Un sfat neadecvat

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Sa revenim la un episod politic oarecum depasit: asa-zisa eroare a Bucurestiului de a avea un punct de vedere propriu si diferit de al majoritatii în problema drepturilor minoritatii românesti din Serbia. Unii au interpretat demersul diplomatic reactiv si inoportun. Vom vedea imediat daca au dreptate. Altii au intervenit cu jumatate de gura si au împartit dreptatea în doua parti inegale. Un fel de da, dar… De ce este atât de reprobabil ca Bucurestiul sa-si apere – cât mai poate –, interesele îndreptatite istoric? Vrem o Românie supusa, fara sira spinarii? Este simplu sa o avem. Am mai disparut, cum spunea filozoful, din când în când din istorie. Le reamintesc celor care doresc o Românie ortodoxa politic, un fel de politically correct, ca ar mai fi câte ceva de neacceptat. De exemplu, pierderea onoarei de a fi noi însine. Când am aderat la Uniunea Europeana nu ni s-a pus conditia sa nu mai fim români. Sau poate nu stim noi. Pornind de la premisa ca nu am pierdut acest drept, cred ca Bucurestiul a fost îndreptatit sa aiba o pozitie proprie, asa cum s-a întâmplat la Bruxelles, în problema apararii drepturilor românilor din Serbia. Si tot îndreptatit – desi prea târziu –, a fost sa spuna public Belgradului ca este nevoie sa-si corecteze la timp politica fata de minoritatea româneasca.
România nu a contestat demersul Serbiei de a deveni candidata la aderarea la Uniunea Europeana. Nici nu a conditionat acceptarea demersului. Din contra. A folosit o practica comunitara pentru a fi observate la timp eventualele neregularitati în respectarea normelor general admise membrilor si candidatilor. Una dintre norme este asigurarea drepturilor minoritatilor. Si noi am fost confruntati cu aceasta exigenta în perioada candidaturii. Bucurestiul a atras la timp atentia ca Belgradul ignora (trebuie adaugat: de mult si deliberat) conditia minoritatii române din Voivodina si Valea Timocului. De ce s-ar face o exceptie? Cui i-ar folosi? Acel da, dar… dupa care urmeaza tot felul de sfaturi este neavenit. Cineva, expert în politici europene, a spus ca, desi avem dreptate, nu suntem oportuni pentru ca, ridicând obstacole în calea aderarii Serbiei, am putea face astfel jocul Moscovei. Adica: tactica presiunii asupra Serbiei a fost buna, zice dumnealui, dar sa nu facem din asta o obsesie politica pentru ca sa nu facem jocul Moscovei de a întretine „o gaura neagra“ în Europa prin obstructionarea primirii Serbiei în Uniunea Europeana. Întelept ar fi sa ne pliem, întelegem din declaratiile expertului în politici europene. Adica sa fim cuminti si sa renuntam la înca un drept. Specialistul venea din Kosovo si ne dadea si alte sfaturi peste care trec. Din pacate, nu este singurul care confunda planurile: dreptul României sa foloseasca reglementarile comunitare pentru a cere normalizarea conditiei românilor din Serbia si, respectiv, interesul Moscovei pentru a mentine o „gaura neagra“ în Europa (acceptând ca lucrurile stau asa). Arghezi ar fi spus: una zicem si alta fumam. Ciudata abordare! Speriati de un joc politic (care ar putea fi adevarat), ma refer la cel al Moscovei, ni se cere înca un sacrificiu. Sa-l facem, suntem sfatuiti, pentru ca sa nu tulburam linistea Uniunii Europene. Sfatul este, de fapt, un repros. Înca un repros nedrept. Primo: nu cerem pentru prima data Belgradului respectarea românilor în tara vecina. Am facut-o cu delicatete, pe cai diplomatice, de mult. Belgradul nu a reactionat niciodata corect la aceasta solicitare, nici macar în timpul marii încuscriri care îi facea pe unii sa creada ca singurul prieten dintre vecini ar fi Iugoslavia de ieri. Nu este locul sa intram în dosarele istoriei pentru a demonstra ca lucrurile nu stau chiar asa. Când Iugoslavia era copilul rasfatat al Occidentului, ne privea de sus. În schimb, dupa dezmembrarea Iugoslaviei, în plin razboi pentru Kosovo, Bucurestiul a avut grija sa nu se alature celor care au încercat sa foloseasca dificultatile Belgradului pentru a reclama autonomia unei provincii pe motive etnice. Stiu ce spun. Secundo: nu am cerut si nu cerem Belgradului nimic în afara normelor europene. Din contra, fata de aceste norme si reglementari, cerintele Bucurestiului sunt minimale: recunoasterea dreptului românilor din Voivodina si Valea Timocului de a fi ceea ce sunt si de a avea scoli si biserici. A cerut Bucurestiul autonomia regiunilor cu populatie compacta româneasca? Nu. Revendicam teritoriile locuite de acesti români? Nu. Pretindem imperativ universitati separate în limba româna? Nu. Ne batem ca în tinuturile locuite de comunitatile românesti limba româna sa fie declarata limba oficiala? Nu. Solicitam dreptul românilor de a avea un parlament local? Nu. Urmarim ca acele tinuturi cu comunitati de români sa se regionalizeze? Nu. Atunci ce ni se reproseaza? Ce rost au sfaturile sa nu facem jocul Moscovei, mari-doamne, în acest context? Noi am cerut respectarea drepturilor minoritatii românesti de a învata în limba pe care o vorbesc acasa sau de a asculta slujba religioasa în graiul pe care îl înteleg mai bine? În toata aceasta tevatura unii au gasit prilej bun sa huleasca înca odata diplomatia româneasca. Nu este performanta! N-o fi, dar sa ni se demonstreze acest lucru. Sa nu ne facem – mai ales daca suntem de la un centru de politici europene –, ca nu stim ca politica noastra externa nu se mai tocmeste numai la Bucuresti de când România este membra a NATO si a Uniunii Europene. Bucurestiul si diplomatia atât de hulita a României au cerut autoritatilor sârbesti sa nu-i mai boteze pe români vlahi fara macar sa-i întrebe daca le place asta. Nu i-a îndemnat pe românii din Serbia sa revendice biserici sârbesti, ci ar vrea sa i se permita sa-i ajute sa-si ridice biserici în satele lor. Nu pretinde ca în scolile lor, daca vor fi acceptate, copiii românilor sa nu se amestece cu copiii sârbilor. Nu este aici nimic deosebit, nu este ceva care iese din reglementarile internationale sau din întelegerile cu alti vecini ai nostri. Juridic si nu numai, aceste solicitari nu au nici un raport cu jocul Moscovei de a mentine „o gaura neagra“ în Europa prin împiedicarea aderarii Serbiei la Uniunea Europeana. Politic? Sa asigure logistica anihilarii acestui joc cei care pot. Logica ar cere mai multe explicatii sau mai multa rigoare. Sa presupunem ca ar exista o legatura între cerinta Bucurestiului si jocul Moscovei. Îsi imagineaza cineva ca sacrificând înca o data drepturile românilor din Serbia vom reusi sa împiedicam strategia Moscovei?
Când România si-a depus candidatura de integrare în NATO si de aderare la Uniunea Europeana ni s-a spus, iar noi am înteles ca trebuie, sa reglementam problemele cu vecinii. Era nu o recomandare, ci o conditie: nu veniti în NATO si în Uniunea Europeana cu diferendele voastre. Iar noi am înteles ca asa trebuie. În Tratatul încheiat de România cu Ungaria în 1996 si în cel încheiat cu Ucraina un an mai târziu am acceptat reglementari generoase. În cazul celui cu Ucraina chiar sacrificii istorice, cum a recunoscut presedintele de atunci al României. Sa nu intram în dosarul politic al acestui episod – istoricii au îndreptatirea sa-l examineze si sa-i dea interpretarea cuvenita – si sa ramânem numai la problemele religioase (biserica) si de educatie (scoli) pentru românii din Valea Timocului si din Voivodina. Nu a fost nici un moment în care un politician român sa spuna altceva decât ca sprijina demersurile de aderare ale Serbiei la Uniunea Europeana. Serbiei îi cerem cu mult mai putin decât ni s-a pretins noua la prezentarea candidaturii la NATO si la Uniunea Europeana. Sa luam tratatele bilaterale încheiate cu vecinii nostri si sa vedem ce am acceptat. Tratatele cu Ungaria si cu Ucraina prevad ca partile contractante sa ia masuri pentru ca persoanele care fac parte din minoritati  – româna, ungara, ucraineana –, sa poata studia în limba lor materna si sa aiba acces, la toate nivelurile si în toate formele, conform nevoilor lor; sa aiba dreptul la lacasuri de cult. Atunci, cu Ungaria si cu Ucraina, Bucurestiul a reactionat oportun. Acum, cerând cu mult mai putin, de ce am irita lumea?! Reglementarea drepturilor minoritatilor are paradigme diferite? Pentru drepturile minoritatilor pot fi aplicate doua masuri? România nu a reglementat problemele drepturilor minoritatilor numai cu vecinii ei. În 1993 a semnat un tratat cu Polonia iar un an mai înainte, la 21 aprilie 1992, semnase cu Republica Federala Germana un „Tratat de cooperare prieteneasca si parteneriat în Europa“. Din acesta sa retinem numai aspectele apropiate subiectului românilor din Serbia. Iata ce prevede, între altele, tratatul româno-german: „persoanele apartinând minoritatii germane în România au îndeosebi dreptul – individual sau împreuna cu alti membri ai grupului lor –, la libera exprimare, la mentinerea si dezvoltarea în continuare a identitatii lor de limba. România s-a angajat sa protejeze identitatea acestor persoane si sa sprijine promovarea ei prin masuri concrete, în special prin crearea conditiilor favorabile pentru functionarea scolilor si institutiilor culturale de limba germana din zone în care traiesc membri ai acestui grup“. Tratatul privind întelegerea, cooperarea si buna vecinatate între România si Republica Ungara, semnat la Timisoara, la 16 septembrie 1996, prevede ca, „pentru a proteja si promova identitatea lingvistica (si etnica, culturala, religioasa) a minoritatii române în Ungaria si ungara în România, cele doua parti vor pune în aplicare, cu angajamente juridice, prevederile documentelor ONU, OSCE si Consiliului Europei (numite în anexa) care definesc drepturile acestor persoane, exercitate individual sau în comun cu alti membri ai grupului lor, de a exprima liber, pastra si dezvolta identitatea lor lingvistica si, în consecinta, dreptul lor de a crea si mentine propriile lor institutii, organizatii si asociatii educationale, culturale si religioase“ (Dr. Ion Diaconu, „Minoritatile în mileniul al treilea – între globalism si spirit national“, Bucuresti 1999, pag. 159). Aceleasi norme sunt retinute si în Tratatul privind relatiile de buna vecinatate si cooperare între România si Ucraina, semnat la 3 mai 1997, la Constanta. Din motive de spatiu, evident, am dat in extenso numai prevederile privind drepturile la identitate lingvistica si religioasa, nu si pe cele politice. Dupa semnarea documentelor unele prevederi au fost extrapolate pâna la ridicol. Voi lua un exemplu mai îndepartat de acele care ne sunt familiare. Iata-l: s-a ajuns ca o comunitate de câteva sute de italieni veniti în România cu un veac în urma sa aiba reprezentant în parlament, iar parlamentarul respectiv nici nu stie limba italiana! Ca sa nu ramânem doar la situatia reglementarilor noastre cu vecinii, voi reaminti ca tratate similare au încheiat Polonia cu Ucraina si Federatia Rusa în 1992, Republica Slovaca cu Republica Ungara, în 1995. Ceea ce ceream Serbiei nu numai ca nu era o noutate pentru Belgrad (discutiile sunt de pe vremea lui Nicolae Iorga, solutiile nu au venit niciodata), dar nu era cu nimic nou, dupa cum se vede, în raport cu reglementarile internationale si europene. Si nici cu cele pe care le avem noi cu vecinii sau alte state din preajma noastra care au minoritati pe teritoriul lor. Bucurestiului i se reproseaza ca nu este activ în politica externa. I se întâmpla rar sa vrea sa fie normal, nu neaparat activ, si atunci este suspectat de interese meschine sau de naduf inutil.
România nu s-a opus si nu se va opune aderarii Serbiei la Uniunea Europeana, ci vrea sa reaminteasca tarii vecine – si altora –, ca o norma odata convenita trebuie sa fie respectata de toata lumea. Sfatul care i se da, anume sa închida ochii la soarta românilor din tara vecina este neavenit. Si este inadecvata întemeierea acestui sfat pe scenarii simulate în laboratoare politice în care nu se tine cont si de interesele României. Cât despre  reprosurile aduse Bucurestiului, acestea tin de ceea ce francezii numesc „le mauvais esprit“. Judecata cu tâfna premeditata, am spune noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper