„Nu am fost foarte fericita sa cant cu Pavarotti“

Un articol de COSTIN POPA

LUCIANA SERRA în dialog cu COSTIN POPA

 

 

„De ce sa studiez atâta?“

Costin Popa: Stimata doamna, ne aflam la finele unor „master-classes“ de canto, pe care dumneavoastra, reputata soprana, le-ati sustinut la Opera Nationala Bucuresti în cadrul proiectului studiOpera. Au fost cursuri intensive…

Luciana Serra: Într-adevar si am ascultat voci foarte frumoase. Am constatat câta nevoie este de un ghid, pentru ca studentii au unele probleme care, în timp, le pot crea mari dificultati. Am ales o modalitate ceva mai lejera de a ma apropia de cursanti, întrucât lucrul este întotdeauna foarte dur. Aceasta metoda de abordare îi ajuta sa înteleaga bine lucrurile. Este a doua oara când ma aflu la Bucuresti. Fata de data trecuta, am notat ca daca atunci au stat toti în sala, de data aceasta au venit cu totii lânga mine. Acest lucru este într-adevar minunat, sunt atenti, ma privesc, ma întreaba tot timpul cum sa procedeze si eu încerc sa-i fac sa înteleaga ca trebuie sa discutam, sa-mi puna întrebari pentru ca vreau sa fiu sigura ca au înteles bine ceea ce le-am spus. Apoi, daca eu cred ca au receptat cum se cuvine, pot sa execute, sa valideze învatamintele, pentru a avea ceva rezultate care, de multe ori, sunt imediate.

C. P.: Românii au voci foarte frumoase. Care sunt însa principalele probleme: tehnica, stilul, rezistenta, seriozitatea?

L. S.: Stiti, nu exista ceva specific cântaretilor români, ci ceva valabil pentru toti elevii pe care-i ascult pretutindeni. Câteodata sunt întrebata: „Doamna, de ce trebuie sa studiez atâta, când eu pot cânta natural?“ Raspunsul meu este: „Sigur, poti cânta cum vrei, dar depinde cum vei face acest lucru, ce tehnica ai si, mai ales, cât va dura vocea ta“. Este ca în cazul unui pianist care vrea sa interpreteze Chopin fara ca, timp de ani, sa faca game si exercitii. Un atlet nu poate intra în concurs fara sa faca antrenamente. Si cântaretii trebuie sa studieze ani de zile. Încerc sa-i fac sa înteleaga ca este vorba de lucrul cu muschii, de a studia tehnica în conditiile în care fiecare are un specific propriu. Este extrem de delicat.

C. P.: Ati remarcat studenti buni?

L. S.: Toti sunt buni. Desigur, unii reusesc sa puna în practica imediat ce li se spune, altii au nevoie de mai mult timp pentru ca, desi înteleg rapid, este vorba de musculatura care câteodata opune rezistenta, deoarece au fost obisnuiti sa faca lucrurile în alt mod. De aceea îi atentionez: „Pare usor, dar daca dupa aceea cadeti în vechea obisnuinta, n-am facut nimic!“.

„Tehnica dvs. curata vocea“

C. P.: Care este situatia învatamântului de canto în Italia prezentului?

L. S.: Raspund: „No comment!“

C. P.: Într-adevar?

L. S.: Exact. No comment!

C. P.: Înteleg, din pacate.

L. S.: Lucrul cel mai periculos este sa ai de-a face cu persoane care cred ca au înteles totul. Pentru ca, daca ai urechi, poti pricepe problemele unui cântaret, dar dificil este sa gasesti cum sa faci sa le rezolvi. Am avut un elev italo-sud african care spunea: „Doamna, sunt încântat pentru ca vad ca tehnica dvs. curata vocea“. În Italia, academiile de muzica sunt precum ciupercile. Într-o saptamâna vine cineva care te învata într-un fel, saptamâna viitoare apare altcineva care te învata altfel s.a.m.d., iar la sfârsit bietii studenti nu mai stiu cum trebuie sa procedeze. Apoi, mai este si moda, noua moda care spune sa faci ceva într-un fel, dar nu-i corect si bietii tineri cu voci frumoase ajung sa nu mai poata cânta. Sunt multi al caror glas este deja uzat.

C. P.: Alegerea repertoriului este foarte importanta si în acelasi timp periculoasa…

L. S.: Da, pentru ca în alegerea repertoriului nu profesorul, ci glasul este cel care trebuie sa spuna de ce este în stare. Acest lucru trebuie respectat. Dar acum, ne aflam în lumea business-ului si cântaretul ar trebui sa aiba curajul sa spuna nu ca nu vrea sa faca un rol, ci ca nu este pentru vocea lui. Dar lucrul este foarte delicat pentru ca tinerii cântareti sunt dispusi sa faca totul pentru a reusi si mai ales încep sa cânte prea tineri, în loc sa-si ofere timp sa studieze, sa se formeze. Intra prea tineri în roluri importante. Înainte, un maestru de canto spunea: „16 ani pentru femei si 18 ani pentru barbati“. Este periculos sa începi înaintea acestor vârste pentru ca vocea este înca în formare. Odata a venit o tânara care nu avea înca 17 ani si voia sa studieze cu mine. La nici 17 ani era deja absolventa de canto. Începuse lectiile la 12 ani! Aceasta fata avusese probabil o voce frumoasa, dar acum nu mai avea nimic. Sigur ca parintii au si ei o parte de vina.

C. P.: Dar si profesorii au fost „criminali“.

L. S.: Exista prea multe teorii si prea putina practica. Acum sunt multi profesori care nici macar nu au cântat pe scena, dar fac pe maestrii de canto si sunt convinsi ca stiu tot. Exista amatori care dau cursuri de canto. Si marii cântareti, câteodata, chiar daca au facut cariere importante cu o tehnica corecta, uneori spun lucruri corecte, dar nu reusesc sa se faca întelesi, nu stiu sa intre în mintea elevilor. Nu au capacitatea sa le transmita. Si este pacat!

C. P.: Stiu foarte bine ca aceasta este situatia nu numai în România…

L. S.: … ci în toata lumea. Am avut un elev la Juilliard School of Music din New York. I-am spus ca are vocea „strânsa“; si el mi-a raspuns: „Stiu, dar asa este moda în America, sa cânti asa“. Nu poti aplica asta tuturor glasurilor, chiar daca asa este moda. Concluzia este ca avem o generatie de voci foarte frumoase care nu pot cânta. Sunt suparata din aceasta cauza.

Modelul Beniamino Gigli

C. P.: Ati facut o importanta cariera. Ati avut modele de mari soprane?

L. S.: Am ascultat mult, dar profesorul meu îmi spunea: „Nu imita, trebuie sa cânti cu vocea ta“. Am ascultat-o mult pe Callas, eram îndragostita de Rosa Ponselle si cred ca Maria Callas a învatat mult de la Rosa Ponselle, aveau aceeasi maniera de cânt.

C. P.: Americanii spun acum ca Rosa Ponselle era Callas americana.

L. S.: Dar Rosa Ponselle a fost înaintea Mariei Callas si avea o maniera de cânt foarte moderna pentru acea epoca. Daca o asculti pe Callas poti gasi momente care nu mai sunt moderne, dar Rosa Ponselle ramâne mereu actuala. Eu am avut modelul Beniamino Gigli. Am vorbit elevilor despre vocea flautata iar Gigli era un maestru al acestui gen. Profesorul meu spunea: „Un cântaret trebuie sa imite sunetul instrumentelor acompaniatoare“. În „Lucia di Lammermoor“, totdeauna am încercat sa imit culoarea sunetului flautului. Sau a oboiului în „Dynorah“, care începe cu o lunga cadenta cu oboiul. De fapt nu este vorba de a imita sunetul, ci culoarea. În alta ordine de idei, pentru a face legato-ul, eu plec întotdeauna de la cântul viorii.

C. P.: „Chi non lega non canta“.

L. S.: Acum nu se mai cânta legato. Un profesor de vioara mi-a cerut sa particip la lectiile de la conservator, spunând ca vioara trebuie sa sune ca vocea umana. Si i-am spus ca si eu recomand elevilor: „Gânditi-va la vioara ca sa faceti legato-ul“. Iata biunivocitatea.

C. P.: Ati vorbit de Gigli si ati cântat cu Pavarotti. Cum va gânditi acum la Big Luciano?

L. S.: Pavarotti era un foarte mare tenor, dar eu nu am fost foarte fericita sa cânt cu el.

C. P.: De ce?

L. S.: Pentru ca pe scena nu am avut „feeling“ cu el. Am cântat mult cu Kraus, cu Domingo; Pavarotti avea o voce superba, dar când am cântat „Lucia di Lammermoor“ cu el la Scala în 1993, tocmai iesise filmul „Yes, Giorgio!“ si poate era cu mintea în alta parte, era preocupat… Eu ma simteam linistita, eram bine pregatita si în ziua premierei am dormit chiar fara probleme pâna la prânz.

C. P.: Dar Alfredo Kraus?

L. S.: Era un mare gentilom. Iar Domingo, totdeauna minunat pe scena, respectuos cu colegii. Am cântat si cu Carreras, un coleg minunat si el. De fapt i-am avut parteneri pe toti cei mari, dar niciodata nu mi-a placut publicitatea. Mi se spunea ca trebuia sa ma agit într-o directie sau alta, dar nu mi-a placut niciodata sa dau nastere la bârfe. Cine trebuia sa-mi cunoasca valoarea stia, deci nu aveam nevoie de altceva.

„Nu mai merg la opera,
ca sa nu ma enervez“

C. P.: În prezent, situatia teatrelor de opera din Italia este foarte proasta, din punct de vedere material în primul rând.

L. S.: Stiti, exact acest lucru îl auzeam si când cântam. Si erau multi directori artistici care depaseau mia de lire ca sa economiseasca suta, cum se zice, mai ales pe seama caché-ului cântaretilor.

C. P.: Acum câteva zile am ascultat la Radio o transmisie de la Scala, cu „Aida“. Distributia nu era nici pe departe cea mai buna pentru renumele Scalei, poate doar Amneris, care era mezzosoprana Marianne Cornetti. Cred ca directorii de teatru nu mai sunt foarte atenti la voci, la renumele unui astfel de teatru. Cred ca rolul criticii muzicale este foarte important acum. Si italienii sunt foarte puternici în acest domeniu.

L. S.: Trebuie sa va spun sincer ca nu mai merg la opera, ca sa nu ma enervez.

C. P.: Si regiile moderne?

L. S.: Îmi plac daca au un scop, un motiv si sunt bine construite. Nu trebuie neaparat sa încerci sa înnoiesti opera. Nu pot suporta lucrurile puse în pagina numai de dragul de a fi facute sau de a fi… altfel. Am facut cândva un „Don Pasquale“ foarte dragut, aratam ca Ava Gardner. Dar exista un motiv pentru fiecare lucru si publicul era încântat pentru ca totul era justificat, si ochelarii de soare à-la-Ava Gardner, si palaria à-la-princesse, si tocurile foarte înalte… Totul era motivat si nu afecta muzica. Am vazut o productie oribila cu „Barbierul din Sevilla“, cu un cub luminos care din… întâmplare costase trei milioane, se învârtea si facea ciup-ciup!…

C. P.: Poate era inspirat din cubul lui Graham Vick din „Macbeth“-ul de la Scala!

L. S.: Aveam un elev, baritonul Massimo Cavalletti, care ma invita tot timpul la Zürich, ca si maestrul Nello Santi. Si cum eu locuiesc la Lugano, la numai trei ore, mergeam regulat. De câte ori ma duceam, ma enervam.

„Va rog, mai taiati din
raspunsuri!“

C. P.: Cum se aleg vocile în teatre?

L. S.: Când eram în activitate, si asta nu se întâmpla acum o suta de ani, nu am facut niciodata auditii, ca sa demonstrez ca pot cânta una sau alta. Directorii stiau dinainte. Sigur ca eram foarte bine pregatita pe parcursul repetitiilor. Or, în ziua de azi trebuie data o pre-auditie, prima auditie, a doua etc. Ce-i asta?

C. P.: Poate pentru ca nu mai sunt multe repetitii?

L. S.: Tinerii sunt mereu stresati si în timpul auditiilor niciodata nu poti sa dai ce ai mai bun. În loc sa auzi lucrurile frumoase, asculti si numeri greselile. Sunt niste sadici. Nu asa se construiesc distributiile, carierele. M-am lasat putin purtata de val, va rog sa nu scrieti lucrurile care pot ofensa.

C. P.: Dar este adevarul! Maestrul Santi, la Zürich, mi-a spus acelasi lucru. Este o adevarata enciclopedie. Am discutat de înregistrari, de Aureliano Pertile. A fost minunat!

L. S.: Pertile! Un elev de-ai mei care locuieste cu tatal sau, american, la baza NATO din Vicenza, lânga Montagnana, orasul unde s-a nascut Pertile, mi-a daruit cartea marelui tenor care în 1912 vorbea despre tehnica, despre vocalize, despre vocalele E, A sau O, nu ca acum când vocalizele se fac cu I si vocile suna ca niste trompete, foarte ascutite. Si am recunoscut tehnica învatata de la profesorul meu, care a început sa cânte în 1946, când eu nici nu eram nascuta. Când am citit aceste lucruri la Pertile, care vorbea despre tehnica de acum 100 de ani, mi-am zis ca într-adevar exista traditie în canto. Si se vad rezultatele. Ma întristeaza ca maestrul Santi, un corifeu al traditiei, este în vârsta si tremur… pentru ca aceste persoane ar trebui sa existe mereu. De câte ori merg la Zürich, de fiecare data el ma asteapta sa ma duc sa-l salut înainte de a intra pe scena. Este ceva care ma impresioneaza.

C. P.: Alti dirijori?

L. S.: Am cântat cu toti.

C. P.: Cele mai puternice impresii?

L. S.: Cu James Levine am cântat cel mai frumos Mozart din cariera, în maniera italiana, asa cum voia maestrul salzburghez. Daca ascultati „Flautul fermecat“ sau „Nunta lui Figaro“ la Metropolitan sub bagheta lui Levine, suna italieneste! Ori în Europa se cânta în spirit german, nu italian, desi Mozart nu voia asa. A scris operele în limba italiana pentru ca-i placea stilul italian. Trebuie ca publicul sa se distreze, sunt comedii. Chiar si opera „Don Giovanni“ nu trebuie facuta posomorât. Este o dramma giocoso, nu o tragedie, o înmormântare.

C. P.: Si italienii, Riccardo Muti, Claudio Abbado?

L. S.: Am cântat minunat sub bagheta lui Abaddo. Cu maestrul Muti am discutat mult, dar nu am cântat niciodata. Mi-a cerut, dar de fiecare data când ma invita eram în alta parte, desi as fi vrut sa cânt cu el.

C. P.: Abbado era foarte riguros…

L. S.: Da, dar foarte timid, desi foarte simpatic, într-adevar un mare dirijor, am facut împreuna „Calatorie la Reims“ si, într-adevar, m-am simtit foarte bine cu el. Am cântat mult si cu Georg Solti, Nikolaus Harnoncourt, Jeffrey Tate si multi altii.

C. P.: Admirati cântareti, dirijori ai prezentului?

L. S.: (Se gândeste, pare ca nu vrea sa raspunda.) Problema în ziua de azi este ca nu mai avem cântareti. Cânta un an-doi… Iar la Arena din Verona se folosesc microfoane. Eu am cântat acolo de atâtea ori, fara microfon, exact ca în studioul meu, fara sa fortez.

C. P.: Cineva spunea ca si la Metropolitan sunetul este astazi ajutat cu microfoane.

L. S.: Nu stiu, am cântat Regina Noptii, „Idomeneo“, era debutul lui Domingo în Mozart si nici eu, nici el nu aveam microfoane.

C. P.: Bine, va multumesc mult!

L. S.: Si eu si va rog, mai taiati din raspunsuri, sa nu ma trezesc cu masina distrusa când merg pe sosea…!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper