Cum înviaza mortii? Si cu ce trup au sa vina?

Un articol de Andrei Ionescu

(I Corinteni 15,35)

 

Andrei Ionescu

La aceste întrebari îsi propune sa dea raspuns Apostolul în Întâia Epistola adresata corintenilor, care, dupa ce primisera Evanghelia si se parea ca „stau întru ea“ cu tarie, încep sa se clatine în credinta si sa se întrebe daca nu cumva au crezut „în zadar“ (15,2).
Este, cum stim, un punct delicat al doctrinei crestine, însasi esenta si marea sa încercare, taina învierii. Capitolul întreg se intituleaza, de altfel, Învierea Domnului si învierea noastra. Versetele 12-14, pe care le reproducem în continuare, fixeaza tocmai momentul de descumpanire a corintenilor care, pentru a putea fi depasit, va cere din partea Apostolului deslusiri suplimentare: „Iar daca se propovaduieste ca Hristos a înviat din morti, cum zic unii dintre voi ca nu este înviere a mortilor? Daca nu este înviere a mortilor, nici Hristos n-a înviat. Si daca Hristos n-a înviat, zedarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta noastra“.
Sa vedem acuma cum suna în latina întrebarea sau întrebarile reproduse în titlul articolului de fata: Quomodo resurgunt mortui? Qualive corpore veniunt? Dorind sa-si închipuie cât mai concret clipa învierii, corintenii vor sa afle „cu ce trup au sa vina“. Din raspunsul Apostolului afla (si o data cu ei toti credinciosii) ca voi veni cu trupul semintelor („graunte gol, poate de grâu“) din coliva. Iata cum în memoria unui singur cuvânt (lat. qualive, din care provine cuvântul coliva) se concentreaza modalitatea concreta, procesul efectiv al învierii. Iata miracolul si taina: Dumnezeu da acestui graunte un trup, da „fiecarei seminte un trup“ (15,38). Si apoi într-un chip si mai lamurit (versetele 42-44): „asa este si învierea mortilor: se seamana trupul întru stricaciune, înviaza intru nestricaciune; se seamana întru necinste, înviaza întru slava; se seamana întru slabiciune, înviaza întru putere; se seamana trup firesc, înviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc, este si trup duhovnicesc. „
Ce altceva este coliva decât urmarea deslusirilor de mai sus: grâu fiert (cu zahar si nuci) care se împarte ca pomana la înmormântari si la parastase? Se asaza pe o tava si se binecuvânteaza la o slujba religioasa. În unele locuri se da colindatorilor (de la colo, colere, cum am vazut într-un articol anterior). Putem presupune, de altfel, în legatura cu acest obicei, ca însasi configurarea cuvântului coliva s-a petrecut pe fondul de cinstire a mortilor, ca suport deopotriva sonor si semantic.
Dintre seminte, textul biblic pomeneste mai întâi  nudum granum titrici, bobul de grâu din care se face pâinea, care nu este altceva decât trupul Domnului la Sfânta Taina a împartasaniei. Dar pot fi si alte seminte (aut alicuius ceterorum), iar Dumnezeu „a dat fiecarei seminte un trup“ (dat unicuique seminum proprium corpus). De aceea, prin extensie, tot coliva sau colivi se mai cheama prinoasele aduse la biserica, din fructe, precum struguri, mere, pere, faguri de miere, cas dulce (Marian).
Si pentru ca suntem în sarbatoarea Pastelui, sa ne oprim si la alte cuvine cu obârsie latina legate de învierea Domnului, de învierea mortilor si de învierea noastra, si anume: sârg, urias, suci, rasuci.
Sârg vine din surgo, surgere, surrexi, surrectum = a se scula, a se ridica, a se înalta, a creste. Verbul e folosit foarte frecvent. L-am întâlnit chiar în pasajul citat putin mai inainte (15,35): quomodo resurgunt mortui? Din perfectul verbului latin (surrexi) provine cuvântul urias, care-l desemneaza pe cel care creste, se înalta, se ridica, si care, crescând si întarindu-se, devine urias ca statura morala si fizica.
Cât despre suci si rasuci, ele provin din alte doua verbe latinesti cu sens similar cu  surgo, surrexi, si anume suscito = a ridica, a înalta, a face sa se ridice si resuscito = a redestepta, a reînoi, a reînvia. La Tertulian începe sa fie folosit cu sensul „a reînvia din morti“. De la acest sens (atestat din belsug în Biblie) provine desigur expresia româneasca „a se rasuci în mormânt“. Sucirea si rasucirea dau seama de oscilatiile pe care le provoaca acest dificil punct al doctrinei crestine, fiind un reflex al clatinarii în credinta.
Cum vedem, pentru sârg, urias, suci si rasuci nu avem nevoie de contexte speciale pentru a explica evolutia semantica de la latina la româna. De aceea ne putem dispensa de exemple. În schimb, în cazul cuvântului coliva situatia e cu totul alta. Fara contextul exceptional ca importanta si oarecum si ca origine (un relativ devenit nume) nu am fi banuit de unde provine cuvântul românesc.
Un context la fel de deosebit ne ofera prilejul de a propune un alt etimon latin, nemodificat fonetic, ci numai semantic, pentru un alt cuvânt românesc enigmatic (adica, figurând cu etimologie necunoscuta în DEX), si anume hac, folosit exclusiv în expresia „a-i veni (cuiva) de hac“. Cuvântul e legat tot de învierea din morti, punctul esential al credintei (cum am vazut) din pricina caruia crestinii trezesc pizma pagânilor. Suntem la Faptele sfintilor apostoli, cap. 24, în care Pavel se dezvinovateste înaintea lui Felix. Versetele 14-21 sunt concludente pentru evolutia semantica de la demonstrativul latin hac la românescul hac din expresia „a veni de hac“: „Nu pot (pârâsii) sa-ti dovedeasca cele ce spun acum împotriva mea s….t. Având nadejde în Dumnezeu, pe care si acestia însisi o asteapta, ca va sa fie învierea mortilor: si a dreptilor si a nedreptilor s….t. Sau chiar acestia sa spuna ce nedreptate mi-au gasit când am stat înaintea sinedriului decât numai pentru acest singur cuvând pe care l-am strigat stând între ei, ca pentru învierea mortilor sunt eu astazi judecat de voi“ = nisi de una hac solummodo voce, qua clamavi inter vos stans: quoniam de resurrectione mortuorum ego iudico hodie a vobis. Pârâsii i-ar fi venit de hac lui Pavel daca procuratorul Felix le-ar fi dat dreptate, daca ar fi acceptat drept vinovatie „pricina pentru care îl pârau“ (14,28)
Cum vedem, acuzatorii se leaga de un cuvânt pentru a-i gasi vina lui Pavel, la fel cum fariseii încercasera altadata, în repetate rânduri, sa-l prinda în cuvânt (sermo), altfel spus sa-l lege cu sârma, pe Isus Hristos, pe care voiau sa-l piarda.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper