Autonomistul Iov

Un articol de ALEX CISTELECAN

Pentru un autor care a devenit celebru prin interventiile sale militante si prin textele sale de filosofie politica, alegerea de a-l introduce publicului românesc printr-un comentariu la un text biblic poate parea curioasa. Cu toate acestea, „Munca lui Iov“ reprezinta, atât in teoria cât si in parcursul biografic al lui Antonio Negri, un adevarat nod. Un nod in care firul de la suprafata textului, lectura povestii biblice, impleteste cu sine cel putin alte doua fire, ceva mai putin vizibile: o anumita experienta personala (dar totodata colectiva si politica) a lui Toni Negri si o anumita configuratie epocala, un adevarat punct de cotitura practica si teoretica, sociala si politica in acelasi timp. Cele doua aspecte se intâlnesc, de fapt, in ceea ce s-ar putea numi circumstantele, evolutia si mostenirea ’68-ului italian si ale aspectului sau cel mai original, miscarea autonomista.
In cele ce urmeaza voi incerca sa despletesc, cât mai pe scurt, aceste doua fire mai ascunse ale textului.
Negri incepe sa lucreze la „Munca lui Iov“ in 1982, in inchisoarea Rebibbia din Roma. Pe de o parte, asadar, incercarile, patimile si destinul lui Iov reflecta, in lectura lui Negri, chiar propriul sau destin incercat in vâltoarea luptelor si protestelor sociale pe care ’68-ul italian le-a provocat vreme de mai bine de un deceniu.
Despre ce este vorba? La 7 aprilie 1979, Toni Negri este arestat impreuna cu alti câtiva colegi de la Institutul de Stiinte Politice din Padova, sub invinuirea de subversiune la adresa statului. Capetele initiale de acuzare sunt doua si, daca nu s-ar sustine atât de pervers unul pe celalalt, ai zice ca se contrazic flagrant: prima acuzatie este ca Negri si tovarasii sai au condus si organizat din umbra activitatea Brigazilor Rosii si, implicit, au ordonat si regizat inclusiv asasinarea lui Aldo Moro din 1978; a doua acuzatie este ca, desi aparent a existat o ruptura, chiar un conflict, intre miscarile autonomiste de masa (in care a fost implicat Negri) si gruparile teroriste clandestine de tipul Brigazilor Rosii, cele doua s-au aflat mereu sub umbrela aceleiasi structuri conducatoare si, implicit, intr-un raport de periculoasa continuitate. Data fiind natura duala a acestor invinuiri, care acuza in acelasi timp un raport de implicare personala efectiva in atentatele teroriste, dar si simpla – si eventuala – apropiere ideatica dintre teroristi si restul gruparilor stângii extraparlamentare, apararea lui Toni Negri a fost obligata sa se deplaseze, la rândul sau, pe doua planuri. O prima strategie a constat in a reconstrui istoria miscarilor sociale italiene in perioada agitata dintre 1968 si 1978, evidentiind traseul diferit, adesea chiar opus si conflictual, al miscarilor de masa si al gruparilor teroriste; o a doua strategie s-a materializat intr-un veritabil efort filosofico-pedagogic, in care profesorul Negri a incercat, in mod repetat, si confruntat cu un comitet si aparat de judecata curat kafkian, sa redea sensul propriu diverselor pasaje incriminante decupate de catre acuzare din textele sale.
Istoria autonomismului italian, asa cum a fost ea reconstruita de cei din Grupul 7 aprilie in incercarea lor de a delimita miscarile de masa de gruparile teroriste, cuprinde o serie de etape si momente distincte. O prima faza a miscarilor, intre 1968 si 1973, a avut ca epicentru fabricile si s-a plasat, din punct de vedere conceptual si organizational, intr-o traditie comunista clasica, de sorginte leninista. Miza era aceea de a gasi o expresie politica adecvata miscarilor muncitoresti de protest care traversau marile uzine din nordul Italiei. Desi deja tensionate, raporturile cu organizatiile oficiale ale stângii (Partidul Comunist Italian si sindicatele, in primul rând) nu sunt inca rupte: in fond, modelul organizational la care miscarea muncitoreasca aspira inca in acest moment nu este foarte diferit de modelul leninist al partidului de clasa. Cu toate acestea, miscarea este deja constienta de necesitatea practicilor ilegaliste si, la limita, violente. Insa violenta in discutie este una eminamente defensiva, de aparare fata de represiunea statala si de atentatele gruparilor fasciste. Brigazile Rosii si celelalte grupari teroriste de stânga (in principal acele GAP, gruparile fostilor partizani) sunt, in aceasta prima faza, marginale, izolate si mai degraba in contact cu unii membri ai PCI decât cu reprezentantii miscarilor de masa.
Intre 1973 si 1974, miscarea de protest intra intr-o faza de tensiune si fragmentare. Trei factori contribuie la aceasta noua configuratie: in primul rând, schimbarea de strategie a PCI, care renunta la misiunea sa declarata mai mult sau mai putin revolutionara in favoarea unei solutii mai imediate si a unei posibile participari la structurile politice existente; in al doilea rând, valul de restructurari „post-fordiste“ care incep sa afecteze profund relatiile de productie din interiorul fabricilor, marginalizând figura pâna atunci centrala a muncitorului industrial si eliminând practic omogenitatea de pâna atunci din interiorul clasei muncitoare; in fine, in al treilea rând – dar legat de primele doua –, aparitia si afirmarea crescânda a unei noi forme de subiectivitate in interiorul miscarilor, care nu se mai recunoaste in idealul comunist al „dictaturii proletariatului“, renunta la fascinatia leninista pentru ocuparea puterii si incearca sa gaseasca un debuseu imanent miscarii insesi, in noile sale forme de viata si de relatii sociale. In 1973, Potere Operaio, pâna atunci una dintre cele mai importante organizatii ale miscarilor de protest si in care Toni Negri era unul din membrii de prim rang, se dizolva.
Intre 1974 si 1976 aceste trei noi circumstante se articuleaza treptat intr-o noua forma de organizare – Autonomia Operaia – si intr-o noua forma de existenta a miscarilor. In conflict deschis cu PCI si cu celelalte organizatii ale stângii oficiale, intr-o indiferenta crescânda fata de orizontul si cultura traditionala ale fabricii si ale muncii industriale, miscarea se pliaza tot mai mult pe o practica si un discurs al spontaneitatii, fragmentarului, nomadismului, mult mai adecvate noii sale compozitii de clasa. De la distanta timpului nostru, am putea spune ca miscarea devine tot mai postmoderna. Ceea ce nu o impiedica insa sa revina, intr-o forma tot mai sustinuta, la vechile practici ilegaliste si, la limita, violente. Insa, din nou, dupa cum subliniaza Toni Negri si tovarasii sai, nu e vorba de cautarea unei ciocniri violente cu statul, ci de demersuri locale si spontane de apropriere libera, de squating si, in general, de decupare a unor spatii de libertate si autonomie ferite de ingerinta statului.
In 1977, intensificarea represiunii statale plaseaza miscarea autonomista in fata unei dileme: fie sa se retraga in marginea societatii, sa se ghettoizeze, fie sa raspunda provocarii statale cu aceeasi moneda a violentei deschise. Acesta este momentul in care gruparile teroriste ajung in centrul scenei, insa intrând, ca sa spunem astfel, pe usa din dos. Numarul membrilor lor creste pe masura ce scade participarea in sânul miscarii autonomiste: dezamagiti de declinul miscarii, haituiti de violenta statala, numerosi membri ai comunitatilor si organizatiilor stângii extraparlamentare fac saltul catre lupta armata si se alatura gruparilor teroriste clandestine. Aceasta evolutie de la miscarea autonomista la gruparile teroriste trebuie insa recunoscuta drept ceea ce este, un salt si nicidecum o continuitate. Dupa cum insista cei din Grupul 7 aprilie, intre miscarea autonomista si gruparile teroriste exista o opozitie totodata teoretica si practica: in fond, in incercarea lor de confruntare directa cu statul, Brigazile Rosii si celelalte grupari clandestine au ajuns sa semene pâna la indistinctie chiar inamicului lor, devenind un veritabil stat in stat, cu acea ierarhie rigida, elitism si disciplina oarba fata de care autonomismul, artist si postmodern prin definitie, s-a opus de la bun inceput. Asta din punct de vedere organizatoric. Totodata, in ochii autonomistilor, exista o contradictie manifesta in activitatea gruparilor teroriste, o contradictie care rezulta, in parte, din chiar pozitia lor teoretica: pe de o parte, militând, de pe pozitii teoretice leniniste, de avangarda, pentru „dictatura proletariatului“; pe de alta parte insa practicând, in noile conditii impuse de restructurarea post-fordista, o activitate defensiva, de ariergarda si care cauta mai degraba sa mentina vechiul compromis de fabrica si vechile drepturi câstigate in schema fordista a relatiilor de productie. Violenta gruparilor teroriste este, astfel, masura neputintei lor de a intelege si, eventual, depasi aceasta contradictie dintre teoria leninista traditionala si noile structuri de productie ale capitalismului. Dimpotriva, toata activitatea si coerenta miscarii autonomiste pornesc tocmai de la aceasta provocare pe care restructurarea capitalista o lanseaza teoriilor comuniste si progresiste clasice, fiind animata de necesitatea de a gândi noi forme de organizare si actiune adecvate acestei provocari epocale.
Procesul grupului lui Toni Negri incepe pe 24 februarie 1983, asadar dupa aproape patru ani de detentie. In acest interval, capetele de acuzare se modifica in mod repetat: trimiterile la Brigazile Rosii si la evenimente concrete dispar treptat, dar sunt inlocuite cu alte invinuiri, tot mai abstracte, care permit insa prelungirea perioadei de detentie preventiva. Putin dupa inceperea procesului, Negri este ales deputat pe listele Partidului Radical (partid de orientare libertariana). In iulie 1983 este eliberat din inchisoare, ca urmare a imunitatii judiciare dobândite prin statutul de parlamentar. La prima sedinta a Camerei deputatilor si la presiunea opozitiei, ii este retrasa insa imunitatea si e retrimis in inchisoare. Banuind rezultatul votului, Negri apuca sa paraseasca Italia cu o zi inaintea deliberarilor, fugind pe un vapor in Franta. Procesul sau se reia in septembrie si este condamnat in absentia la 30 de ani inchisoare. In urma apelurilor, sentinta este redusa la 13 ani. Exilul francez al lui Negri dureaza pâna in 1997, când hotaraste sa revina in Italia si sa execute restul sentintei. In 2003 este, finalmente, eliberat.
Asa cum spuneam, unul din firele aproape ascunse pe care le impleteste textul „Muncii lui Iov“ este acest destin personal unic in istoria filosofiei. Incercarile lui Iov, confruntarea sa cu absolutul si absurdul puterii divine par sa oglindeasca, la scara cosmica, propria aventura a autorului si intâlnirea sa violenta cu aparatul puterii statale. Dar in acelasi timp, in subtextul acestui text ar trebui citit si un destin colectiv, general, legat de noua configuratie economica, politica si sociala care afecteaza capitalismul odata cu turnura sa post-fordista.
Punctul de pornire al acestui fir ar trebui plasat intr-un pasaj din „Grundrisse“ al lui Marx, acel profetic „Fragment despre masini“ la care scrierile autonomistilor italieni revin neincetat. In aceste pagini, Marx pare sa descrie punctul final la care ar putea conduce evolutia interna a legii si logicii valorii: punctul in care, in conditiile dezvoltarii mijloacelor de productie si a masinilor, in conditiile in care stiinta si faimosul General Intellect ajung sa fie incorporate in capitalul fix, muncitorul devine, din agentul principal al productiei de valoare, un simplu apendice marginal, mai degraba pasiv si neinsemnat, al procesului de productie. In aceste conditii, vechea masura a valorii, timpul de munca socialmente necesar, devine o baza cu totul inadecvata noii configuratii a productiei. In acest punct, spune Marx, capitalul isi desfasoara in mod vizibil contradictia sa interna, „in masura in care preseaza ca sa reduca timpul de munca la minim, in acelasi timp in care el pune timpul de munca, pe de alta parte, ca unica masura si sursa a valorii“. Aceasta faza finala a dinamicii valorii este, insa, un moment plin de pericole si promisiuni totodata.
Pe de o parte, in masura in care aceasta evolutie scoate la suprafata anacronismul si inadecvarea masurii clasice a valorii, timpul de munca socialmente necesara, ea poate fi ocazia pentru emanciparea totala de legea valorii. Pe de alta parte insa, contradictia interna a capitalului, chiar dusa la ultima sa consecinta, nu se rezolva de la sine: desi substanta traditionala a valorii – raportul social concretizat in timpul de munca necesara – devine o baza improprie pentru noua configuratie a productiei, forma legii valorii dainuie in continuare. Ba mai mult, criza masurii valorii face ca dominatia formala a valorii sa fie cu atât mai apasatoare. Dupa cum noteaza Negri in comentariul sau la „Grundrisse“ („Marx oltre Marx“), „imposibilitatea de a masura exploatarea modifica forma exploatarii… Evacuarea oricarui element al masurii… nu suprima legea valorii, ci o reduce la o simpla formalitate. Desigur, formalitate nu inseamna lipsa de eficienta… Forma legii valorii este, dimpotriva, eficienta si plina de sens, insa eficacitatea si sensul ii sunt date numai de irationalitatea sa, de sfârsitul functiei progresiste si rationalizante a exploatarii. Forma este baza goala, mizerabila a exploatarii. Forma valorii este comanda pura si simpla, forma pura a politicului“.
In configuratia sa clasica, legea valorii constituia o veritabila teodicee, o structura conceptuala interdisciplinara si ideologica in care un anumit mod de productie economica se bazeaza pe o anumita morala a muncii, a sacrificiului corect rasplatit, a echilibrului si a masurii efortului si beneficiului. Legea clasica a valorii este o simbioza de economie si morala, matematica si religie. Sfârsitul masurii valorii si evacuarea continutului sau lasa, insa, loc domniei pure a formei valorii. Nicio teodicee nu mai poate justifica aceasta forma pura a exploatarii, nicio moralitate nu mai poate sustine dominatia concreta a purei abstractii a formei valorii.
Istoric vorbind, aceasta este configuratia epocala cu care se confrunta si de la care pornesc miscarile autonomismului italian, provocarea la care ele incearca sa raspunda, dupa cum, la nivel teoretic, aceasta este si problema in jurul careia textele lui Negri graviteaza neincetat. Astazi, aceste probleme sunt la fel de relevante si presante ca acum patruzeci de ani. Astazi ca si atunci, reconfigurarea neoliberala a capitalismului si desfasurarea finala a logicii valorii plaseaza epoca noastra la momentul Iov: in punctul de dupa sfârsitul teodiceei valorii si al moralei masurii, in confruntare deschisa cu dominatia oarba a formei pure a exploatarii, si ezitanta inca in fata promisiunii comuniste pe care chiar situatia o face posibila. Pentru a face un pas inainte, e poate rândul lui Iov sa-l citeasca pe Negri.

 

Textul de mai sus reproduce prefata cartii
„Munca lui Iov. Faimosul text biblic ca parabolaa muncii umane“ de Antonio Negri,
traducere de Alex Cistelecan,
in curs de aparitie la Editura Tact, Cluj.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper