Cui apartin muzeele? (I)

La întrebarea din titlu se poate raspunde în mai multe moduri. Un raspuns conventional ar fi: „Depinde; în orice caz, proprietarului“. Un raspuns cu aroma de politica culturala (sa-mi fie scuzata cacofonia, dar este inevitabila) ar fi: „Publicului“. Un raspuns în cheie …keynesiana, ca sa zic asa, ar fi: „Platitorilor de impozite“. Un raspuns cu tenta anarhista ar fi „Tuturor“ sau „Nimanui“. Indiferent de raspuns, ceea ce framânta, acum, muzeele europene este legat, mai degraba, de mediul virtual în care se scalda bunurile culturale muzeale. Mai exact, de dreptul de proprietate asupra reprezentarilor numerice („digitale“ cum ar zice anglofonii) ale acestor bunuri.
Nu intentionez sa va atrag în hatisul fara margini al birocratiei în care este înecata Uniunea Europeana. În încercarea lor de a face totul „ca la carte“, functionarii Uniunii au creat un sistem extrem de complicat de reglementari. Numai ca acesta este jocul în care am intrat si noi, si pe care va trebui sa îl jucam, pentru a ne urmari interesele, ca tara. Cert este ca ne îndreptam, cu viteze din ce în ce mai mari, spre epoca în care multiplicarea informatiei, de orice fel, se va face, preponderent, doar prin mijloace electronice. Tocmai din aceasta cauza, accesul la acest tip de informatie a devenit o chestiune de interes public.
De mai multi ani de zile, Comisia Europeana încearca sa puna la dispozitia publicului (european, în primul rând, dar nu numai), o baza de date care sa cuprinda cât mai multe din bunurile culturale ale statelor membre, în format numeric (asadar, accesibil on line, prin internet). Cum, ca de obicei, românii au deschis mai târziu televizoarele, decizia Comisiei ne-a prins nepregatiti. N-ar fi trebuit sa fie asa. România a fost, înca din deceniul al optulea al secolului trecut, una dintre primele tari din Europa care a început o inventariere nationala, centralizata a bunurilor culturale mobile, aflatoare în muzee si chiar în colectiile private (cele bisericesti, de exemplu). Meritul fundamentarii acestui sistem i-a apartinut unui pionier al gândirii muzeologice din România, mult regretatului profesor Radu Florescu (1931 – 2003). Într-o perioada în care celelalte tari europene înca încercau sa teoretizeze necesitatea unei asemenea baze de date, profesorul Florescu (fiu al unui alt celebru arheolog, Grigore Florescu), a determinat înfiintarea, în subordinea organismului central în domeniu, de atunci (Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, acum, chiar Ministerul Culturii si Patrimoniului National) a unui „centru de calcul?, devenit, din 1990, Centrul de Informatica si Memorie Culturala, topit, ulterior (asa dupa cum am mai spus, în paginile Culturii), în actualul Institut National al Patrimoniului. Ca si în atâtea alte cazuri, în care românii au avut merite de pionierat într-un domeniu sau altul, schimbarile politice, administrative si birocratice au dus la împotmolirea unui proces care începuse foarte bine. Astfel, atunci când s-a decis lansarea marelui portal europeana.eu, România nu a avut instrumentele necesare pentru a fructifica avantajul initial. În 2008, când chestiunea devenise presanta, Institutul de Memorie Culturala a primit rolul de integrator al informatiilor numerice ale bunurilor culturale, asa cum acestea existau în muzee, biblioteci si arhive. Numai ca 2008 a fost an electoral, Ministerul Finantelor s-a speriat de sumele imense necesare pentru implementarea sistemului, iar, în 2009, totul a cazut în uitare (la Bucuresti, nu si la Bruxelles!). Chiar si asa, fara un sprijin administrativ si financiar consistent (eu as zice, iertata-mi fie aciditatea, nici macar decent – dar înteleg, tara trece, ca de obicei, de când ne stim, prin clipe grele), Institutul a reusit sa încarce în europeana ceva mai mult de 33.000 de bunuri, în format numeric, de la manuscrise si imagini ale unor monumente istorice, pâna la filme documentare, tablouri, flori de mina si carti postale. Pentru cei care vor intra pe sit, rezultatele s-ar putea sa fie dezamagitoare. Instrumentele de regasire a informatiei sunt, adeseori, deficitare, dar, una peste alta, este un început. Nu suntem chiar coada cozii europene (desi, nici foarte departe de ea), dar, în orice caz, avem imens de mult de lucrat, pâna ajungem din urma Franta, cu peste 2 milioane de bunuri postate. Pentru a reusi o asemenea performanta, nu ar trebui decât sa punem în aplicare o strategie gândita în 2008, dar neaplicata, nici pâna azi.
Însa Comisia Europeana nu are vreme sa stea dupa muncile noastre zilnice sau dupa zilnicele noastre munci. O directiva a Comisiei (nr. 98/2003. privind reutilizarea informatiilor din sectorul public) ar urma sa fie modificata, prin extinderea prevederilor sale catre muzee, biblioteci si arhive. De ce a ales Comisia tocmai aceste trei categorii de institutii, mi se pare evident. Ele sunt pastratoarele memoriei publice, în orice tara normala. Las la o parte faptul ca, în România, din cauza unei aberatii introduse de regimul comunist, arhivele au fost trecute în subordinea Ministerului de Interne, unde se afla si astazi, în pofida încercarilor din anii 1997 – 2000 si 2005 – 2008 de revenire a lor în sistemul Culturii, ceea ce duce la disfunctionalitati evidente, în raport cu ce se întâmpla în restul Europei (dar, ce-i drept, suntem congruenti cu sistemul din Rusia!). La nivel european, arhivele beneficiaza de acelasi statut ca si bibliotecile si muzeele (si. cred, secolul în care traim va fi martorul stergerii diferentelor strict „metodologice“ dintre aceste categorii de institutii). „Cu alte cuvinte, oricine va putea sa ceara de la un muzeu, de exemplu, sa primeasca, în format numeric, fisa unui bun muzeal inventariat în acel asezamânt de cultura, bazându-se pe prevederile acestei directive, daca ea va fi aprobata astfel. Pentru a anihila multiplele susceptibilitati ale muzeografilor, se prevede posibilitatea taxarii accesului la aceste informatii (motivata de faptul ca munca de numerizare a informatiilor privind bunurile culturale detinute de cele trei categorii de institutii este scumpa si cronofaga) si chiar înfiintarea unor autoritati nationale autonome (adica, neguvernamentale), pentru a controla modul în care institutiile raspund la solicitari.
Proiectul de modificare a Directivei se afla pe masa de lucru a statelor membre, pentru a fi discutat, mai întâi, la nivel de experti, dar el a aprins, deja, spiritele în mica lume a muzeografilor – mica, dar responsabila pentru administrarea unor averi culturale (si, în mod direct, financiare), uriase!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper