Viitorul ebookurilor si soarta cartii. De ce nu poate supravietui cartea ca hypertext

Un articol de CATALIN STURZA

„Traditionalistii ataca ebook-urile pentru ca nu seamana, suficient, cu cartile tiparite. Avangarda literaturii electronice e nemultumita de ebook-uri deoarece seamana prea mult cu cartile tiparite. Scriitorii de literatura electronica si-au definit, cu mult timp in urma, operele drept orice fel de scriere digitala, exceptând ebook-urile, pe care le considera simple scanari ale unor carti din hârtie“, scrie Robert Moor in revista „n+1“.
Scriitorii de literatura serioasa, arata Moor, fie ignora, cu totul, ebook-urile, fie le privesc cu dezgust, „ca un fermier care studiaza un pumn de lacuste moarte“. In cel mai bun caz, unii dintre acesti scriitori ar accepta ebook-urile daca acestea ar putea sa imite cartile in forma traditionala: sa aiba coperte de carton si pagini la fel ca o carte normala, doar ca, la comanda, desenul de pe coperta si textul de pe pagini sa se poata schimba dintr-un roman de Sallinger intr-unul de Tolstoi.
Totusi, asemenea viziuni ignora un fapt simplu, insa prea putin discutat: cartea reprezinta un obiect tehnologic produs de anumite circumstante care sunt, in plus, destul de vechi. Cam cu un secol i.Hr., foile de papirus prinse laolalta au inlocuit tablitele din lemn, facând posibila compilarea informatiilor pe spatii mai mari, intr-un obiect cu o greutate mai mica. Spre deosebire de tablitele cerate, cartile nu se rupeau si nici nu se topeau si, spre deosebire de pergamente, puteau fi rasfoite cu usurinta, pentru a gasi un anumit paragraf. Acum, sa ne gândim la ce inseamna ebook-ul, o tableta electronica subtire pe care se poate inmagazina infinit mai multa informatie, care are o greutate mult mai mica si care e mult mai practic. Partizanii cartilor pe hârtie, crede Robert Moor, ni se vor parea, in curând, asemanatori acelor oameni din epoca victoriana care sustineau ca a ilumina casele cu lumânari e un lucru mai bun decât a le ilumina cu becurile inventate de Edison. Si, intr-adevar, un ebook are nevoie de pagini si de o coperta de carton exact asa cum un bec are nevoie de ceara.
Ebook readerele nu inseamna, insa, doar un mediu de stocare pentru mai multe carti; inseamna si un mediu in care cartile se pot reinventa. Ebook-urile viitorului ar putea distruge barierele paginii, ar avea imagini care sa pluteasca in jurul cuvintelor si ar putea inlocui copertele cu trailere multimedia. Textul ar fi completat de elemente multimedia precum videoclipuri, muzica si pasaje citite de un narator; cititorul ar avea posibilitatea sa intervina in poveste si s-o imbunatateasca, in timp ce ar putea sa citeasca, intr-o margine a ecranului, recenziile in timp real postate pe Twitter de alti cititori.
Daca un ebook se indeparteaza prea mult de „parintele“ sau fizic, cartea tiparita, acesta devine altceva: literatura electronica. Câmpul literaturii electronice, scrie Moor, a pornit de la o suta de fire diferite, care s-au tesut, la un moment dat, intr-o noua forma de arta, numita „fictiune hypertext“. La mijlocul anilor ’80, experimentele disparate, precum romanele lui Milorad Pavic si ale lui Thomas Pynchon si eseul Donei Haraway, „A Cyborg Manifesto“, s-au intâlnit in programul „StorySpace“, al romancierului Michael Joyce si al programatorului Jay David Bolter. Testându-si noul software, Joyce a scris „afternoon, a story“ (1987), cunoscut drept primul roman hypertext. StorySpace le permitea cititorilor sa navigheze printr-un text intr-un mod spatial, si nu secvential, urmând legaturile hypertextului ca si cum ar fi urmat coridoarele unui labirint.
Problema cu noile aplicatii hypertext, precum cartea multimedia a lui Al Gore, intitulata „Our Choice“, e aceea ca, printre tonele de imagini hi-definition si de infografice, textul se pierde. A citi o astfel de carte e ca si cum ai parcurge un album cu poze: mângâind cu privirea imaginile luxuriante, eviti sa privesti direct spre caramizile timide, cenusii ale textului. „Daca acesta e viitorul cartii, atunci cartea e, intr-adevar, condamnata, scrie Robert Moor. Scrisul e, in sine, o tehnologie miraculoasa – un cod care, atunci când e transmis prin nervul ochii, induce halucinatii ordonate, coerente. O alta experienta echivalenta nu exista. Cuvintele au forma si muzicalitate. Aproape ca au si gust. Insa pot fi, mult prea usor, inecate de niste stimuli mai puternici“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper