„Romeo si Julieta“, Aussie style

Un articol de VIVIA SANDULESCU

Din 1935 – anul când Prokofiev a compus muzica de balet pentru „Romeo si Julieta“ –, dar cu precadere în ultimele decenii, tragedia shakespeariana continua sa atraga ca un magnet coregrafii, fiecare încercând sa aduca o perspectiva noua, un vocabular dansant neumblat, adesea si un alt fond sonor. Cred ca am vazut peste doua duzini de transpuneri dintre cele mai diverse: scenariile pot fi cuminti, pot respecta doar câteva repere esentiale sau pot fi doar un pretext pentru ideea de dragoste pura si universala, îndepartându-se substantial de sursa literara.
Doar în ultimul an am urmarit „Radio and Juliet“ (Edward Clug la Opera Nationala din Bucuresti), „Romeo et Juliette“ (Thierry Malandain în Festivalul International „George Enescu“) si „Romeo si Julieta“ (Pavel Rotaru, la Teatrul de Balet Sibiu), lucrari extrem de diferite. De aceea, o varianta noua cu Australian Ballet a fost o ocazie pe care n-o puteam rata. Compania prezenta ultima sa premiera la Centre for Performing Arts din Brisbane – cladire enorma, cu mai multe sali de spectacol si concert, cu dotari tehnice de ultima ora, aflata pe malul râului cu acelasi nume.
Se întâmpla ca în 2012 compania, una dintre cele doar trei cu functionare permanenta si cea mai mare din tara, sarbatoreste cincizeci de ani de la înfiintare. Având sediul la Sidney si un efectiv de saptezeci de dansatori (în majoritate formati la scolile de pe continent, desi de origini etnice diverse), Australian Ballet se mândreste în ultimii ani cu o medie de vârsta mai scazuta, dar cu o medie a înaltimii mai ridicata, dupa cum se specifica în prezentari.
Compania sustine în medie doua sute de reprezentatii pe an în Australia si în strainatate si nu are un coregraf angajat. Repertoriul ei include lucrari semnate de Jirí Kylián, Nacho Duato, Glen Tetley, Maurice Béjart, Jerome Robbins, George Balanchine, Twyla Tharp, John Cranko, William Forsythe, James Kudelka, Christopher Wheeldon, Kenneth MacMillan si, desigur, Graeme Murphy, multe din ele fiind creatii originale.
Primul lucru care impresioneaza la aceasta productie este desfasurarea de forte si de… fonduri. Montarea de 1.2 milionane AUD, completati prin donatii si sponsorizarea permanenta de catre cea mai mare firma de telefonie, fac posibila deplasarea întregii companii însotite de orchestra, cât si a unei considerabile cantitati de decoruri de mari dimensiuni, ca sa nu mai vorbim despre bogatia si multitudinea costumelor.
Graeme Murphy, scolit la Sidney, dar posedând o consistenta experienta ca dansator atât clasic cât si contemporan în Europa, este cel mai cunoscut coregraf australian pe plan international. Într-o cariera de coregraf începuta cu aproape patru decenii în urma si desfasurata în buna parte alaturi de partenera sa de viata si creative associate Janet Vernon, numele lui a fost legat cu precadere de Sidney Dance Company, înfiintata si condusa de catre cei doi, dar a montat si la New Zealand Royal Ballet, Canadian Opera Company, Baryshnikov’s White Oak Project, Bavarian State Ballet sau Shanghai Ballet. Creator prolific si fantast, a produs un evantai de lucrari dintre cele mai diverse, balete moderne, neoclasice si clasice, divertismente din opere si revizitari ale unor titluri celebre, de la „Frumoasa si Bestia“ la „Aida“ si de la „Pasarea de foc“ la „Lacul lebedelor“.
Comparat adesea cu coregraful american Jerome Robbin pentru modul în care stie sa aduca dansul, în special pe cel contemporan, mai aproape de inima si mintea spectatorilor printr-o abordare uneori mai comerciala si un marketing sustinut, Murphy construieste cu „Romeo si Julieta“ un spectacol eminamente eclectic, juxtapunând cu nonsalanta locuri si epoci dintre cele mai surprinzatoare.
Junii din Verona se întâlnesc într-un palat de ghiata unde patineaza stând pe talpa unor lampadare enorme. Romeo, Mercutio si Benvolio vin cu barca pe sub un pod, apoi par sa se joace în apa; într-o scena sugerând drumurile întretaiate ale personajelor, acestea se plimba cu bicicletele; binecuvântarea le este data tinerilor într-un templu de catre un calugar budist; înfruntarile dintre Mercutio si Tybalt, respectiv Tybalt si Romeo au loc într-o piata din India, dupa ce asistam la o logodna traditionala indiana; finalul ne aduce în desert, unde patul mortuar, construit din cranii, se afla printre dune…
Fara sa fie deosebit de inventiv sau solicitant din punct de vedere tehnic, vocabularul lui Murphy este expresiv si cursiv si se întinde pe mai multe registre, de  la neoclasic la contemporan si caracter popular. Dansurile de ansamblu sunt frumos desenate, luptele cu spada îmbina muzicalitatea cu mestesugul, dar sunt si pasaje care curg în gol sau unde coregrafia e saraca. Planurile real/imaginar sunt delimitate uneori prin stop-cadru, lumini sau schimbari de decor, alteori se întrepatrund indistinct.
Murphy recurge la o simbolistica directa si accesibila, cât si la personaje alegorice, introducând deja obisnuitul Print al întunericului, mesager al mortii care se amesteca printre cei înca vii, interactionând cu ei. Exista aici si un Print al luminii, care arata asa cum ne-am fi asteptat sa fie Capelanul. Îmbracata contemporan si incolor, Doica seamana cu o pedagoga de internat, fiind o aparitie deconcertanta dintru-nceput, între tinutele renascentiste ale celorlalti.
În registrul dramatic, comportamentul eroilor este destul de liniar (Lady Capulet e toata numai furie si disperare, Tybalt e un bad boy tipic), dar comicul e variat si atractiv, astfel încât cel mai prizat este Mercutio, spumos redat de catre Daniel Gaudiello. Cu toate ca dovedeste o mare atentie pentru detaliu, urmarind aproape cinematografic relationarea personajelor shakespeariene, Murphy nu atribuie cuplurilor Montague si Capulet gesturi sau costume care sa le confere greutatea vârstei; de multe ori se danseaza de dragul dansului, cu o voita ignorare a justificarii istorice.
Dupa cum era de asteptat, coregraful propune un decupaj muzical nou, redistribuind secventele partiturii prokofiene, dar rezultatul este în majoritatea cazurilor unul incitant, pe alocuri chiar inspirat. Orchestra, condusa de Nicolette Fraillon, suna cam ca aceea a Operei din Bucuresti, fapt reconfortant pentru spectatorul român…
Unele dintre costumele lui Akira Isokawa sunt de-a dreptul exceptionale (în special cele indiene), în timp ce altele sunt mai sterse sau simple sabloane. Decorurile lui Gerard Manion sunt ingenioase si generoase, includ multa recuzita si detalii de tehnica moderna, schimbarile sunt numeroase, uneori a vista, executate cu discretie. Daca luminile lui Damien Cooper sunt adesea prea transante, îngrosând decorul, cele câteva proiectii holografice ale lui Jason Lam primesc aplauze la scena deschisa. De altfel publicul, în majoritate tânar si entuziast, purtând elegante tinute de seara, apreciaza mai presus de orice creativitatea, formalizându-se mai putin de (in)coerenta regizorala.
Dansatorii sunt buni, dar parca te-ai astepta la mai mult din partea unei companii de prim-rang. Madeleine Eastoe e mica de statura fara sa fie si fragila, iar Julieta ei are siguranta si usurinta, într-o amplitudine a miscarilor destul de modesta. Kevin Jackson este un Romeo chipes, cu o prezenta scenica placuta si bune disponibilitati fizice, nesolicitate însa pe deplin. Despre ceilalti solisti (Paris: Ben Davis, Benvolio: Jacob Sofer, Lord Capulet: Brett Simon, Lady Capulet: Amy Haris) nu sunt multe de spus, dar compania în ansamblu este omogena fizic si valoric.
Semanând cu o legenda sau cu transpunerea unui film de animatie, versiunea lui Graeme Murphy ne duce pe alocuri cu gândul la „Craiasa zapezii“, „Seherazada“ sau „Spargatorul de nuci“.  Un amalgam mai degraba vesel decat tragic, în care culoarea si bogatia vizuala primeaza asupra gravitatii subiectului si unde creatorul îsi permite orice licente atâta vreme cât ofera spectatorilor clipe de încântare vizuala.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper