„Maestrul“ nu poate raspunde la telefon!

Mi s-a întâmplat sa-l întâlnesc pe unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii într-un vagon, pe ruta Barcelona-Paris. Stiam cine este, fiindca asistasem la una dintre fabuloasele lui conferinte despre calculul probabilitatilor si previziunea matematica a accidentelor rutiere. Participasem la Barcelona la congresul „Cultura Europeea“. Si el fusese invitat într-o sedinta de forum. Vorbise câteva ore printre computere si imagini proiectate, vesel, într-o alergare de colo, colo, cât tinea podiumul. Noi, cei din amfiteatru, încercând sa-l urmarim si sa-l întelegem, facusem febra.
Acum statea într-un compartiment ticsit, modest, se uita pe fereastra. Daca nu l-as fi vazut cu câteva ore înainte stralucind ca un diamant pe podiumul congresului, daca nu as fi stiut ce putere de fascinatie intelectuala are omul simplu din fata mea, nu l-as fi deosebit cu nimic de ceilalti calatori. Le-a urat celor din compartiment la coborâre o zi buna, si-a cerut scuze în stânga si-n dreapta când  a înaintat cu geamantanul spre iesire.

Mi s-a întâmplat sa-l întâlnesc pe unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii, într-o noapte, foarte târziu, în restaurantul unui hotel. Era la câteva ore dupa concertul lui, eu mai întârziasem cu prietenii prin oras si, înainte de-a ma duce la camera mea, am intrat în restaurantul hotelului sa cumpar o sticla de apa. Restaurantul era gol, cei câtiva angajati se pregateau sa închida sala. Într-un colt al ei am vazut un omulet, singur la o masa. Din câte mi-am dat seama coborâse din camera, nu avea paltonul pe el. Ceruse ceva de baut. Statea cu ochii în fundul paharului, chircit, obosit, cu parul cazut în ochi, stors ca o lamâie. Un oarecare, la câteva ore dupa ce electrizase auditoriul. Dupa ce ne purtase cu muzica clasica europeana prin Japonia lui natala. Si dincolo de Europa, de Japonia si de toate tarile si continentele la un loc, undeva, printre sferele ceresti, a caror muzica exista unii oameni chemati s-o auda.
Mi s-a întîmplat sa sun la telefon în România, vrând sa vorbesc cu un fost coleg de meserie. A ridicat unul din angajatii lui telefonul. „Maestrul nu este aici“, mi-a raspuns. Si mi-a mai dat niste indicatii, când anume si unde l-as putea, eventual, gasi pe „maestru“. Am ramas traznita, cu receptorul în mâna. Primul gând care mi-a venit a fost amintirea lui în anii nostri tineri. Ce baiat minunat era, ce suflet deschis, ce talent, cum stralucea de nonconformism si de tinerete… Ce-o fi patit el oare, de-a ajuns atât de rau, încât sa permita cuiva sa îi spuna „maestru“, asa, hodoronc-tronc, când se suna la telefon? Unde a ajuns generatia noastra?
Stiu ca daca esti harnic, daca-ti place ce faci si faci bine, daca anii trec peste tine si atingi o anumita vârsta, cei tineri îsi schimba atitudinea fata de tine. Toata viata mi-a fost frica însa de clipa în care, vrând-nevrând, fiindca mi-am facut meseria si am mai avut si o oarecare recunoastere profesionala, as fi putut ajunge o baba prezenta în toate comisiile si comitetele, care sa motaie prin prezidii si sa se trezeasca doar la aplauze.
Unor oameni se pare totusi ca le place aceasta postura. Îmi vad generatia zaharisita, baietii nostri destepti facând pe stiu-totul prin emisiunile canalelor de televiziune, plini de sine, fara urma de îndoiala sau de habar n-am, îmbracati ca niste mosnegi dintre cele doua razboaie, scriind carti despre destinul omenirii, în 200 de pagini. Sau luptându-se cu unghiile si dintii pentru un post  de conducere într-o institutie culturala oarecare, pentru o decoratie, pentru un titlu într-o academie, acum, când e clar ca tendinta în lume este sa se promoveze imberbii.  Oare când îmbatrânim de fapt, ajungând la o vârsta anume? Când ne pierdem umorul si capacitatea de relativizare, devenind „maestri“? Câti „maestri“ poate duce pe umeri planeta?
Relaxata relatie dintre profesor si student din universitatile vestice recunosc ca mi-a impus. Faptul ca-si spun pe nume, usureaza raporturile dintre oameni care, adeseori, se întâlnesc în acelasi campus, venind din cele mai departate colturi de lume. Îi uneste doar aspiratia. Îi uneste faptul ca se simt prieteni, angajati amândoi într-o „lucrare“ a spiritului uman. N-am vazut nici un student care sa aiba pretentia ca „Will“ sau „Bob“ sau „Jonny“, sa-l treaca anul, daca n-a citit cartile.
Spune-i lui Will maestro. Spune-i lui Bob maestro. Va reactiona pe masura profesionismului lui. Si-ti va raspunde, probabil, daca e foarte departe pe calea cunoasterii, ca maestru e doar unul singur, doar ca lucrarea lui e o enigma de dimensiuni cosmice, despre care nu oricine e chemat sa îsi dea cu parerea. De unde adica atâtia maestri, numai pentru ca au batut 50 de ani?
Sigur ca nu-mi plac nici babele universitare în fuste scurte si în addidasi, batând globul cu un rucsacel în spinare si neaparat cu un mutunachi atârnând la fermoar. Sigur ca nu-mi plac nici profesorii care mimeaza zglobiu tineretea, fiindca nu au curriculum. Dar slugarnicia în relatiile dintre generatii mi se pare oribila. Si acest „maestre“, are parca ceva din tonul lingusitor al celui umil, la pânda sa îti ia locul. Aduce cu cuvântarea tinuta sub propriul portret, cu pupatul chipului în oglinda sau cu patarania acelui baietandru grec din mitologie, care atât s-a mai minunat de frumusetea lui reflectata de apele lacului, pâna s-a dus la fund, bâldâbâc. Feriti-va, oameni buni, cât nu e prea târziu înca, sa ajungeti „maestri“!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper