Vointa, norocul si (mai ales) puterea

Un articol de RODICA GRIGORE

Carlos Fuentes, „Vointa si norocul“, traducere de Horia Barna, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2011

 

Inca de la primele sale romane, „La región más transparente“ (1958) si „La muerte de Artemio Cruz“ (1962), Carlos Fuentes a deschis noi orizonturi pentru literatura mexicana, pâna atunci apropiata mai degraba de subiectele rurale si marcata de orientarea estetica a unui realism cu note sociale. Fuentes, insa, indrazneste sa ofere dintr-o data cititorilor (si, pe buna dreptate, sa convinga cu acest demers) o panorama cuprinzatoare a unui univers citadin deloc lipsit de tensiuni si pus mereu sub semnul violentei. Predecesorii sai Yañez si Azuela facusera, e adevarat, câtiva pasi importanti in aceasta directie, insa abia Carlos Fuentes intuieste modalitatile estetice prin intermediul carora poate fi accentuata viziunea sumbra a unei lumi aflate in permanenta schimbare si, adesea, intr-o degradare progresiva. Prin urmare, dezamagirea care se simte in mai toate creatiile sale de inceput are in vedere atât idealurile Revolutiei Mexicane, cât si (mai ales!) urmarile acesteia si poate fi atenuata doar printr-o constanta raportare la stravechea cultura latino-americana de dinainte de cucerirea spaniola. Istoria insasi, privita si interpretata din aceasta perspectiva, devine nu doar o insiruire de evenimente, ci in primul rând o suma a alegerilor si optiunilor oamenilor dintr-o anumita epoca. Simultaneitatea va domina, deci, discursul narativ al scriitorului, romanele sale putând fi citite si ca un corpus de povestiri (autonome) menite sa oglindeasca nenumaratele forme pe care existenta de zi cu zi le imbraca intr-un oras urias, populat de milioane de locuitori, cum este Ciudad de México, unde spatiile, timpurile, rasele si culturile par a coexista nu neaparat in mod pasnic, insa oferind, prin chiar juxtapunerea lor, o imagine cuprinzatoare a unei lumi cunoscute, pâna atunci, mai cu seama prin prisma unor locuri comune.
Coordonatele acestea se regasesc si in creatiile cele mai recente ale scriitorului mexican, romanul „Vointa si norocul“ (2008) fiind un exemplu in acest sens. Text de larga respiratie epica, „La voluntad y la fortuna“ este o fresca impresionanta a lumii mexicane contemporane, dar, deopotriva, o calatorie prin cultura universala pe care autorul o face cu o placere nedisimulata, cartea fiind presarata cu trimiteri la opera lui Spinoza sau Machiavelli, cu elemente de satira ori chiar de comedie sociala, dar si cu aluzii la personaje influente din Ciudad de México, la cartelurile drogurilor ce domina afacerile din lumea latino-americana contemporana ori cu comentarii pertinente si de patrunzatoare referitoare la situatia politica a prezentului. Totul este dominat de o avida dorinta de putere – politica sau economica – ce-i caracterizeaza pe majoritatea protagonistilor, diferite fiind doar mijloacele prin care acestia isi propun sa ajunga la ea. Romanul devine, astfel, si o alegorie vizând fortele specifice care determina ca o anumita societate sa evolueze intr-un anumit fel. Prologul cartii are chiar rolul de a prefigura aceste teme si puncte de tensiune, cu atât mai mult cu cât naratorul este nici mai mult si nici mai putin decât un cap retezat! Imaginea unui protagonist plasat sub semnul mortii era cunoscuta cititorilor lui Fuentes inca din „Moartea lui Artemio Cruz“, acolo fiind vorba despre dorinta acestuia de a mai ramâne in viata si de a se raporta la ritmurile existentei chiar si dupa ce va fi trecut pragul lumii celeilalte – influenta prozei lui Juan Rulfo si a remarcabilului sau roman „Pedro Páramo“ fiind, in paranteza fie spus, evidenta pe tot parcursul acestui text –, insa in „Vointa si norocul“ autorul face din capul retezat al lui Iosua Nadal, aflat pe o plaja de la Pacific, vocea narativa a cartii.
Acestea sunt circumstantele – neobisnuite, sa recunoastem si apropiate, tocmai pe acest temei, de unii critici de procedeele mai vechii formule a realismului magic in contextul caruia, totusi, Fuentes se individualizeaza pregnant – in care Iosua relateaza istoria prieteniei sale cu Ierihon, dar si a ulterioarei lor despartiri si dusmanii. Caci, daca povestea celor doi tineri orfani si lipsiti de sprijin, dar care isi propun sa reuseasca chiar si in mijlocul unei lumi pline de coruptie si de violenta, da la inceput senzatia ca ar fi o reluare a celebrei imagini a inseparabililor Castor si Polux, treptat totul ia o alta turnura, iar cei doi vor ajunge sa intruchipeze noi ipostaze ale eternilor Cain si Abel. Dupa ce Iosua decide sa urmeze o cariera in domeniul juridic, iar Ierihon concluzioneaza ca scoala vietii e singura care ii poate fi de folos, drumurile lor se despart, iar reintâlnirea ii va pune, dupa ani de zile pe pozitii diametral opuse, fiecare dintre cei doi fosti prieteni fiind apropiat de grupari aflate in conflict. Ca avem de-a face si cu tema consacrata a initierii unor tineri si – la inceput – naivi protagonisti aflati la inceputul drumului in viata este adevarat, insa Fuentes reuseste sa o trateze intr-un mod aparte, nu doar raportând evolutia celor doi la stralucitele exemple ale romanului picaresc spaniol, de la „Lazarillo de Tormes“ la „Guzman de Alfarache“, ci si la realitatile lumii contemporane, autorul având intuitia importantei cadrului de desfasurare a actiunilor. Iar cadrul acesta este reprezentat de orasul Ciudad de México, un univers nemilos si dur, o lume unde totul este de vânzare, nimeni nu se da in laturi sa-si negocieze pretul si, in principiu, unde totul poate fi cumparat. In plus, desi structurata aparent pe o opozitie binara, vointa si noroc, incredere naiva in progresul lumii si dorinta de a inversa ierarhiile prin orice mijloace, cartea lui Fuentes exclude generalizarile simpliste si tonurile de alb si negru, caci universul citadin pe care il creeaza cu o arta remarcabila e dominat de tentatia puterii si demonstreaza influenta textului lui John Dos Passos, „Manhattan Transfer“. Cu precizarea ca Fuentes se dovedeste a fi superior in viziune si mult mai subtil in realizarea acesteia, câta vreme capitala mexicana tinde sa egaleze in semnificatii dantestile cercuri ale Infernului, dar si sa se prezinte cititorului ca veritabil experiment de limbaj, autorul fiind, in aceasta privinta, un demn continuator al formulei de expresie a lui James Joyce: México City, la fel ca si Dublinul, este un adevarat oras al vocilor celor prezenti si, deopotriva, ale celor disparuti.
Influentat de marii eseisti latino-americani precum Alfonso Reyes, Salvador Novo sau Octavio Paz, Carlos Fuentes celebreaza, chiar daca indirect, existenta umana si isi trimite protagonistii in simbolice – dar si reale – expeditii al caror tel final este descoperirea adevarului si, desigur, aflarea si afirmarea identitatii fiecaruia. Iar drumul este presarat, atât pentru Iosua, cât si pentru Ierihon – numele lor spun, in sine, mult si nu mai au nevoie de vreun comentariu! – cu intâlniri cu personaje spectaculoase sau aparent de neinteles, insa a caror prezenta in paginile cartii puncteaza perfect transformarea celor doi si indepartarea progresiva de frumoasele idealuri comune pe care le avusesera in adolescenta. Astfel, nu putine din fragmentele esentiale din „Vointa si norocul“ sunt marcate de prezenta lui Miguel Aparecido, cel care alege viata in inchisoare in locul unei existente in libertate, convins ca in acest fel ii poate manipula mai usor pe cei de care incearca – si, de cele mai multe ori, chiar reuseste – sa se foloseasca. Iar daca un alt personaj memorabil al romanului, Max Monroy (inspirat, se pare de Carlos Slim, celebru magnat media al lumii mexicane a prezentului), imagineaza puterea ca fiind rezultatul unui control strict al fiintelor umane prin intermediul tehnologiei, Aparecido sau Valentin Pedro Carrera sunt convinsi ca oamenii nu sunt decât marionetele pe care, daca ai suficienti bani, le vei putea misca intotdeauna in directia dorita.
In acest context, cititorul va intelege ce inseamna, la nivelul acestui roman, norocul: nu doar ceea ce oamenii doresc sau viseaza, ci mai cu seama ceea ce ei dobândesc singuri, ca urmare a unei nevoi irepresibile, dublate intotdeauna tocmai de o vointa de neclintit. Dualitatea structurala care se intrevedea la inceput (din titlu) se transforma, astfel, treptat, in cu totul altceva, Carlos Fuentes stiind cum sa substituie sau sa explice cei mai diferiti termeni exact unul prin intermediul celuilalt. Destinul omenesc este prezentat drept o combinatie a sansei (norocul pur) cu vointa de a reusi, iar cei doi protagonisti intruchipeaza fata si reversul aceleiasi medalii, unul fiind decis sa caute mereu Pamântul Fagaduintei, asemenea unui cavaler fara de pata visând la descoperirea Graalului, iar celalalt, mânat de aceeasi dorinta de a nu fi asemenea marii mase a oamenilor obisnuiti, decide sa nu se dea in laturi de la nimic, convins (pe urmele lui Machiavelli, desigur), ca intr-o asemenea lume, in care crima a inlocuit legile statului iar societatea se simte mai protejata de criminali decât de autoritatile indrituite sa o faca, scopul scuza mijloacele. Orice mijloace.
Romanul este centrat, dupa cum a marturisit Carlos Fuentes, nu atât asupra conflictului ori a deznodamântului pe care el insusi, ca autor, il imagineaza, ci asupra semnificatiilor pe care optiunile de moment ale oamenilor le au. Caci fiecare fiinta umana, dupa cum sugereaza autorul, este suma propriilor alegeri, devenind, pe rând, victima si calau (de aici si viziunea tragica ce domina multe dintre fragmentele esentiale ale cartii), in mijlocul unui oras ce se transforma el insusi in personaj privilegiat al romanului, si care este nu doar o adevarata lume, ci, deopotriva, un conglomerat al vocilor si, desigur, al vointelor tuturor. Ramânând ca norocul sa si-l construiasca fiecare, singur.

2 comentarii pentru “Vointa, norocul si (mai ales) puterea”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper