„We need to talk about Kevin“ – trebuie sau nu trebuie?

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

„We need to talk about Kevin“, în regia lui Lynne Ramsay, evoca o poveste nefericita care sta la baza relatiei dintre o mama si fiul ei. Filmul pare conturat de o linie dreapta care, pe parcurs, îsi unduieste traseul pe masura ce personajul principal se maturizeaza. E un film despre psihologia umana, despre comportament, despre atitudine si, în plus, e o pelicula de arta, care îsi arata valoarea atât prin minimalismul estetic, bombardat de culori puternice în contrast cu altele pure, cât si prin cel de fond, exprimat la nivelul relatiilor dintre personaje si al caracteristicilor acestora.
Pelicula se deschide cu o imagine aproape apocaliptica, dar care ne duce cu gândul la festivalul spaniol al luptelor cu rosii. Regizoarea îsi introduce într-un mod suprarealist personajul feminin, Eva (Tilda Swinton), care pare sa îsi gaseasca alinarea si confirmarea tocmai în mijlocul luptei. Secventa de început, ce penduleaza între doua curente puternice, cel expresionist si cel suprarealist, se închide si face loc alteia, mai realista, dar în acelasi timp plina de reverie, si care trimite la starea actuala a Evei. De aici începe ecranizarea tulburarilor si a psihozelor ei. Culoarea rosie apare ca laitmotiv, astfel ca ,,îmbalsamarea“ rosiatica de la începutul filmului se rasfrânge încet si începe sa domine prin contrastul dintre simbol si aparenta.
Ce-i drept, nu ne dam seama foarte clar, înca de la început, care este problematica principala a peliculei. Filmul se transforma într-un scurtcircuit de flashback-uri si vise care împiedica în mod repetat spectatorul, în prima faza, sa urmareasca firul narativ si sa faca distinctia între androginitatea actritei si aparitia misterioasa a protagonistului-copil. Labirintul se deschide între aceste portaluri din prezent si trecut, în care figura asimetrica a Evei pare ca începe, încetul cu încetul, sa ne ofere indicii cu privire la ,,problema“ ei, parasindu-si gândurile si încercând sa iasa din cochilia sa de melc. Piesele lui Lonnie Donegan de pe coloana sonora contrasteaza cu ambiguitatea peliculei si încearca, într-un anume fel, sa evadeze din spatiul cinematografic, unul deja conturat de tuse expresioniste, si sa se apropie de o latura mai americaneasca, înfipta în cultura populara si în muzica folk-country.
Povestea filmului poate parea destul de simpla, daca o asociem cu productiile horror, sau cu filmele care se apropie de acest gen prin urmarirea unui singur personaj, care pe parcurs devine malefic si împinge psihologia umana catre un nivel mult mai profund de întelegere. Eva nu îsi doreste copilul. Nu ne dam seama daca aceasta urmare nefericita este premeditata sau pur si simplu acea conexiune materna lipseste cu desavârsire. si, cu toate acestea, ea încearca imposibilul, un imposibil restrâns si zgârcit, as spune, si doreste sa se apropie de baiatul ei, Kevin (Ezra Miller). Pe masura ce baiatul creste, ne dam seama ca ceva nu este în regula cu el, iar atitudinea lui fata de mama sa reflecta o glacialitate monstruoasa, în spatele careia sta o apropiere afectiva esuata. Astfel, Kevin ajunge la vârsta de optsprezece ani si trece de la acel infantilism, care ar putea fi luat drept teribilism de catre spectatorii mai putin avizati, catre  un prag în care raceala cu care îsi trateaza mama se transforma în rautate voita si ajunge chiar sa ia forma unei atitudini malefice. Sora mai mica a lui Kevin, Celia, este si ea implicata în aceasta continua razbunare a baiatului, dar, cu toate acestea, ea îsi iubeste fratele asa cum este el. Ciudata e aceasta apropiere dintre rautate si puritate. si e interesant felul în care regizoarea alege sa o contureze. Ciudat este si tatal care, cu toate ca este prezent  în sânul familiei, devine absent când vine vorba despre legatura dintre Kevin si Eva, iar, în viziunea lui, toate greselile baiatului sunt minimalizate, transpuse într-un plan al mediocritatii, iar fiul e lasat de izbeliste.
Întrebarile pe care am putea sa ni le adresam cu privire la comportamentul lui Kevin sunt mai mult ca sigur retorice, si ajungem sa ni le punem chiar în momentul în care Eva le formuleaza. Finalul, aproape paradoxal, daca judecam reactia baiatului si a mamei sale, aminteste si de acel incident de la liceul Columbine, transpus atât în filmul lui Gus van Sant, ,,Elephant“, cât si în documentarul lui Michael Moore, „Bowling for Columbine“. Si, totusi, regizoarea nu asta vrea sa povesteasca. Nu este vorba nici despre un atentat terorist si nici despre violenta adolescentilor din ziua de azi. Inserarea incidentului este doar o modalitate prin care Kevin încearca sa-si ,,exercite“ autoritatea si sa-i dovedeasca mamei sale de ce este capabil, pentru ca, în final, pornirile sale initiale sa se schimbe, iar el sa ramâna doar cu o vaga idee despre cele înfaptuite. Filmul iese din impas atunci când si Kevin ajunge sa aiba îndoieli.
„We need to talk about Kevin“e un film despre care nu trebuie sa se vorbeasca prea mult, dar care trebuie sa devina un imbold pentru noi, ca spectatori. Noi trebuie sa devenim Eva, si Eva trebuie sa devina noi, iar atunci când întrebarea ,,de ce?“ apare ca un foc de artificii pe ecran, trebuie sa fim capabili sa analizam toate cele întâmplate. În mod clar, Lynne Ramsay urmareste traseul baiatului, care, de la refuzul de a îi spune ,,mama“ pâna la transformarea sa într-un soi de  Robin Hood criminal, ajunge în cele din urma la maturitate, schitata, în mod subtil, chiar catre sfârsit. Violenta îi cedeaza locul psihologiei umane si se ascunde într-un coltisor întunecat. Aici nu e vorba despre a rani, ci despre a sti cum sa o faci pâna la capat si cât mai calculat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper