„Dimineata ma trezeam mai devreme, sa plang“

„De ce plângeai?“, îl întreb.
„De dorul mamei.“

Era înalt de doi metri. Sportiv de performanta. Student. Parintii îl trimisesera în vacanta la mine. Plecasem de multi ani din România. Ramasesem prieteni. Stateam acum pe o banca pe malul Rinului. Vacanta lui se apropia de sfârsit. Vorbeam de una, de alta. El îsi aducea aminte de copilarie. O petrecuse cu tatal si cu fratele lui în România. Mama plecase cu un contract în strainatate. La început planuise sa ramâna un an. Apoi de la unul, s-au facut mai multi. Se vedeau pe furate. Un mic concediu, un drum spre România al mamei de Sarbatori, un drum al celor ramasi acasa, în vacanta de vara. Familia a prosperat. S-a realizat frumos financiar. Doar ca la plecarea mamei lunganul de lânga mine de-abia împlinise cinci ani. Si, asa cum îmi marturiseste acum, dimineata, înainte de a se duce la scoala, statea o ora cu capul cufundat în perne, sa plânga de dorul mamei.
Aceasta amintire mi-a fost evocata de o scrisoare pe care o publica pe Facebook o emigranta din Italia. Le scrie copiilor ei. I-a lasat pe micuti în tara.
Si-acum sunt la majorat. Crescuti de bunici. Tonul scrisorii e optimist. Mama le multumeste copiilor ca s-au purtat excelent. Nu i-au creat probleme. Au fost cuminti, linistiti. S-au retras de la scoala ca sa munceasca. Si-au câstigat existenta. Si-acum, baiatul cel mare pleaca sa caute de lucru in Anglia. Acesta este scopul scrisorii de pe Facebook. Sa-i ureze baiatului succes si drum bun. Acum, când familia se risipeste total. Mama este în Italia, baiatul va fi la Londra si fata ramâne în România. Când si cum se vor mai vedea? Odata pe an? La doi ani odata? Daca vor câstiga bine, vor avea un surplus, ca sa poata plati mai des companiile aeriene. Deci, sa munceasca cu sârg! Merita sa aduni bani pentru asta.

Sociologii spun ca lumea va fi salvata moral daca va reusi sa se reaxeze pe simtul comunitar. Care, în ultimele decenii e în pericol. Nu stiu cât bine ne aduce globalizarea. Dar, în mod cert, familia se distruge. În vocabularul emigrantilor de prin anii ‘60-’70 aparusera niste sintagme ad-hoc. „Copiii de hârtie“ erau copiii ramasi în tara, pe care parintii lor îi stiau doar din fotografii. La întâlnirile din vacante, se pierdeau unii în fata celorlalti. Copiii, pentru ca acei „straini“ vroia sa se impuna într-un fel sau altul lor, ceea ce lor le stârnea împotrivirea. Parintii, fiindca li se parea ca nu sunt copiii la înaltimea asteptarilor lor. Mai exista în vocabularul emigrantilor de acum câteva decenii si sintagma „nevasta din vest“. Asta ca sa poata fi deosebita de nevasta ramasa acasa, cu care barbatul se întâlnea doar de câteva ori pe an – doi straini sub acelasi acoperis.
În zilele noastre ne tine aproape tehnologia. Stam în fata ecranului, apasam pe butoane si ne apare în fata ochilor cel de-acasa. Imaginea e artificiala si are darul parca sa te tina confuz, miscarile mult doritilor sunt abrupte, nefiresti, încetinite si trunchiate, glasul e sincopat. Dar ne vedem. Vorbim. Suntem, vasazica aproape. Daca, doamne fereste, ne intra un virus în computer, daca se instaleaza vreo pana de curent, ,,s-a dus“ bucuria. Sau ura. Fiindca ne iubim si ne certam cu micul ecran. I-am auzit pe unii odata înjurându-se ca la usa cortului pe Messenger, pentru niste fleacuri, ceea ce te duce la concluzia ca, chiar daca tehnologia evolueaza odata cu globalizarea, omul ramâne pe loc daca s-a nascut în mocirla.
Comunicam totusi. Învatam sa apasam pe butoane. Si învatam sa traim departe unii de altii. Ceva se câstiga. Ceva se pierde. Ne butonam cu cei cu care suntem de-un neam. Învatam sa traim în marile metropole, în cartierele de emigranti, unde întâlnesti pe acelasi palier toate rasele si toate religiile. Exista în tara sintagma „copil de bloc“. Generatia care a crescut în cartierele nou construite în anii socialismului avea într-adevar trasaturi comune. Sintagma era nascuta pe terenul realitatii. Nu stiu cum se vor numi copiii crescuti în cartierele de emigranti. Nu am întâlnit înca sintagma care sa-i defineasca, desi, în mod cert, exista o realitate pe care ea s-ar putea cladi.

În Grecia, din mosi-stramosi exista obiceiul de-a se construi casele pe trei paliere. Jos se facea casa pentru parinti. Ei trebuia sa fie protejati, salutati de cum intrai pe usa, întrebati de sanatate înainte de-a te vedea cu nevasta sau cu barbatul. Ei nu trebuia sa fie fortati sa urce scarile, trebuia sa le fie comod sa iasa în gradina sau la poarta din strada. Pe al doilea palier se aseza familia propriu-zisa. Si sus era locuinta copiilor. Cu trecerea anilor, generatiile schimbau palierele. La moartea batrânilor, cei de deasupra lor coborau un palier si le luau locul. Coborau si copiii, în spatiul parintilor, deveniti acum la rândul lor maturi. Si generatia cea mai noua ocupa spatiul de sus. Declarat sau nu, constient sau inconstient, orice grec din lume viseaza, oriunde s-ar afla el pe glob, la o asemenea casa. Familia reunita a ramas însa vis. Un vis pe care epoca moderna l-a facut harcea-parcea.

M-am gândit la acest lucru dupa o razmerita pe care o organizasera studentii în campusul universitar în care lucram. O mândrete de campus, care înghitise un buget care avea darul sa te înspaimânte si fusese gândit pentru vreo zece mii de studenti. Doar ca ei, dracii, refuzau sa mai traiasca în campus. Se simteau, dupa spusele lor, rupti de viata adevarata, rupti din sirul succesiunii generatiilor, rupti de viata sociala în toata varietatea ei. Se vedeau între ei doar oameni apartinând aceluiasi esantion de vârsta, mânati de acolo-colo în programe prestabilite. Nu aveau sansa unei alegeri libere, nu se puteau bucura de frumusetea gestului gratuit, nu interferau cu alte generatii, rupti de problematica sociala a comunitatii de la câtiva kilometri distanta. Asa ca îsi închiriau camere prin oras, pe la mansarde, se bucurau când aveau de a face cu câte o baba ca gazda, „parca-i bunica“ spuneau.
Le-am luat apararea, fiindca nu am avut nici o problema sa-i înteleg. Asa cum l-am înteles pe studentul înalt de doi metri care îmi povestea într-o vara pe malul Rinului ca se trezea dimineata mai devreme în copilarie, ca sa aiba timp sa plânga de dorul mamei. Poate ca e ceva în noi care nu se poate cumpara si nu se poate vinde. Un element care ne mai face înca, pe ici, pe colo, puternici si rezistenti, tocmai fiindca mai plângem de dorul mamei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper