Ce si cui mai vindem

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Aproape în fiecare zi, dupa ora 18, începe sa sune telefonul. E ora la care cineva, o companie, un comert, o asociatie vrea sa-mi vânda ceva. La sfârsitul saptamânii, suna la usa scolarii care vând ciocolata, specialistii în gazon, Martorii lui Iehova, trimisii atelierelor de ferestre si usi si ai firmelor de acoperisuri, care au tras cu ochiul si au constatat ca suntem în întârziere cu înlocuitul sau cu refacutul. De câteva ori pe saptamâna sunt agatate de cârligele cutiei postale pungi de plastic umplute vârf cu ofertele mirobolante ale comerciantilor din cartier. Televiziunea, radioul, cotidienele si presa regionala traiesc din publicitate. Pe scurt, la o privire mai generala, toata lumea vinde, si se mai întâmpla sa existe si cumparatori. În treacat fie spus, am vândut si eu o revista si carti ani de zile si mi-am cumparat singur forta de munca, un comert delicat, ca sa folosesc un eufemism.
Chestiune de mondializare, de concurenta, de competitie, de productivitate, salata neoliberala cunoscuta si greu de digerat a lumii de azi – toate tarile vând, se vând sau ar trebui sa vânda sau sa se vânda si toate tarile cumpara sau ar trebui sa cumpere, chiar daca nu au cu ce; nu exista o alta cale spre bunastare, fericire si pace sociala, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Banca Centrala Europeana, Europa, institutiile-far ale ordinii financiare mondiale nu glumesc si vegheaza. Din aceasta perspectiva se discuta iarasi în România, cu seriozitatea cunoscuta impusa de apropierea alegerilor, daca mai e ceva de vândut sau ce mai ramâne de facut ca a noastra tara sa fie vânduta în sfârsit cu totul; daca nu cumva a fost vânduta în ultimii ani fara sa stim, ceea ce, tinând cont de moravurile guvernantilor actuali, n-ar fi o surpriza. Din aceeasi perspectiva, înainte de a reveni la discutia dâmboviteana care agita spiritele liberale si subit patriotice, iata o mica poveste petrecuta în vestul Canadei, în Columbia Britanica, unde imigratia chineza e masiva. Povestea începe cu blana nutriilor, mult apreciata pe vremuri de blanarii chinezi. Masacrul unei populatii de milioane de nutrii a reprezentat primul succes economic al provinciei. Când nutriile au disparut, a venit rândul padurilor si al exportului frenetic de cherestea în Statele Unite. În mai putin de un secol, ceea ce parea imposibil s-a întâmplat, imense regiuni au fost devastate, muntii si-au pierdut padurile, iar milioanele de metri cubi de cherestea care au scapat distrugerii mecanice figureaza deja în planurile multinationalelor care, în prezent, le exploateaza.
Canada e o tara bogata, un enorm depozit de materii prime (minerale, petrol, gaze naturale, gaze de sist) care, în câteva decenii, se vor epuiza; România e o tara care a fost si ea cândva bogata. Ca sa nu ma întorc prea mult în istorie, britanicii, olandezii, americanii, germanii au jefuit-o în vremurile când era un regat, sovieticii sub pretextul despagubirilor de razboi. Cum era de asteptat, occidentalii si-au facut din nou aparitia în urma cu douazeci si doi de ani, mai flamânzi ca niciodata. Strigãtul patetic „Nu ne videm tara!“ s-a pierdut în natura. Dupa jaful patriotic, bogatiile României au fost scoase la mezat si occidentalii s-au înfruptat si se înfrupta, în continuare, dupa pofta inimii. În logica stricta a neocolonialismului si a neoliberalismului, orice repros e inutil. Ca întotdeauna când istoria a luat-o razna, guvernantii vremelnici ai României s-au întrecut în exces de zel, de obedienta si de lasitate. Dintr-o tara mediocru, dar functional industrializata înainte de 1989, România a devenit o tara dezindustrializata, zeci, sute de uzine au fost vândute la fier vechi si au pus pe drumuri milioane de români; si muntii românesti au ramas fara paduri. Vânzarea cuprului sau a aurului românesc companiilor miniere canadiene, a caror reputatie în lume e catastrofala, face parte din aceeasi strategie care de douazeci si doi de ani înfunda din ce în ce mai mult România în saracie si îmbogateste actionari occidentali si câtiva românasi alesi pe sprânceana. Celor câteva multinationale atrase de mâna de lucru ieftina li s-au creat conditii ideale.
Atunci când vitejii ordinii stabilite se bat cu pumnul în piept pentru succesul automobilelor Dacia sau Ford, ei uita cu buna stiinta ca nu România vinde acele automobile, ci Renault si Ford. Succesul economic al vânzarii bogatiilor tarii, cresterea bunastarii si a fericirii românilor de a trai în capitalismul salbatic autohton n-au avut loc si nici nu vor avea. În absenta unui miracol politic, al dezintegrarii Uniunii Europene sau a pieirii de moarte buna a neoliberalismului, România va ramâne ceea ce este de douazeci si doi de ani, o piata captiva de desfacere a produselor occidentale, un teritoriu colonizat. Dat fiind aceasta realitate catastrofala, discutiile agitate despre ce si cui mai vindem sau nu, dacã mai e ceva de vândut, au farmecul flecarelii la o bere pe una din miile de terase de curând deschise.

P.S. O mica editura din Montreal, Écosociété, a publicat în urma cu câtiva ani o carte neagra a companiilor miniere canadiene care fac afaceri în întreaga lume. Raspunsul a fost pe masura dezvaluirilor: în procesul intentat editurii companiile de pe lista neagra au cerut despagubiri în valoare de 5 (cinci) milioane de dolari!

Un comentariu pentru “Ce si cui mai vindem”

  1. aprilie 29, 2012 la 10:22 am

    Articolul bun, dar faceti ceva cu scrisul, e obositor de citit de pe site. Schimbati ceva, la forma si marimea literelor. Multumesc.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper