Un laureat Nobel de medicina despre „genetica pacatului originar“

Un articol de DORU MARGINEANU

La prestigioasa editura Odile Jacob din Paris, care s-a impus prin publicarea eseurilor meta-profesionale ale unora dintre cei mai ilustri oameni de stiinta contemporani, a aparut recent o carte cu un titlu ce nu poate lasa indiferent: „De la Iisus la Iisus trecând prin Darwin“ („De Jésus à Jésus en passant par Darwin“, Paris, 2011), de Christian de Duve. Un parcurs „de la Iisus la Iisus“ ar putea desemna atasamentul nestramutat al credinciosului crestin la învatatura si pildele Fiului Domnului, dar prezenta celebrului autor al „Originii speciilor“ – a carui teorie a tulburat vechea întelegere literala a Genezei biblice – pare cel putin discordanta cu consecventa unei astfel de credinte. Titlul eseului ar mai putea sa exprime si drumul ascendent al unei întelegeri teologice superioare a învataturii crestine, neafectat de teoria evolutionista a lui Darwin. Dar autorul eseului la care ma refer nu este teolog si chiar marturiseste ca educatia crestina pe care a primit-o în primii ani de scoala „nu a rezistat imperativelor rationamentului stiintific, repunerii permanente în discutie si refuzului afirmatiilor nedemonstrate“, care i-au devenit proprii de la începutul studiilor sale de medicina si îi caracterizeaza întreaga viata consacrata stiintei.
Iar lunga cariera a savantului autor este cu adevarat stralucita. Caci Christian de Duve, în prezent profesor emerit al multi-secularei Universitati catolice din Louvain (Belgia) si al celebrei Universitati Rockefeller din New York, a primit Premiul Nobel pentru medicina în 1974 împreuna cu George Palade si cu înaintasul lor Albert Claude, pentru descoperiri fundamentale referitoare la organizarea structurala si functionala a celulelor vii. Acest autentic pionier si ctitor în domeniul biologiei celulare si moleculare – domeniu menit sa transforme medicina din arta empirica în stiinta rationala –, se declara, cu fermecatoarea lipsa de emfaza a spiritelor cu adevarat mari, drept „o persoana destul de obisnuita“. Dar nu numai realizarile lui Christian de Duve ca cercetator de laborator sunt cu totul remarcabile, ci în egala masura impresioneaza extinderea orizontului explorarilor sale dupa ce a devenit emerit, ca si limpezimea spiritului tânar al acestui nobil senior de 94 de ani. Interviul sau recent, accesibil la http://www.webofstories.com/play/15984 transmite acelasi mesaj reconfortant de perenitate a valorii ca si Neagu Djuvara în peisajul cultural românesc.
Dincolo de elementele autobiografice ce definesc cadrul în care i-au evoluat preocuparile, Christian de Duve propune în recentul sau eseu un raspuns la întrebarea angoasanta, dar inevitabila pe care o formulase într-un precedent volum: nu cumva omenirea se autodistruge în virtutea unei veritabile condamnari înscrise în genele umane? Faptul ca specia noastra – a carei populatie s-a înmultit de patru ori doar într-un singur secol -, a ajuns sa exploateze pâna la epuizare resursele planetei al carui însusi echilibru global îl perturba într-o masura deja evidenta, face ca problema autodistrugerii omenirii sa nu mai reprezinte un subiect de fictiune sau de anticipatie pesimista, ci o preocupare impusa de realitatile lumii contemporane. Într-un eseu aparut în 2009, de Duve dezvoltase ideea ca aceleasi caracteristici naturale care au asigurat succesul nemasurat al speciei noastre constituie si germenul primejdiei capitale ce apasa asupra viitorului ei. Mai exact, el a aratat ca selectia naturala (darwiniana) este sursa atât a reusitei omului în competitia biologica cu celelalte specii, cât si a pericolelor care decurg din chiar respectiva reusita. Caci selectia naturala ce a operat asupra primatelor hominoide care ne sunt stramosii îndepartati a pastrat nu doar genele calitatilor de abilitate, inventivitate, inteligenta si capacitate de comunicare asociate creierului omenesc mult mai dezvoltat decât al tuturor celorlalte specii, ci si pe acelea care determina agresivitatea, prefacatoria, cupiditatea, egoismul individual si de grup. Aceste caracteristici sunt utile în competitia primara pentru resursele necesare vietii, dar în acelasi timp sunt sursa violentei si a proliferarii excesive care pun sub semnul întrebarii viitorul umanitatii.
Astfel, de Duve, care respinge fara menajamente tezele creationiste ale unui „plan inteligent“, a ajuns la concluzia ca omenirea este de fapt marcata de un „pacat originar genetic“ ce risca sa îi determine pierzania. În consecinta, desi considera povestirea biblica a originii omului drept mitologie, de Duve le recunoaste autorilor anonimi ce au scris-o intuitia de a fi decelat în natura umana o tara ereditara intrinseca, astfel ca el a intitulat eseul respectiv „Genetica pacatului original – apasarea trecutului asupra viitorului vietii“ („Génétique du péché originel – Le poids du passé sur l’avenir de la vie“, Odile Jacob, Paris, 2009). Devenita imediat un best-seller stiintific (o a doua editie aparând în februarie 2010, la nici un an de la prima publicare), cartea ajungea la concluzia ca salvarea omenirii nu ar putea veni decât din gasirea în resursele spiritului uman a unei întelepciuni ce nu este înscrisa în genele noastre.
Fata de acea concluzie îngrijorata, noul eseu exprima revelatia autorului ca înteleptul de care omenirea are nevoie spre a se salva a existat efectiv: omul Iisus, cel de acum doua mii de ani. Argumentându-si afirmatia, de Duve aminteste ca Iisus a propovaduit iubirea între toti oamenii, nu solidaritatea în interiorul unui grup uman aflat în lupta cu alte grupuri concurente. Aproapele pe care ne-a cerut Iisus sa-l iubim nu este neaparat un membru al aceluiasi clan sau comunitate, ci orice fiinta omeneasca, inclusiv persecutorul sau dusmanul nostru. La fel, Iisus a condamnat cautarea egoista a profitului (vezi alungarea din Templu a negustorilor), orgoliul, ipocrizia si autoritarismul (preotilor si fariseilor) si mai ales agresivitatea (vezi „întoarcerea obrazului“ sau dezarmarea lui Petru, pe care l-a admonestat „cel ce traieste prin sabie, va pieri de sabie“). Astfel de exemple binecunoscute ilustreaza cu evidenta faptul ca învatatura lui Iisus propovaduieste exact comportamentul care sa contracareze selectia naturala a genelor nefaste ce conduc omenirea la dezastru.
În esenta deci, ceea ce a redescoperit savantul de Duve este înalta valoare morala a învataturii lui Iisus, ceea ce – dupa cum semnaleaza el însusi – nu e deloc o descoperire originala. Deosebit însa fata de autorii nenumaratelor studii teologice sau care de-a-lungul secolelor ori mai recent au analizat în context umanist mesajul cristic, relevându-i exceptionala valoare ca învatatura de viata (vezi, de exemplu, eseul „Socrate, Jésus, Bouddha – Trois maîtres de vie“ de F. Lenoir, Fayard, Paris, 2009), medicul-biolog de Duve ajunge la Iisus condus de analiza consecintelor procesului natural de selectie (darwiniana) care a modelat patrimoniul genetic al speciei umane. Însa profesorul emerit al uneia dintre cele mai reputate universitati catolice din lume nu ezita sa se refere la transfigurarea personajului istoric Iisus în fiu al lui Dumnezeu ca la crearea progresiva a unui mit ce stimuleaza imaginatia si satisface o sete umana de sacralitate. Mai mult chiar, înca din primele fraze ale capitolului „De la Darwin la Iisus“, în care prezinta faptul ca Iisus a oferit cheia salvarii de consecintele funeste ale acelorasi caracteristici genetice prin care omul s-a impus ca specie dominanta, de Duve îsi asigura cititorii ca el nu este un „necredincios care a revenit la credinta din copilarie“! Desigur ca, în functie de tipul de educatie si de convingerile fiecaruia dintre noi, pozitia lui de Duve fata de Hristos al crestinismului poate ori sa socheze, ori sa reconforteze. Dar, indiferent de care parte ne-am situa, trebuie sa remarcam cu respect onestitatea savantului riguros în demersul sau intelectual si sa reflectam la semnificatia concluziei sale ca doar iubirea pe care Iisus a poruncit sa ne impunem a o avea fata de toti semenii ar putea (eventual?) contracara acele trasaturi înscrise în patrimoniul nostru genetic care pun sub semnul întrebarii însasi supravietuirea omenirii.
Justetea concluziei lui de Duve se impune oricui nu are o ideologie (religioasa ori filosofica) alergica la numele întemeietorului crestinismului. Dar aplicabilitatea concluziei sale este, din nefericire, mai mult decât îndoielnica, dupa cum o arata realitatea celor doua milenii de când exista mesajul lui Iisus. Iubirea-eros elogiata de Socrate, care este dorinta a ceva ce ne lipseste, si chiar iubirea prieteneasca („philia“), capacitatea oamenilor de a se bucura reciproc, desemnata de Aristotel ca aceea care le permite sa fie cu adevarat fericiti, sunt sentimente naturale, care se manifesta spontan si fara efort. Însa Iisus universalizeaza vechiul precept biblic al iubirii aproapelui, extinzând acceptiunea „aproapelui“ la orice fiinta omeneasca, inclusiv la inamici, nu limitând-o doar la membrii aceluiasi popor. Aceasta face ca iubirea cristica neconditionata sa nu mai fie un sentiment natural si nici reciproc, ci devine comandamentul de a iubi orice fiinta omeneasca asemenea Tatalui ceresc care îsi iubeste la fel toti copiii, fie ei buni sau rai, drepti sau ingrati. Iar aceasta porunca nu este îndeplinita decât de foarte rari alesi, majoritatea dintre noi neputând nici macar sa o înteleaga si, oricum, neconcepând sa-si inhibe dorinta spontana („pacatul genetic“!) de dominare a semenilor. Ca tendintele atavice sunt exacerbate în perioadele de criza, o vedem în fiecare zi, iar ca la corifeii arenei politice ele pot ajunge la paroxism caricatural ne-o arata (prea!) adesea jurnalele de actualitati. Aceasta realitate face însa cu atât mai de dorit orice efort tinzând spre depasirea conditiei de primate hominoide.

3 comentarii pentru “Un laureat Nobel de medicina despre „genetica pacatului originar“”

  1. martie 11, 2012 la 3:53 pm

    De Duve ramane marele savant cu contributii fundamentale in stuctura si biologia celulei.Pozitia lui actuala reprezinta mai curand o impacare cu religia,cum au facut-o si altii spre sfarsitul vietii.

  2. martie 11, 2012 la 4:01 pm

    De Duve ramane marele savant cu contributii fundamentale in cunoasterii structurii si biologiei celulei.Pozitia lui actuala reprezinta mai curand oimpacare cu religia,cum au facut-o si altii spre sfarsitul vietii.

  3. martie 11, 2012 la 6:29 pm

    Va multumesc pentru ca mi-ati facut cunoscute aceste ganduri ale unui om deosebit .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper