Câteva mosteniri comuniste

Un articol de C. STANESCU

Ii inteleg prea bine pe cei care, ramasi cu ochii lipiti de o poveste pasionanta, nu se mai indura sa lase din mâna cartea ce istoriseste povestile pasionante care parca le-au luat mintile: asa am patit si eu cu numarul din marte 2012 al admirabilei reviste „Istorie si civilizatie“! Un numar plin ochi de „povesti“ istorice captivante. Cu ce sa incep? Luând-o de la capat, incep cu articolul entuziast si oarecum autobiografic al istoricului Florin Constantiniu despre un volum intitulat „Misiuni de sacrificiu. Grupul 2 Vânatoare in apararea teritoriului national (aprilie-iunie 1944)“, volum scris de Alexandru Arama si Sorin Turturica, aparut la Edit. Militara in 2011. „O carte citita, efectiv, pe nerasuflate – scrie Florin Constantiniu – si care – fac o marturisire – mi-a luminat zilele intr-o vreme de boala si sila.“ Fiu de militar, istoricul nostru se intoarce in anii copilariei când, aflat la Ploiesti la 12 iunie 1942, la scurt timp dupa primul atac aerian american asupra cetatii „aurului negru“, e marcat atât de profund de eveniment, incât, mai târziu, „pasionat de istoria celui de-al doilea razboi mondial, am savârsit cea mai mare greseala a vietii mele, imbratisând meseria de istoric. Las acum la o parte prostia facuta (e prea târziu pentru a mai indrepta ceva!) si ma limitez sa spun ca bombardamentele americano-engleze din vara anului 1944, traite intr-o unitate militara in apropiere de aeroportul Boteni (tatal meu era militar) au consolidat si amplificat impresia capatata la Ploiesti in 1942.“ Tânarul de atunci care apoi, spre norocul nostru, si-a „gresit“ cariera, traia acel moment sub „bombardamentul“ unui entuziasm de nedescris: „Eram atât de interesat si – o, Doamne! – entuziasmat de bombardamente (dar uram de moarte pe anglo-americani), incât, seara, când spuneam rugaciunea, simteam ca imi calc pe inima, urmând povata mamei, de a cere sa nu fie bombardament in cursul noptii sau a doua zi“! Micul „apostat“ care se roaga sa vie bombardamentele urmarea spectacolul lor cu sufletul la gura si, isi aminteste istoricul, „De indata ce cadea un avion, mai ales daca era inamic, fratele meu (elev la Liceul militar) si cu mine faceam tot posibilul pentru a ajunge la locul prabusirii. Imi amintesc ce bucurie imensa am incercat când un bombardier englez a cazut noaptea in apropiere de satul Lungulet (jud. Dâmbovita), la sapte kilometri de satul Salcuta, in care ne aflam, sau când un bombardier american a explodat in aer (era, totusi, la mare distanta), lovit probabil de antiaeriana de la Ploiesti. Se poate intelege acum de ce nu citesc, ci «devorez» cartile privind razboiul aerian in spatiul României.“ Se poate intelege cum „intr-o vreme de boala si sila“, cartea devorata acum pe nerasuflate joaca rolul „madlenei“ lui Proust, intorcându-l pe istoricul matur in vremea indepartata a entuziasmului adolescentin stârnit de spectacolul bombardamentelor anglo-americane. Sub entuziasmul de atunci, istoricul redescopera si scrie resemnat despre tragedia inexorabila ce urmareste ca un blestem o tara mereu prea mica pentru un razboi atât de mare: „Impresia de ansamblu ce se degaja din citirea acestei carti confirma din plin opinia ca România era departe de a fi pregatita pentru a participa la un conflict militar de amploarea celui din 1939-1945. Românii erau „prea mici pentru un razboi atât de mare“. E inca un episod care „confirma din plin“ lunga poveste a esecurilor si derapajelor ce ne-au pândit, in pofida „misiunilor de sacrificiu“ de care am fost in stare, la mai toate cotiturile periculoase ale istoriei. De aici vin stupoarea, unda de tristete indignata si sinceritatea dureroasa din mai toate scrierile eminentului nostru istoric, inclusiv dintr-o lucrare exceptionala ca „O istorie sincera a poporului român“. Despre un alt episod al acestei istorii citim in „Istorie si civilizatie“ o reconstituire sub semnatura lui Constantin Balaceanu-Stolnici si a lui Octavian Buda: „1862. Autopsia unui asasinat politic: Barbu Catargiu.“ In privinta asasinatelor politice din istoria româneasca nu s-ar zice ca stam rau, din contra, stam bine, iar recurenta fenomenului ne arunca de-a dreptul in rândul popoarelor mari si civilizate. Scenariul suprimarii conservatorului Barbu Catargiu, acum 150 de ani, prin doua impuscaturi pe dealul Mitropoliei, ne-ar inscrie, potrivit opiniei sugerate in articol, in seria lunga a asasinatului ca metoda de a schimba guverne necorespunzatoare si a genera razboaie necesare: „de la Iulius Cezar, trecând pe la Curtile medievale regale ale Frantei, Angliei sau Italiei, pâna la cei noua premieri niponi ucisi dupa 1860, sau cei patru presedinti americani“. Pe lânga alte supozitii interesante, descoperim in „Autopsia unui asasinat politic“ si un caz de… „protocronism“. Un capitol din articol se intituleaza „O „Comisie Warren“ româneasca“ si evoca esecul anchetei pentru descoperirea asasinului de acum 150 de ani: „Ancheta ordonata de Domnitor a fost initial incredintata procurorului Desliu care – pentru ca probabil se apropiase prea mult de adevar – a fost, dupa foarte scurt timp, desistat si inlocuit de procurorul Soimescu, care dupa putina vreme, probabil in urma unui ordin primit – a inchis cazul (!) desi asasinul nu a fost identificat si, bineinteles, nu a fost gasit. Dosarul a disparut curând dupa aceea si nu a mai fost gasit. Este limpede – cred autorii – ca ancheta a fost musamalizata pentru ca asasinul sa nu fie gasit. Se pare ca Desliu ar fi spus domnitorului ca asasinul nu va fi gasit, caci este prea „sus-pus“. Pare ca avem aici un caz Kennedy avant-la-lettre, cu exact o suta cincizeci de ani mai devreme, cu o comisie guvernamentala (ca si cea americana Warren) foarte grabita sa claseze cazul“. Intr-adevar, ca protocronisti in asasinate si in comisii de ancheta menite sa nu lamureasca nimic si sa-l doseasca pe asasinul „sus-pus“ stam bine, chiar foarte bine. Insa, din pacate, nu toate asasinatele sunt crime politice perfecte si nici toti asasinii nu izbutesc sa-si faca urmele pierdute. Si cei asasinati pot lasa urme de nesters. O restituire spectaculoasa careia revista „Istorie si civilizatie“ ii face loc in memorabilele ei pagini semneaza Cezar Petru Buiumaci: „O idee pusa in practica dupa 70 de ani: Metroul bucurestean“.

Trebuie mai intâi sa recunoastem, cu modestie, ca in privinta Metroului nu suntem „protocronisti“. Ideea construirii magistralei subterane revine alor nostri târziu, la sfârsitul primului deceniu al secolului XX din partea inginerilor Elie Radu si Dimitrie Leonida. Pentru prima oara transportul pe cale ferata urbana subterana apare la Londra in 1860, pentru ca in 1896 sa fie inaugurata la Budapesta prima linie de metrou actionata electric de pe continentul european. Urmeaza Parisul, la 1900. In acelasi an cu Budapesta, 1896, se deschide prima linie de metrou la Tokyo, iar un an mai târziu, in 1897, era inaugurata si prima linie ferata subterana din Boston, SUA. Metroul din New York incepe sa functioneze in 1904, cel din Buenos Aires la 1913 si din Madrid in 1919. Românii se tocmesc mult si discuta indelung chestiunea metroului: dupa lansarea ideii la sfârsitul primului deceniu al secolului XX de catre Elie Radu si Dimitrie Leonida, se reia discutia in 1929-30 si, din nou, in cadrul aceleiasi nesfârsite preocupari fara nicio urmare pentru „sistematizarea Capitalei“, intre 1936-1940. Regimul comunist imprumuta si el de la cel burghezo-mosieresc cutuma hotarârilor fara efect: in 1952 apare Proiectul Hotarârii Comitetului Central al Partidului Comunist Român si a Consiliului de Ministri al Republicii Populare Române cu privire la construirea Metroului din orasul Bucuresti. Sunt lucrari care, se spune in istorica Hotarâre, „nici nu puteau fi concepute in vremea regimului burghezo-mosieresc“. La aceste cuvinte, eminentii ingineri români Elie Radu si Dimitrie Leonida se vor fi rasucit in mormânt. Ceea ce regimul comunist preia, in schimb, din mostenirea burghezo-mosiereasca este taraganarea, amânarea pâna la o data ce se va stabili ulterior a punerii in practica a marilor idei constructive. Asa si cu cele cuprinse in Hotarârea din 1952: pentru ca faurirea Metroului „pe baza tehnicii inaintate  si a bogatei experiente a constructiilor minunatelor metrouri din URSS“ ar fi sleit resursele si economia tarii, maretul proiect din ’52 fu amânat putin, pâna in 1975, când, minune!, sub pintenii lui Ceausescu armasarul subpamântean o ia din loc. In 1979, la doar patru ani de la adoptarea hotarârii, bucurestenii vor avea metrou: La 16 noiembrie 1979 metroul a fost dat in exploatare experimental cu public, dar inaugurarea oficiala a fost facuta la 19 decembrie 1979, iar procesul verbal de receptie a punerii in functiune a fost semnat la 27 decembrie. Primul tronson al magistralei I avea o lungime de 8,1 km si sase statii.“ Pâna in 1981 vor mai aparea alte sase statii. In 1989 metroul avea trei magistrale cu 51 de statii. Daca nu ma insel, intre 1975 si 1979 sunt 4 (patru) ani in care prima magistrala era gata, urmând celelalte care au durat inca 10 (zece) ani. Faceti totalul si comparati cu „resturile“ (proiectele si capetele de sina) din cei 22 de ani trecuti din 1989. O concluzie constrângatoare ne duce la supozitia ca, inspirat pesemne de „teascul“ lui Emil Cioran din „Schimbarea la fata a României“, Nicolae Ceausescu si „ai lui“ au pus muncitorimea româna si clasa inginereasca sub „teasc“ daruind bucurestenilor metroul in ceva care seamana cu lozinca „cincinalul in patru ani si jumatate“. Putem sa râdem, dar circulam, pe sub pamânt, in vagoanele „comuniste“ puse pe sina cu un efort incomparabil. Ba nu, mint, acest efort si aceasta „mareata realizare“ sunt comparabile doar cu istorica sistematizare „comunista“ a Dâmbovitei bucurestene, cea mai mare investitie hidrotehnica realizata vreodata in Bucuresti, lucrare asemanatoare prin proiect si amploare cu metroul bucurestean. E meritul lui Nicolae Ceausescu? E si al lui. Dar in ambele mari lucrari alta este investitia decisiva, una pe care n-avem cu ce o compara in zilele noastre. Unii dintre constructorii acestor mari magistrale bucurestene mai traiesc, altii au murit, destui chiar in timpul lucrarilor si sub ele. Nici sistematizarea Dâmbovitei nu e o idee comunista. Vis vechi, problema asanarii râului cu apa dulce din mijlocul Bucurestiului („decoctiune de spurcaciune“ – scrie la 1876 in Convorbiri economice Ion Ghica, adaugând cu neagra ironie: „Daca acel care bea apa din Dâmbovita nu se mai duce, este ca isi ia de tânar domiciliul la gradina Bellu“) s-a pus si pe timpul lui Carol al II-lea: in martie 1939, in „Ziarul stiintelor si calatoriilor“ se putea citi articolul intitulat „Lucrarile pentru asanarea Dâmbovitei – Canalul Regele Carol II – Dâmbovita apa dulce“. Se prea poate ca acest canal Regele Carol II, oprit de razboiul care tocmai incepea, sa-l fi inspirat pe Ceausescu in actiunea de asanare a Dâmbovitei. Fapt este ca intre 1985-1989 (ca un facut: tot in patru ani) visul vechi „burghezo-mosieresc al amenajarii Dâmbovitei se vazu implinit sub regim comunist. Nici metroul „comunist“, nici Dâmbovita „comunista“ cu Canalul oprit la Glina n-au fost urmate in ultimii 20 de ani de investitii vizibile, necum „faraonice“. Singurele realizari vizibile in aceasta privinta sunt cartile si articolele scrise despre ele dupa ’89. Carti si articole prin care, din pricina saraciei prezentului, mai mult comemoram decât aniversam importantele dovezi ale energiei si spiritului constructiv de care suntem totusi capabili culpabilizând, in schimb, tot ce nu vine din trecut: din oricare trecut. Imi vine sa spun ca, stipendiati de moneda forte a patriotismului si grijii pentru tara, acesti nu prea putini culpabilizatori de serviciu cred ca bând apa din Dâmbovita amenajata de comunisti fac urticarie marxist-leninista si urcându-se in metroul comunist se molipsesc de „doctrina Ceausescu“ despre care scria in 1981, intr-un „Dictionar politic“ pentru indoctrinarea tineretului Vladimir Tismaneanu, „sapa“ din mâna inaltului demnitar comunist care a demolat si inmormântat cu o simbolica prestatie orala crimele comunismului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper