„Jocul Tambalelor“

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

Exista, în lumea noastra, oameni carora personalitatea si forta profesionala le creeaza o aura de nemuritori. Nu ne imaginam ca ar putea sa dispara în timp ce noi fiintam. Ma gândesc, bunaoara, la unii doctori carora le încredintam trupul nostru atins de boli si suferinte, cu ochii umezi si suflet tremurând, convinsi fiind ca ne vor face bine, orice ar fi. De aceea nu ne gândim nici o secunda ca si ei sunt asemenea noua, ca se pot îmbolnavi si chiar pot muri. Dar aceasta senzatie este valabila mai ales în privinta artistilor, cei pe care îi îndragim si îi pastram în sufletul nostru ca pe cea mai de pret comoara. Am avut realmente un soc atunci când am aflat ca Arturo Benedetti Michelangeli a murit. Ramasesem brusc fara idol si drumul spre pianul la care studiam zilnic devenise tot mai searbad. Mult mai târziu, ascultând radioul în timp ce conduceam, un anunt ce parea neverosimil, m-a tras brusc pe dreapta: Luciano Pavarotti murise. Vocea lui a dominat ultimele decenii ale secolului XX într-atât încât lumea parca încremenise în asteptarea unei acute de neegalat si brusc m-au podidit lacrimile, iar tristetea ca nu îi voi mai putea asculta pe cei doi pe viu nu m-a parasit nici astazi.
Anul trecut, pe când ma aflam la Timisoara pentru un recital în cadrul Festivalului „Enescu“, în timp ce mâncam de prânz într-un restaurant, priveam fara sa vreau în ecranul imens de pe perete cu gândul la ceea ce aveam de interpretat peste câteva ore, fara sa îmi pese de noianul de stiri obisnuite. Brusc, mi-a aparut pe retina imaginea mea cântând cu Johnny Raducanu la Ateneul Român. Doar pentru câteva secunde mi s-a parut firesc, însa lovitura nu mi-a ocolit sufletul nici de aceasta data: pe banda ecranului scria cu litere de o schioapa ca Johnny Raducanu a murit. Pe el chiar îl cunoscusem si cântaseram împreuna. Am avut acest privilegiu. Cu privirea încetosata de durere am început sa-l vad venind spre mine, cu foarte multi ani în urma, pe când eram un tânar în afirmare invitat de catre Dan Grigore la o seara de gala organizata în cinstea lui, eveniment în care vedeta principala alaturi de maestru era însusi Johnny; cu accent usor americanizat ni s-a adresat: „gagiu’ face niste nuante de îngheti; îi spargeti diseara!“. Au trecut anii si am ajuns sa cânt cu Johnny chiar la Ateneul Român, locul pe care îl pretuia cel mai mult. Imaginaseram un spectacol intitulat „All that Jazz“ în care Johnny mi-a facut onoarea sa participe. Si-a asteptat rândul în sala, ca spectator, si când a fost invitat pe scena, s-a ridicat destul de greu de pe scaun în aplauzele furtunoase ale publicului. În clipa în care a simtit scândura si lumina scenei, a devenit mai tânar cu patruzeci de ani. Îsi regasise universul în care pianul îi era cel mai bun prieten. Am cântat împreuna o piesa standard de jazz, semnata Dave Brubeck, dar am ajuns prin improvizatie la „Suita în si minor“ de Bach, apoi am dat o raita prin copilarie, printr-un impuls al meu care i-a sugerat aceasta directie. A preluat-o cu bucuria marilor artisti. Succesul a fost incredibil. Apoi, am cântat împreuna cu pianistul Horia Maxim si piesele pe care le aranjase special pentru mine, lucrari celebre – „Pe Olt“, „Joc“ si inegalabila piesa din jazzul românesc, „Jocul tambalelor“. Johnny nu a mai rezistat si s-a alaturat lui Horia Maxim într-o improvizatie de zile mari. Sa fiu sincer, nici eu nu am mai putut cânta la flaut pentru o perioada si am trecut la pian. În felul acesta, pentru câteva momente, publicul a asistat la o improvizatie pianistica la sase mâini, total inedita pentru scena Ateneului Român. A fost extraordinar. Un mare artist care a stiut sa patrunda si sa ramâna în sufletul oamenilor.
Dupa concert, am coborât euforici treptele Ateneului, în Rotonda, unde se afla expozitia de pictura a fiicei mele, Maria Alexandra. Nimic întâmplator, fiindca „All that Jazz“ înseamna „toata aceasta nebunie“ si faptul ca un parinte organizeaza expozitia copilului de zece ani în inima culturala a tarii este o nebunie. Dar o nebunie frumoasa. Maria justifica prin lucrarile ei emfaza tatalui. Johnny s-a oprit foarte atent. Am luat-o ca pe un compliment. Dupa câteva momente de tacerea asurzitoare, a spart linistea cu accentul lui inconfundabil: „batrâne, fii-ta are gust!“. Cu vocea încarcata de emotie i-am marturisit ca vânduse un tablou. Replica lui a venit implacabil: „Ce ti-am spus? Van Gogh n-a vândut nici unul cât a trait. Hai sa bem pentru asta!“. Am plecat în „viata“ si am stat de vorba pâna târziu în noapte. Nici unul dintre noi nu ar fi putut sa doarma dupa starea de gratie pe care o atinseseram. I-am ascultat povestile incredibile, într-o cavalcada de expresii pe care numai amestecul de româna si engleza o poate crea. Toate marile personalitati artistice si culturale ale tarii, dar si ale lumii au stat, parca, cu noi la masa: de la Duke Elington, Piazzolla si Dave Brubeck la Richard Oschanitzki, Dan Mândrila si alti mari interpreti români de jazz; de la lautari celebri precum nea Romeo Bazarca sau actori minunati, la poetul „necuvintelor“, Nichita Stanescu. Ne-am despartit cu promisiunea ca îmi va mai aranja piese si pentru Trio Contraste, promisiune care s-a realizat în scurta vreme. De atunci cântam în toata lumea, cu foarte mare succes, „Mainile olarului“, „Blues Baroque“ si „Jocul tambalelor“. Astazi, pot spune ca sunt posesorul unei adevarate comori pe care Johnny Raducanu, în gererozitatea lui artistica, mi-a încredintat-o.
Johnny Raducanu a fost recunoscut, iubit si respectat de catre toti românii, fie ei oameni de rând sau oameni de arta. L-au ovationat în recitalurile solo sau cu partenerii de jazz. Au fost impresionati în celebrele spectacole alaturi de Ion Caramitru. Toata lumea dorea sa-l vada, desi l-am auzit plângându-se ca nu se mai bucura de atâta popularitate fiindca, probabil, îmbatrânise. Dar un artist mare nu îmbatrâneste niciodata. El ramâne în constiinta noastra mereu proaspat. Johnny Raducanu era un brand si nu pot sa înteleg cum de nu s-au editat CD-uri si DVD-uri cu înregistrarile si aparitiile lui scenice. Exista si foarte multe compozitii pe care ni le-a lasat, pe nedrept ignorate. Doar „Jocul tambalelor“ interpretat de Aura Urziceanu sa fi scris si ar fi ramas în istoria muzii de jazz. Poate ca, macar acum, în ceasul al doisprezecelea, minunea sa se produca si sa apara o infuzie de CD-uri cu muzica si interpretarile lui. Daca nu, macar stiu sigur ca iubitorii de muzica au în colectia lor discuri (LP), pentru ca într-o vreme, pe când Iosif Sava se alfa la New York, un împatimit al jazz-ului i-a pus sa asculte la pickup „a great black man din Romania: Johnny Raducanu“.

Pentru ca nu stiu si nici nu vreau sa închei acest articol îmi voi aduna sufletul pentru a rosti acest poem:

„Moartea unui artist“

Când moare un artist
Plâng cocorii
Zborul lor în cerc
Vesteste teama ratacirii

Când moare un artist
Memoria berzei
Ca o fotografie arsa
Ramâne agatata de cer

Când moare un artist
Viata se napusteste în sens invers
Pentru ca totul
Sa se mai întâmple o data.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper