Asta-i tot?

Un articol de STEFAN BAGHIU

Mihai Mateiu, „Oameni“, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucuresti, 2011, 102 p.

 

Construita cel putin ciudat, „altfel decat cea mai mare parte a prozei tinerilor scriitori in voga“ (Rares Moldovan), cartea de proza scurta (sau foarte scurta) „Oameni“ a lui Mihai Mateiu pune cititorii in fata catorva intrebari esentiale: in ce masura dimensiunile prozei sunt un reper in judecata de valoare, ce mai inseamna adoptarea unui anume stil in proza si pana unde se poate merge cu o literatura a povestirilor disparate?
Inconsecventa tematica
Fara intentia de a oferi coerenta interna unei culegeri de texte care nu depasesc uneori nici trei-patru pagini, Mihai Mateiu propune prin „Oameni“ o serie de proze cu subiecte dintre cele mai diferite. Plecand de la situatii-limita (cazul primelor proze, „Infrangerea“, „Mos Craciun“) intercalate de momente plate, volumul ajunge sa povesteasca scene marcante care construiesc caractere („Vanatorul“). E destul de greu de spus, totusi, daca acest amalgam de trairi reuseste sa produca efect de literatura. Ar putea foarte usor deveni un handicap inconsecventa tematica, daca nu prin ea insasi, atunci prin neexploatarea resurselor povestirilor pana la capat. Stilul lejer cu care Mateiu isi dezvolta povestile poate fi motivul esential pentru care proza lui e atat de usor de citit si patruns, dar intrebarea „asta e tot?“ devine la un moment dat absolut inevitabila. De altfel, de aici se trage si dificultatea de a incadra scurtele momente de literatura intr-un gen literar, chiar si numele de „proza scurta“ devenind prea mult pentru „compozitiile“ din „Oameni“. Asadar, se poate oare vorbi serios despre o incercare aparent „neserioasa“?
Prima proza a volumului aduce in prim plan un cartier marginas, aproape de canal si barajul de pe Mures. O poveste cu accente de memorialistica, sau, mai bine zis, un episod integrat intr-o atmosfera perfect delimitata de tigani in blocuri-fantoma care fac focul in casa si nu au ferestre, cai tinuti in apartament, secvente de hartuire si furt sau note de maieutica sexuala. Personajul principal e permanent pus in situatii care il formeaza si il ajuta sa descopere lumea cu toate fetele ei: „Dupa ce urca pe dig o lua in josul canalului, spre baraj. Prin cadrul unei ferestre, la etajul trei al celui mai apropiat bloc, se itea capul unui cal. Ajunsese langa gardul depozitului de fier vechi si culese din drum cateva pietre, pentru cainii care stateau de obicei la poarta. De data asta nu erau acolo. Trecu podul peste canal si se opri cateva clipe la capatul celuilalt, cel mare, ca sa priveasca apa Muresului bolborosind sub turbine“. Cand ramane pe domeniul intamplarilor simple, Mateiu surprinde bine comportamente si construieste spatii credibile: „Pana la urma n-avusese incotro si iesise si el, incercand sa-si ascunda slipul ridicat ca un cort. Cand trecuse pe langa covor, ele observasera si-ncepusera sa rada. „- Arata-mi si-ti arat pizda“, ii strigase cea cu peria, iar el o luase la fuga dupa Vizi, cu pantalonii si adidasii in maini, muscat din spate de rasetele lor. Inainte de a adormi se gandise cum ar fi fost sa accepte si i se facuse dintr-o data foarte cald“.
Uneori, insa, dorinta de a experimenta poate lasa cititorul intr-o stare de confuzie. Un prozator bun poate forta concepte si poate adopta modul aproape psihanalitic de raportare la sexualitate, insa in cazul lui Mihai Mateiu proza „Bunica murind“ arata ca o brutalizare deloc necesara. Fara sa raspunda unei nevoi de setare a climaxului in coerenta interna, socul adus de povestioara nu poate decat sa distruga modalitatea lejera in care sunt prezentate momentele din prozele cu aceeasi structura: „moartea se urcase pe bunica si-o calarea in lege, nu puteam suporta s-o aud icnind in felul acela in care nu o auzisem niciodata, gemand asa cum fac femeile in abandonarea deplina, m-am refugiat in baie dar nici acolo n-am scapat, asa ca am fumat si am privit un fir subtire de apa scurgandu-se in chiuveta pana cand zgomotele acelei iubiri au incetat, moartea se slobozise fara a prinde plod in pantecele acelui suflet al bunicii care era de-acum pamantul“. De-a dreptul cutremurator! Daca asta e ceea ce Marius Chivu numeste „arta a profunzimii neostentative, a simplitatii si subtilitatii“, atunci e tot mai clar ca derizoriul a devenit astazi un atu in literatura. Aici probabil Mateiu mizeaza pe ceea ce astazi Liviu Ioan Stoiciu numeste „naivitatea legata de o viata personala intima de doi bani“ si pe momentele de soc cu care noua proza scurta pretinde ca revolutioneaza literatura romana.
O colectie de synopsis-uri
„Infrangerea“ este unul din exemplele cele mai bune pentru momentele de slabiciune ale prozei lui Mihai Mateiu. Dupa un inceput care incearca sa contureze stangaci atmosfera unui meci de fotbal, autorul prozelor „foarte scurte“ rezolva in trei pagini o problema care altor romancieri le-a luat sute. Sa intelegem deci ca cele cateva pagini in care un suporter inflacarat si ametit de alcool omoara accidental un baiat din galeria adversa sunt rezolvarea unui subiect atat de tentant. Camus ar avea cate ceva de reprosat aici, pe acelasi principiu (Meursault ucide cand se descarca accidental pistolul), chiar si scriitorul de premiu Nobel fiind recunoscut pentru dimensiunea redusa a romanului „Strainul“. In plus, mult laudata proza „Animal“ nu e decat o redactare in cateva momente cheie a celor mai semnificative scene din prozele lui Palahniuk, iar obsesia lui Mateiu pentru batai si lupte (prezenta si in „Mos Craciun“ sau „Infrangerea“) iese subtil la suprafata fara sa aduca un plus literar.
Mai mult, pe langa problema pe care o nasc dimensiunile reduse ale prozelor, apar momente de stangacie in stilul literar. Ceea ce numeste Marius Chivu „cliseu“ in analiza literara, anume „presupusa calitate „cinematografica“ a povestirilor“ este de fapt singura calitate a discursului lui Mateiu. Si este adevarat ca orice text poate fi cinematografic la un moment dat, dar „Oameni“ pare mai mult o colectie de synopsis-uri decat o carte de proza scurta. In acelasi ton, ceea ce Bartis Attila numeste „frazare in care intentia nu e fatisa, explicita“ se dovedeste dupa citire un eufemism pentru felul direct, aproape pueril de a intra in gandurile personajelor: „Mi-a spus ca n-ar putea pleca de acasa fara scandal – detest sa aud genul asta de replica la un barbat, mai ales daca isi da ochii peste cap a neputinta, dar am reusit sa imi reprim orice comentariu“. Exact fatisa si explicita devine frazarea lui Mihai Mateiu, iar notele reflexive nu au puterea unui laitmotiv viabil de genul „asa merg lucrurile“ (Kurt Vonnegut jr. – „Abatorul 5“).
In fata unor intentii bune se aseaza astfel un exercitiu literar haotic si o receptare critica aproape inexplicabila. S-ar parea ca Mihai Mateiu mai are nevoie de ceva timp pentru a promova cu brio probele de stilistica literara. Pana atunci, proza scurta pe care ne-o propune ramane la nivelul literaturii de duzina care sufoca astazi piata literara occidentala.

3 comentarii pentru “Asta-i tot?”

  1. aprilie 7, 2012 la 2:21 pm

    Nu stiu cine e STEFAN BAGHIU si de fapt nici nu conteaza parerea lui. Da intr-adevar asa e cum descrie Mihai in carte despre cartierul din Mures: caii erau tinuti in apartamente de catre romi, asta-i realitatea zilnica. Si despre promovarea cu brio de stilistica literara a lui Mihai d-nul BAGHIU aiureste, ce promovare? ce brio? Mihai are toata pregatirea necesara din nastere, din educatia primita de la mama lui. Important este ca Mihai exista si ne bucura ochii si mintea cu cartile lui. MULT SUCCES, MIHAI!

  2. mai 22, 2012 la 1:58 am

    nu doar eu si rares moldovan, dar si bogdan alexandru stanescu mizeaza pe „oameni”:
    http://www.observatorcultural.ro/Un-debut-aparte*articleID_26668-articles_details.html
    altfel, il felicit pe s.b. pentru performanta de a nu cita nici macar titlul celei mai bune povestiri din volum. ori nu-i ajuta demonstratiei, ori nu si-a dat seama care e?
    salutari 🙂

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper