Arta de a supravietui sau oamenii-oameni sub vremi

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Cu doi ani in urma imi incheiam insemnarile despre volumul „Oameni si javre“, al doilea din trilogia „Arta de a fi pagubas“, a lui Niculae Gheran, prin impresia ca granita dintre mahala si centru este extrem de fluida. Dar sa nu uitam totusi ca „in chestie“ era mahalaua din Târgul Mosilor, care mi s-a infatisat acum mai vie, mai incarcata de povesti teribile si de spiritualitate decât „centrul“ de o stralucire monotona si uneori sterila. Sigur, ne avertiza autorul insusi, in panorama sa, un termen cam nepotrivit in cazul de fata, folosit de cronicarul „României literare“, apar mai ales „figurile proeminente ale vietii politice si culturale cunoscute de aproape“, care populeaza mai demult sau mai de curând centrul, nu numai din punct de vedere topografic, dar adevaratii eroi de roman nu sunt personajele – reale ori inventate – de aici, ci din alte spatii si straturi. Herscu Rudel, un personaj ce pare un amestec de real si fictional, este unul dintre acestia. Un personaj care mai inainte de toate ilustreaza prin el insusi ceea ce si proclama: „Ca evreu’ ca sa existe, n-are voie sa fie prost. E un lux ce nu si-l poate permite“. Cu un limbaj pitoresc si de o expresivitate frusta, el intruchipeaza istetimea si intelepciunea unui neam trecut prin atâtea probe de foc de-a lungul mileniilor. Odinioara portar la un teatru particular, observase si intelesese multe. Intelesese, intre altele, ceea ce papagalii si culturnicii nostri de azi ignora sau se fac ca nu pricep, iar pentru a-si masca dezinteresul, ignoranta, incompetenta sau reaua credinta arunca cu vorbe goale si cu noile lozinci privind, nu-i asa?, libertatea de expresie. „– Libertatea? – intreaba Herscu si tot el isi raspunde. Sigur ca-i buna. Da’asculta ci-ti zic: nu face doua parale când ti-i buzunaru’ gol. Ai bani, ai cultura! N-ai? Iti stergi nasu’ cu mâneca si belesti ceaprazu’! Dijaba schimbi placa, daca patifonu-i uzat“.
Un alt posibil erou de roman, de o alta factura, este Petru Manoliu, intelectual de rasa, „scriitor fecund in epoca interbelica, gazetar de prima mâna, despre care la inceputuri Lovinescu spunea ca e cel mai talentat critic dintre tinerii de atunci“. Un destin literalmente dramatic. Omul cu haine peticite era „sub obroc“. Facuse puscarie grea „degeaba“, zice el, fara sa i se spuna macar de ce (ca, de altfel, si alti multi intelectuali): „Va plac nadragii mei? I-a batut cu palma prieteneste, adaugând: Sunt caldurosi, iar vremea-i aspra. V-as invita inauntru, dar n-aveti macar un scaun pe care sa stati. Am vândut tot ca sa ne luam carbuni. Daca invârti de coada in casa o pisica, n-are de ce sa se prinda“. Cândva fusese si el la centru, in elita, una autentica. Impreuna cu sotia sa, isi câstigau acum mizerabila existenta dactilografiind manuscrise de ocazie. Editorul lui Rebreanu venise la el, la recomandarea unui prieten, in acelasi scop, fara sa stie insa nimic despre conditia fostului jurnalist:
„Ne-am despartit lasându-i câteva volumase de dactilografiat, peste care a plutit cu privirea usor uimit:
– Rebreanu? Nuvele? Hm! L-am cunoscut personal; falnic barbat, dar greoi. Mimi, nevasta-mea, l-a prins bine; la o petrecere i-a spus-o si lui: „Stiti cum sunteti dumneavoastra domnule Rebreanu? Ca un stejar falnic care a cazut la examenul de botanica“.
Am zâmbit si am tacut, nedumerit pe cine am in fata…“
S-a dumerit consultând marea Istorie a lui Calinescu, dar a aflat tot ce trebuia cercetând fisierul de la Biblioteca Academiei. Mai era necesar sa afle motivul de ce fusese intemnitat cel pe care urma sa-l ajute sa iasa cumva la suprafata. Motivul fusese acela ca ziaristul Petru Manoliu scrisese un serial despre tragedia celor 4 300 de ofiteri polonezi masacrati in 1940 de catre sovietici la Katin: „Atunci mi-am ingropat si eu toate vederile de stânga“. Ceea ce-i povesteste lui Gheran despre comunisti, despre jocul la doua capete al multora dintre ei ca, de altfel, si al unor legionari, nu constituie pentru cititorul cât de cât informat noutati absolute, ci doar importante confirmari. Surprinzator este modul cum il „denunta“ si il caracterizeaza Petru Manoliu pe Zaharia Stancu, cu care lucrase in calitate de adjunct al lui la „Azi“. M-a surprins, de asemenea, dispretul acestui intelectual veritabil privind originea taraneasca a scriitorului cu care cândva colaborase. Si asta fiindca intelectualul autentic a avut intotdeauna pentru taranul român profunde sentimente de respect si recunostinta. Dispretul fata de clasa mama este moralmente descalificant. Lectia de fair-play si de noblete o da tocmai taranul Zaharia Stancu, acum presedinte al Uniunii Scriitorilor. Apelând la el in calitatea sa de dregator la Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta, pentru a-l ajuta pe cel cu pantalonii peticiti – ceea ce se va si produce, oferindu-i-se posibilitatea de a traduce din literatura germana (Thomas Mann) – Niculae Gheran, care il cunostea bine pe autorul lui „Descult“, este frapat de cavalerismul si omenia acestuia: „Acum reveneam (la Stancu – nota mea) dupa câteva zile de când insistase sa fac ceva pentru un gazetar de la „Sfarma-piatra“, cândva extrem de agresiv in sustinerea unor idei totalitare. Nu mi-am putut retine uimirea:
– Dar v-a fost ostil dintotdeauna, domnule presedinte, ati consumat o tona de cerneala unul impotriva celuilalt!
– Am luptat cu el cât timp a tinut o spada in mâna. Dar azi, când dusmanul imi bate la usa sa-mi ceara pâine, nu-l pot goni ca pe un câine!“.
In „Arta de a fi pagubas“ se perinda si multe figuri de femei cu totul remarcabile, de obicei dintre cele care au detinut diferite posturi in sistemul Culturii. Evocându-le, Niculae Gheran se dovedeste a fi un adevarat domn, elegant si discret, bun cunoscator al psihologiei feminine din diverse straturi sociale si de diverse conditii culturale si morale, dar care, acolo unde e cazul, nu renunta – si bine face – la echivoc si la umorul sau nu o data debordant. Sunt, asa-zicând, convocate de memoria scriitorului femei ca Vera Lungu „a carei frumusete exterioara se maria cu istetimea fruntii si delicatetea regeasca a intregului comportament“ sau Cornelia Filipas, femeie simpla, „fiinta luminoasa, devotata credintei ca nimic nu-i mai presus decât sa-ti daruiesti viata in folosul celor multi, umili. Cu aceasta smerenie, inaltatoare sau naiva, a si fost indepartata din hora basbuzucilor, când a indraznit sa spuna Marelui Pitic si ce nu dorea sa auda“. O alta doamna, Constanta Craciun, ca ministru al Culturii, a facut poate mai mult in timpul ministeriatului sau decât toti cei care au detinut acest portofoliu in intreaga epoca postbelica, pâna astazi. Pentru cine va scrie o istorie a culturii si a institutiilor ei, „Arta de a fi pagubas“ e o sursa inestimabila de informatii. Se vede, se simte ca Niculae Gheran a avut in vedere si aceasta perspectiva. Nu intâmplator, pentru ca tânarul de azi sau istoricul de mâine sa cunoasca modul cum se dezbateau problemele si se luau deciziile, a intitulat un capitol pur si simplu: „Proces-verbal“. Constanta Craciun, care impunea tuturor celor cu care intra in contact respect, a obtinut substantiale inlesniri pentru scriitorii si artistii saraci, indeosebi cei in vârsta sau cei aflati la inceput de drum. Sub conducerea sa, ministerul dispunea anual de un numar de apartamente pentru oamenii de arta si de sume importante pentru achizitii directe din atelierele artistilor plastici, precum si un fond nescriptic pentru plata autorilor care publicau carti la 9 edituri de stat si alte 8 departamentale, in afara sumelor destinate teatrelor, studiourilor cinematografice si asezamintelor culturale. Existau, ne mai aminteste Niculae Gheran, 3 000 de biblioteci publice si peste 3 500 de camine culturale. In glorioasa noastra epoca de tranzitie spre nicaieri, când s-a alocat si se aloca de la buget o suma ce incepe cu zero, „e greu de infaptuit o opera de culturalizare, in pofida libertatii de expresie acordata creatorilor, multi dintre ei umiliti de traiul zilnic“. Practic, a vorbi astazi de culturalizare, fie si numai a pronunta acest cuvânt, inseamna, cu o expresie a Ilenei Malancioiu, a vorbi intr-un pustiu. In România, unul dintre putinele proiecte care se pune consecvent si temeinic in opera este cel de deculturalizare sau, cu memorabilul termen al lui Octavian Paler, de „imbecalizare“. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper