Carti, amintiri, Istorii

Un articol de RODICA GRIGORE

Michael Ondaatje, Pacientul englez, traducere si note de Monica Wolfe-Murray, Editura Polirom, 2011.

 

Nu e deloc o intâmplare ca singura carte pe care o poarta cu el „pacientul englez“, protagonistul romanului cu acelasi titlu al lui Michael Ondaatje, este un exemplar din „Istoriile“ lui Herodot. Caci istoricul, geograful si neobositul calator grec din Halicarnas, cel supranumit „parintele istoriei“, pe lânga faptul ca a strabatut intreg Orientul Mijlociu, Egiptul si Libia, a facut, in cele noua carti ale „Istoriilor“, prima incercare de a reuni intr-un tot unitar datele istorice si geografice cunoscute pâna atunci, subordonându-le unei idei si teme de baza: razboiul dintre greci si barbari. In plus, el este extrem de putin aplecat spre relatarea/ intelegerea istoriei drept o simpla insiruire de fapte si de intâmplari, fiind gata sa includa in textul sau amanunte neobisnuite sau chiar socante, fascinat mereu de elementele de fictiune pe care, cu buna stiinta, le integreaza intr-un discurs care inceteaza, astfel, sa mai fie strict istoric. Iar la o lectura atenta, cititorul va constata ca insusi discursul romanesc al lui Ondaatje este de aceeasi factura: digresiv si ambiguu, populat cu personaje care nu sunt niciodata ceea ce par a fi la prima vedere si care sunt surprinse intr-o adevarata retea de relatii complicate si, nu o data, greu de definit.
Aparut in anul 1992, recompensat cu râvnitul Booker Prize, ajuns rapid bestseller international si ecranizat in 1997, in regia lui Anthony Minghella, romanul „Pacientul englez“ da senzatia ca rezista la tot pasul – si prin fiecare pagina – tentatiei ori modelului naratiunii lineare, nerespectând nici o regula consacrata a prozei contemporane, dezvaluind câte ceva cu privire la esenta personajelor sau intâmplarilor, doar pentru ca, imediat, sa revina asupra lor, reinterpretând si nuantând, determinându-si cititorul sa puna sub semnul intrebarii totul si, in primul rând, ceea ce in mod traditional poarta numele de adevar. Pentru cei obisnuiti cu maniera de a scrie a lui Michael Ondaatje (nascut in Sri Lanka, fiind de origine olandeza si stabilit, ulterior, in Canada), nu e nici o surpriza ca autorul prefera sa ignore cu buna stiinta granita – intotdeauna fragila, din punctul lui de vedere – ce desparte poezia de proza si adevarul de fictiune. In plus, preferinta marcata a scriitorului pentru muzica de jazz, evidenta si in creatiile sale anterioare, este transformata, aici, in adevarat principiu menit sa configureze un discurs literar ce revine, iar si iarasi, asupra acelorasi intâmplari, doar pentru a le privi din perspective diferite si a le evalua, astfel, consecintele in functie de evolutia protagonistilor. Oarecum asemanator – desi mizând pe efecte sensibil diferite – procedase Robbe-Grillet in „La Jalousie“, insa Michael Ondaatje, in „Pacientul englez“, isi continua si demersul din romanul de debut, „Coming Through Slaughter“, centrat in jurul existentei muzicianului Buddy Bolden, din New Orleans. Cu precizarea extrem de importanta ca, acum, scriitorul raporteaza toate evenimentele vietii protagonistilor la sensurile pe care Marea Istorie le are, tinând seama mai cu seama de efectele devastatoare ale celui de-al Doilea Razboi Mondial asupra oamenilor. Desigur, modelul este, si in acest sens, Herodot, cu preocuparea sa privitoare la consecintele razboaielor grecilor, doar pentru ca Ondaatje sa reuseasca, astfel, sa vorbeasca mai convingator despre „ultimul razboi medieval, care a avut loc in Italia intre anii 1943 si 1944“… Rezultatul va fi un text romanesc pus sub semnul surprizei, al improvizatiei muzicale si al unui lirism de substanta, menit a sublinia viziunea nu o data tragica pe care autorul stie sa o imprime. Iar daca, uneori, metaforele utilizate de Ondaatje par cum nu se poate mai simple, alteori cartea e infuzata cu un spirit stiintific demn de o veritabila enciclopedie, mai cu seama atunci când autorul descrie universul desertului si preocuparile exploratorilor porniti in cautarea unei oaze pierdute, sau când este vorba despre diferitele si complicatele tehnici de dezamorsare a bombelor.
Subiectul, in liniile sale principale, este cunoscut marelui public mai cu seama datorita versiunii cinematografice, avându-i pe Juliette Binoche, Kristin Scott Thomas si Ralph Fiennes in rolurile principale. Astfel, „pacientul englez“ supravietuieste unui grav accident aviatic, in urma caruia este complet desfigurat si nu-si aminteste mai nimic din propriul sau trecut. Recompunerea din fragmente disparate a existentei acestuia va reprezenta centrul de greutate al cartii, totul petrecându-se pe fondul ultimelor zile de razboi, intr-o vila de lânga Florenta, transformata ad-hoc intr-un mic spital de campanie, unde, alaturi de bolnavul ars si de Hana, infirmiera care il ingrijeste, vor sosi Kip, un genist indian, si Caravaggio, fost spion canadian. (In paranteza fie spus, numele lui Caravaggio si al Hanei sunt cunoscute cititorilor lui Ondaatje inca din cartea sa anterioara, „In pielea unui leu“.) Romanul, profund experimental la nivelul constructiei, pune cap la cap secvente ale amintirilor personajelor pentru a oferi, in final, o imagine completa a trecutului acestora, un trecut care va lasa asupra tuturor urme atât de vizibile, incât le va fi greu, fiecaruia in parte, sa-si configureze intru totul coerent si satisfacator viitorul. Povestea „pacientului englez“, pe numele sau adevarat Ladislaus de Almásy, conte maghiar si explorator al desertului libian, este, pe scurt, daca am incerca sa o reducem la o schema, o noua versiune a clasicului triunghi amoros, viata sa fiind marcata de dragostea pentru frumoasa Katahrine, sotia lui Geoffrey Clifton. Insa modul in care Ondaatje prezinta totul exclude din capul locului orice schematism si pune sub semnul textului lui Herodot (in care se gaseste, in germene, insasi povestea iubirii interzise a celor doi) si al marii poezii o poveste care ar fi putut extrem de usor sa cada in banal si in cliseul sentimentalismului de prisos. In plus, autorul stie cum, fara sa fie didactic si fara sa se faca exponentul vreunei ideologii, sa vorbeasca despre probleme delicate si complicate nu doar ale anilor de Razboi, ci si ale epocii care a urmat, de la colonialism sau independenta fostelor teritorii britanice si pâna la tensionatele raporturi intre rase, etnii, religii si culturi. Astfel, in momentul in care afla despre bombardarea Hiroshimei, Kip isi abandoneaza prietenii si iubita, pe Hana, constient dintr-o data de prapastia dintre el si „ei“, convins ca niciodata o natiune alba („civilizata“…) nu ar fi fost supusa unui astfel de calvar. Hana, la rândul ei, il pierde, finalmente, si pe „pacientul englez“, de care ajunsese, de asemenea, sa fie legata afectiv, nereusind, apoi, sa-si mai gaseasca vreodata „insotitorii potriviti“.
Caci frumosul se dovedeste, intr-o lume atât de marcata de ranile profunde ale razboiului, a fi doar un alt cuvânt pentru a denumi ceea ce este primejdios, iar binele si raul devin, nu o data, acelasi lucru. Arestat pe nedrept, din cauza numelui „nepotrivit si gresit“ pe care-l poarta, Ladislaus de Almásy alege sa tradeze toate lucrurile si pe toti oamenii in care crezuse anterior, doar pentru ca, in acest fel, sa poata indeplini promisiunea pe care i-o facuse lui Katharine, de a se intoarce sa o salveze din pestera in care o lasase. Desigur, devine clar raportul textual stabilit de romanul lui Ondaatje cu „Adio, arme“, de Hemingway, unde locotenentul Frederic Henry purta, de asemenea, numele nepotrivit in locul cel mai nepotrivit. „Pacientul englez“ aduce, astfel, in fata cititorilor, problema identitatii si a relatiilor dintre oameni, pe fondul unui univers marcat de moarte si de efectele tragice ale razboiului. Insa, din momentul in care „acea lume in care toate lucrurile aveau un nume“ inceteaza sa mai existe si izbucneste conflagratia mondiala, nimic nu va mai fi la fel. Chiar si obiectele neinsufletite se schimba, asemenea oamenilor. Astfel, vila San Girolamo, unde se petrec mare parte din actiunile romanului, este fosta vila a lui Poliziano, devenita ulterior mânastire, iar apoi, fortuit, spital de campanie, refugiu pentru atât de ranitii (sufleteste si nu numai) Hana si Almásy, dar si biblioteca; o biblioteca ale carei carti sunt transformate de Hana in trepte sau caramizi menite sa inlocuiasca fragmentele lipsa din scarile sau din peretii casei, apoi citite, cu grija si rabdare, pentru a inlocui – atât cât mai era posibil – fragmentele lipsa din sufletul fiecaruia.
Michael Ondaatje are o extraordinara capacitate de a scrie un text care isi cucereste cititorul de-a dreptul senzorial, autorul incepând, adesea, câte un nou capitol cu o imagine vizuala, esential fiind, pentru el, detaliul menit a sublinia umanitatea personajelor sale si, doar indirect, tragismul razboiului. Iar alegând sa-si incheie fiecare capitol nu prin relatarea unei intâmplari sau a unui eveniment istoric, ci prin evidentierea amintirilor protagonistilor, Ondaatje se dovedeste capabil sa exprime nu doar suferinta profunda a celor patru dezradacinati din vila San Girolamo, ci si imposibilitatea lor de a depasi conflictele determinate de nenumaratele istorii ale unui „razboi post-apocaliptic“… Vila de lânga Florenta devine, astfel, un veritabil „al treilea spatiu“, diferit de cel de unde vin protagonistii si, deopotriva, diferit de cel unde vor ajunge, finalmente, fiecare in parte, autorul dând, indirect, si o replica peste timp unei alte vile, dintr-o altfel de Florenta, pe atunci bântuita doar de ciuma, de unde personajele lui Boccaccio se retrageau pentru a se salva, in „Decameronul“, prin povestire. Hana si Kip, pacientul englez si Caravaggio nu se salveaza neaparat astfel – sau, poate, se salveaza atât cât se mai pot salva – insa este clar ca reusesc sa-si redefineasca identitatea si, pentru prima oara cu adevarat, sa se cunoasca pe sine. Fiecare devine, pe rând, victima si opresor, vinovat si inocent, Ondaatje insusi gasind cea mai potrivita cale pentru a scrie povestea lor. El porneste, astfel, de la Herodot, in cartea caruia este, practic, inscrisa chiar istoria iubirii si tradarii de care se fac vinovati Almásy si Katharine, pentru a ajunge sa citeze (cu scopul de a defini mai exact relatiile dintre personaje si noua realitate pe care vor incerca sa o construiasca, asemenea unui spatiu securizant in jurul lor) fragmente din Stendhal, Tolstoi, Kipling, Milton sau Pound. Dovada nu ca marile adevaruri sunt eterne, ci ca, dupa un razboi mondial, nu se mai poate vorbi cu atâta usurinta despre adevaruri eterne. Dar, depotriva ca, intr-o lume in care nimic nu mai pare cladit ca sa dureze pentru totdeauna, singura sansa pe care oamenii o au pentru a nu se pierde este aceea de a nu uita sa deschida, macar din când in când, câte o carte ca pe o fereastra catre propria lor viata. Ca sa-si aminteasca sa citeasca, sa priveasca, sa iubeasca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper