Un compozitor contemporan îndragostit de muzica secolelor trecute

Un articol de Ion Bogdan Stefanescu

Eugen Wendel in dialog cu Ion Bogdan Stefanescu

 

Caption – Eugen Wendel, un compozitor discret, ce compune o muzica plina de rafinament, reusind sa creeze o lume sonora desprinsa dintr-un suport real de cunostinte în domeniul acusticii.

Ion Bogdan Stefanescu: D-le Eugen Wendel, cum era pe vremea studiilor dumneavoastra în România?

Eugen Wendel: Am prins niste ani mai grei, imediat dupa razboi, când învatamântul muzical în România era abia în formare. Aveam însa în familie un bunic, violonist amator, asa ca am început mai întâi studiul viorii. Apoi am trecut la pian, fara intentia de a ajunge un profesionist al instrumentului. Abia la 14 ani m-am hotarât ca acesta este drumul pe care vreau sa merg în viata. Era destul de târziu. A trebuit sa studiez foarte serios, sa-mi completez cultura muzicala în afara învatamântului oficial. Influentat de sfaturile celor din jur, la momentul în care trebuia sa aleg facultatea am apucat un drum mai sigur, aparent laturalnic, dar în fapt de mare folos muzicii: am intrat la Facultatea de Electronica din cadrul Politehnicii, unde exista o sectie de audio-frecventa care se ocupa direct cu problemele legate de muzica (înregistrari, acustica spatiilor închise precum sali de concert sau studiouri de înregistrari, sonorizare). Diploma mea am realizat-o în domeniul constructiei de studiouri muzicale.

I.B.S.: Foarte interesant. La vremea aceea se putea studia asa ceva, iar acum ducem o acuta lipsa de specialisti în acest domeniu. Cei care îsi doresc sa studieze inginerie de sunet, acustica etc., iau drumul strainatatii.

E.W.: Mai târziu mi-am si pus în practica, efectiv, cunostintele, fiindca, angajat fiind la Electrecord, singura casa de discuri existenta în tara la vremea respectiva, s-a pus problema construirii unui studio, iar aceasta sarcina mi-a revenit mie. A iesit onorabil.

I.B.S.: Dar ce se întâmplase cu acea hotarâre de la 14 ani?

E.W.: E drept, simteam ca nu puteam trai fara muzica. Pe atunci, în învatamântul de stat aveai dreptul doar la o singura facultate, asa ca a trebuit sa obtin o aprobare speciala pentru a doua facultate si m-am înscris la Conservator, continuându-mi totodata munca în studiourile Electrecord.

I.B.S.: Practic erati un pionier în domeniu la vremea aceea.

E.W.: Este adevarat. Nu exista vreun specialist care sa fi avut studii în ambele domenii.

I.B.S.: Din pacate, la noi nu exista în cadrul Universitatii de Muzica o sectie care sa pregateasca maestri de sunet.

E.W.: În Germania exista centre speciale unde se studiaza aceasta profesie. Sunt doua astel de sectii numai în Berlin, dar si în Detmold, Düsseldorf sau München.

I.B.S.: Am avut si eu ocazia sa imprim în Germania, la Deutchlandfunk-Köln, WDR si Hessicher Rundfunk – Frankfurt. Este o mare diferenta fata de ceea ce se întâmpla la noi, cu toate ca si Societatea Româna de Radio dispune de o aparatura foarte performanta. Oare ce se întâmpla?

E.W.: În principiu, înregistrarile se fac fara deosebiri substantiale fata de cele traditionale, exceptie facând mijloacele tehnice, care au evoluat foarte mult în ultimul timp. De asemenea, s-a progresat enorm în tehnica de emisie, pretentiile fiind foarte ridicate, mai ales în cazul muzicii clasice sau contemporane. Lumea îsi doreste sa asculte, chiar si în masina, o calitate a înregistrarii si emisiei ei în unda cât mai fidela sonoritatii unei sali de concert, cu cei mai buni parametri acustici. Daca acesti parametri nu sunt realizati, se pierde interesul. Or marile institutii Radio nu îsi permit sa piarda ascultatori. Este o afacere care necesita o enorma investitie în plan tehnic si uman (crainicii sunt special scoliti, cu voci extraordinare, studiate îndelung, voci care captiveaza atentia ascultatorilor), dar care, implicit, aduce si foarte multi bani. În primul rând însa conteaza calitatea.

I.B.S.: Ce profesori ati avut în facultate?

E.W.: Înainte chiar de a intra la sectia de compozitie am lucrat cu Aurel Stroe, cu care am continuat, în Conservator, cursul de orchestratie. La compozitie l-am avut pe Tiberiu Olah.

I.B.S.: Varul dumneavoastra, Cornel Wendel, actor si asistent la clasa d-nei Sanda Manu, la IATC, pe care l-am întâlnit la Stockholm, îmi povestea despre serile fascinante de la Aurel Stroe, unde va întâlneati sa ascultati si sa comentati ultimele aparitii discografice cu muzica contemporana, care erau prohibite la vremea aceea.

E.W.: Într-adevar, Stroe era unul dintre cei care avusesera posibilitatea sa strânga tot felul de informatii, greu de obtinut pe atunci. Dar sursa importanta era profesorul sau, Mihail Andricu, cel care a si initiat acel tip de întâlniri.

I.B.S.: Înainte de a pleca din România vi s-a cântat muzica?

E.W.: Destul de mult: muzica de camera, simfonica si vocal-simfonica, atât în Bucuresti cât si prin celelalte centre muzicale din tara. A fost o activitate intensa, pâna la un moment dat când a intervenit o schimbare radicala: pentru a ti se cânta în public o lucrare era obligatoriu sa obtii un aviz al Comisiei Simfonice din cadrul Uniunii Compozitorilor care, pe lânga partitura, cerea si o înregistrare realizata în urma primei auditii a lucrarii respective. Numai asa primeai aprobarea definitiva de a fi executata în public. Acestea fiind conditiile, am prezentat comisiei de avizare o înregistrare a muzicii mele intitulata „Vissara“, realizata cu mult entuziasm de catre formatia Musica Nova, muzica ce a stârnit mari discutii, care au constituit începutul unei alte ere pentru mine, ca si pentru alti colegi, în special din generatia tânara.

I.B.S.: Adica? Ce pericol putea sa constituie acea piesa pentru bunul mers al Uniunii Compozitorilor si al societatii socialiste în curs de dezvoltare?

E.W.: Era, de fapt, o comisie de cenzura. Ceausescu fusese în China, de unde se întorsese profund impresionat de revolutia culturala a lui Mao, ale carei principii a dorit sa le introduca imediat în România. În muzica însa, ce criterii de interdictie puteai sa aplici? Au avut de suferit cei tineri, cu viziuni mai moderne, mai novatoare, care nu se încadrau în linia traditionalista acceptata de forurile superioare de partid. În cazul lucrarii amintite, „Vissara“…

I.B.S.: S-au speriat de titlu!

E.W.: Titlul n-ar fi fost chiar o problema, cu toate ca era compus prin alaturarea – chiar daca nu în forma gramaticala corecta – a doua cuvinte latinesti: vis (putere) si ara,ae (altar). Îi intrigase însa pulsatia ritmica ce aparea la un moment dat, pentru ca pe parcurs sa dispara si sa reapara din nou, iar în final sa devina dominanta, imaginând scurgerea obiectiva a timpului, fapt ce l-a determinat pe presedintele comisiei sa considere muzica mea ca fiind psihedelica.

I.B.S.: Acum ati fi fost în topul clasamentelor.

E.W.: Acum, poate. Atunci însa erai înfierat. Interesant este ca cel care a stigmatizat compozitia mea avusese mult de suferit de pe urma regimului, dar, cu toate acestea, îsi luase în serios postura de judecator al istoriei muzicii. Chiar si Zeno Vancea a povestit ca, pe vreamea studiilor sale la Viena, a întâlnit un doctor care pretindea ca un sunet mai lung de „un minut si treisprezece secunde“ (!) devine nociv sanatatii, or, la mine acel ostinato nu reprezenta un sunet, ci o succesiune de sunete, variate mereu timbral.

I.B.S.: Si banuiesc ca nimeni nu v-a luat apararea.

E.W.: Ba da, au existat si voci în apararea lucrarii mele, dar din pacate au lipsit de la sedinta respectiva tocmai profesorii mei, Tiberiu Olah si Aurel Stroe. La prima evaluare a avut loc o întelegere: sa nu se ia o hotarâre, urmând ca lucrarea sa fie rediscutata într-o alta sedinta; la aceasta însa au fost convocati în mod special membri cunoscuti prin conceptia lor conformista.

I.B.S.: Si iata cum compozitorul a îmbolnavit poporul!

E.W.: O sa râzi, dar Wilhelm Berger, care avea un copil handicapat, a confirmat teoria nocivitatii muzicii mele, sustinând ca nu respecta principiile terapiei muzicale.

I.B.S.: Sa înteleg ca decizia comisiei a fost: s-a rezolvat, nu se poate!

E.W.: Asta n-ar fi fost nimic. Problema s-a acutizat prin faptul ca nicio piesa pe care am prezentat-o de atunci înainte nu a mai fost acceptata, nici macar pentru o prima executie. „Sonanza“, o muzica pentru violoncel solo, programata într-un recital la Ateneu, a fost înlaturata de pe afis printr-o banderola neagra.

I.B.S.: Asta a fost motivul pentru care ati plecat?

E.W.: A fost una dintre cauzele care m-au determinat sa-mi caut norocul în alta parte a lumii, în afara de aversiunea pe care o aveam pentru regimul de teroare din tara. Desi, ca sa fiu drept, trebuie sa recunosc ca înainte avusesem nenumarate ocazii prin care sa-mi verific posibilitatile, caci mi se cântasera o serie întreaga de lucrari. Pe de alta parte, am trait si experienta deosebit de interesanta a Electrecordului, singurul studio unde se faceau înregistrari de calitate pentru discuri.

I.B.S.: Aveati, asadar, o baza profesionala consistenta. La ce vârsta ati plecat?

E.W.: Destul de târziu. Aveam vreo 38 de ani. Am întâmpinat mari greutati, pentru ca Germania adoptase o atitudine de totala respingere a oricarei manifestari care venea din blocul de Est. Am început prin a-mi asigura existenta ca inginer de sunet. Trebuia sa-mi întretin familia, careia i s-a permis sa vina în Germania dupa doi ani si jumatate. Am lucrat un an la Deutchlandfunk, unul dintre posturile de radio din Köln si apoi am trecut la Westdeutcher Rundfunk (WDR), care este, în continuare, cel mai puternic din Germania. Din inginer de sunet am devenit apoi redactor muzical la sectia de muzica simfonica si opera, unde am activat mai bine de douazeci de ani. În ceea ce priveste activitatea componistica, am întâmpinat mari greutati si aici. Nu faceam parte din niciun grup, dar chiar si compozitorii tineri germani, aflati la început de cariera, nu puteau sa razbata fara recomandarea unor profesori cunoscuti, cu influenta. Adevarul este ca nici nu ma pricepeam sa-mi promovez creatia. Aici existau cu totul alte metode si criterii, care mie îmi erau total necunoscute.

I.B.S.: E destul de complicat, chiar stânjenitor, sa te promovezi singur: tu sa centrezi si tot tu sa dai cu capul.

E.W.: Am avut însa rabdare. Dupa caderea Cortinei de Fier, am fost solicitat sa redevin membru al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din România.

I.B.S.: Dar în Germania sunteti membru GEMA?

E.W.: Sigur ca da. Însa m-am bucurat ca m-au reprimit ai mei. GEMA reprezinta organizatia care se ocupa de urmarirea si onorarea drepturilor de autor, nu este o uniune de creatori, asa cum este UCMR. Exista alte asociatii profesionale, din care fac parte, începând cu cea a compozitorilor (DKV), apoi sectia germana a SIMC, sau Societatea pentru Muzica Noua din Köln (KGNM).

I.B.S.: Si reusiti sa câstigati din drepturi de autor? Sunteti cântat?

E.W.: Sa stii ca înca ma consider activ. Am profitat din plin de posibilitatile de informare pe care le am aici si m-am mentinut continuu la curent cu toate tendintele muzicii noi, astfel ca muzica mea este cântata si astazi. Orice aparitie e contorizata de GEMA. Nu se întâmpla ca vreun organizator de concerte sa nu plateasca drepturile compozitorilor cântati. Sunt foarte multi cei care traiesc astfel.

I.B.S.: Prin natura functiilor pe care le-ati detinut: cea de inginer de sunet si cea de redactor muzical la WDR, presupun ca ati întâlnit o serie de mari muzicieni.

E.W.: Numarul muzicienilor pe care i-am întâlnit în decursul timpului este foarte mare si greu de însiruit aici. As cita doar câtiva compozitori, cum ar fi Karlheinz Stockhausen, Mauricio Kagel, Helmut Lachenmann, Edison Denisov, Alfred Schnittke sau Gyorgy Kurtag, printre altii. Am avut ocazia sa cunosc si multi interpreti; toate au fost întâlniri memorabile pentru mine.

I.B.S.: Ce muzica ascultati?

E.W.: În general, în muzica clasica, romantica si contemporana sunt destul de bine informat, bineînteles si datorita activitatii pe care am avut-o la WDR. Am participat la foarte multe festivaluri europene, ca trimis al Radioului. Marea revelatie a constituit-o însa muzica barocului si a secolelor de dinainte. Actualmente se realizeaza nenumarate „prime (re)auditii“ ale acestei muzici.

I.B.S.: Noutati vechi!

E.W.: Pentru noi asa sunt. Probabil ca au fost celebre la vremea lor, dar au „dormit“ sute de ani prin cine stie ce arhive, pentru a fi descoperite de curând. Asa l-am descoperit pe Händel, care pâna acum ceva vreme se cânta cu orchestre mari, cu o tehnica moderna ce nu este în spiritul muzicii lui. La acea vreme se facea muzica în grupuri restrânse, cu anumite principii de interpretare bine stabilite, care s-au descoperit abia în ultimii zeci de ani. Acelasi lucru s-a întâmplat si cu genii precum Monteverdi sau Vivaldi. Muzica lor este acum la mare moda. Pe vremuri, nu numai în România, chiar si aici, acest tip de muzica era introdusa pe post de umplutura în programele marilor orchestre, dominate de muzica clasica sau romantica. În general constituiau momente de plictiseala, dupa care asteptai sa se întâmple ceva serios. De fapt, interpretarea acestei muzici trebuie sa fie la fel de serioasa, mai cu seama ca, ascultând-o, descoperi mereu ceva nou. Gânditi-va numai la Gesualdo da Venosa, un compozitor cu o biografie controversata – si-a omorât nevasta – din a carui muzica razbat aceste angoase si stari explozive. Muzica acelei perioade pare o muzica moderna, noua, de o intensitate coplesitoare chiar si astazi; ma întreb cum va fi fost receptata atunci. Ma surprinde parerea unora care o considera monotona. Chiar si Stravinski era de parere ca odata ce ai ascultat un concert de Vivladi, le stii pe toate. Ori eu, ascultându-le, nu pot sa spun ca exista doua miscari care sa semene între ele, în ciuda mijloacelor aparent limitate: doar câteva instrumente, aceleasi, adeseori. O asemenea fantezie cred ca este unica.

I.B.S.: Într-adevar, aceasta muzica abia acum este bine mediatizata si ne ofera surprize încântatoare; iar din punct de vedere al tehnicii de interpretare s-a ajuns, folosindu-se instrumente de epoca, la un nivel realmente spectaculos. Se cânta astazi dupa principiile epocii respective, principii preluate din diversele scrieri descoperite prin arhive sau chiar poduri de case. Am vazut ca Jordi Saval a imprimat un CD cu muzica lui Dimitrie Cantemir.

E.W.: Stiu despre el, dar nu l-am ascultat înca. De altfel, Jordi Saval este unul dintre initiatorii acestei maniere de interpretare. Sigur ca cel mai important si valoros adept al cântatului pe instrumente vechi ramâne Nikolaus Harnoncourt.

I.B.S.: Stiu ca sunteti un colectionar de muzica baroca (editii rare) si ca mergeti peste tot în lume pentru a asculta interpretari de mare tinuta artistica.

E.W.: Chiar astazi am venit de la Bruxelles, de la un astfel de concert, cu muzica de Johann Hermann Schein, un compozitor putin cunoscut, contemporan cu Monteverdi. A fost cantor la Thomaskirche din Leipzig cu 100 de ani înaintea lui Bach. Ei bine, am ascultat o selectie din cele 24 de madrigale sub titulatura de „Fântânile lui Isaia“, cântate cu niste voci îngeresti, de o perfectiune coplesitoare. Si operele scenice ale lui Vivaldi (peste 90 la numar, dintre care s-au gasit pâna acum numai jumatate) au ramas necunoscute pâna de curând. Au zacut în arhive fiindca fratele lui a vândut toate partiturile ramase mostenire unui nobil al locului, care, la rândul lui, le-a împartit între doi fii ai sai. Abia dupa a doua jumatate a secolului XX au fost preluate si scoase la lumina de Institutul din Torino. Toate aceste descoperiri au dus si la aparitia unor interpreti cu valente exceptionale.

I.B.S.: Aveti interpreti preferati în noianul acesta de intepretari în stil, cu voci si instrumente baroce?

E.W.: Simone Kermes este unul dintre vârfurile interpretarii muzicii baroce. Are o voce de o frumusete rara, poseda o mare varietate timbrala si de expresie, stapânind la perfectiune tehnica de cânt, neîntrecuta în coloratura. De altfel, a fost declarata interpreta anului de catre Academia de Disc, institutia care acorda premiile Echo Classic în Germania. De asemenea, o cântareata de mare valoare este si Magadalena Kozena (printre altele, ea fiind sotia lui Simon Rattle, dar nu asta este calitatea ei esentiala). Apoi Karina Gauvin, Sandrine Piau, Patricia Petibon, Joyce di Donato, artisti exceptionali. De curând, o colega – critic muzical activ în Romania – mi-a marturisit, în urma concertului cu „Ariodante“ (unul dintre vârfurile absolute ale editiei de anul acesta a Festivalului Enescu), ca, dupa stiinta ei, spre muzica respectiva se orientau cantaretii „fara voce“, care probabil îsi gaseau în acest tip de muzica un refugiu. De fapt, tocmai în aceasta zona se afla cele mai valoroase voci, multe cu o tehnica de o perfectiune nemaiîntâlnita pâna acum. Sunt un fan al lui Giuliano Carmignola, cel mai extraordinar violonist pe care l-am auzit. Ascult foarte mult formatii precum Huelgas Ensemble, Le Poème Harmonique, Nederlandse Bach Vereniging, Orchestra Barocca Veneziana etc. Recent am auzit, tot la Bruxelles, un concert cu lucrarea „Il diluvio universale“ a unui compozitor sicilian din secolul XVII, Michelangelo Falvetti (de origine napolitana), de care nu stiam nimic pâna acum. Este o muzica formidabila. Nu aveam cunostinte despre muzica din Sicilia, sub dominatie spaniola la vremea respectiva. Interpretii sunt membrii unei formatii întemeiate de un muzician originar din Argentina, Leonardo García Alarcón, de 35 de ani, un mare talent, actualmente sef al unui cor de o deosebita valoare: „Choeur de Chambre de Namur“. În aceasta categorie, a muzicii corale vechi, se afla o serie de formatii de valoare exceptionala, cum sunt RIAS Kammerchor din Berlin, Collegium Vocale Gent, Kölner Kammerchor, dar si atele. De multe ori se alcatuiesc formatii remarcabile din solisti care reusesc sa se adapteze admirabil acestui mod de a cânta, specific muzicii corale actuale, tocmai prin tehnica pe care o poseda, ajunsa la perfectiune.

I.B.S.: Aceasta pasiune pentru muzica veche si-a pus amprenta în vreun fel asupra creatiei dumneavoastra?

E.W.: Tot ce s-a creat la acea vreme si evolutia din urmatorii 200 de ani este inimitabil. În muzica mea, plec de la ideea unui sistem bazat pe seriile de armonice, principiu fundamental în acustica, privind formarea sunetului muzical. Intervalele obtinute nu mai sunt reproductibile în scriitura traditionala si trebuie gasite posibilitati de a le preciza intonatia. Este vorba în acest caz de un sistem microtonal. Sigur ca ceva care te impresioneaza atât de mult intra, în mod inevitabil, în context, în atmosfera pe care o imaginezi. Mai degraba mi se spune ca muzica mea suna româneste. Nu stiu ce înseamna asta exact, dar probabil ca, odata ce te-ai nascut pe aceste meleaguri, se imprima ceva în fiinta ta si se realizeaza subconstient anumite conexiuni. Acest sistem al armonicelor de care vorbeam, precum si anumite ritmuri pe care le folosesc, exista si în muzica populara româneasca.

I.B.S.: Dar atunci când compuneti, o faceti pentru anumiti interpreti si formatii, adica scrieti la comanda, sau o faceti pur si simplu?

E.W.: În decursul activitatii mele am urmat ambele cai. Am colaborat deseori cu instrumentisti interesati sa foloseasca tehnici speciale si ca urmare sa obtina lucrari adecvate în acest sens. Alteori, interpretii sau anumite ansambluri de camera mi-au solicitat lucrari deja scrise. În general am urmarit sa concretizez anumite idei personale si sa folosesc sistemele personale, melodice, ritmice sau de alta factura, verificând în acest fel valabilitatea lor.

I.B.S.: Ce se întâmpla cu piesele care nu au fost cântate la momentul la care le-ati conceput, si abia mai târziu ati avut ocazia sa le ascultati în prima auditie? Mai reveniti asupra lor sau nu?

E.W.: Dupa o prima auditie, alteori chiar dupa mai multe, întreprind modificari în partitura, în asa fel încât ea sa corespunda imaginii pe care o am la momentul respectiv. Pot face chiar modificari substantiale, în conexiune cu experienta dobândita si cu evolutia gândirii si tehnicii mele componistice. În alte situatii, dupa un timp mai îndelungat, se întâmpla sa pierd imaginea exacta din momentul scrierii partiturii respective, si atunci nu mai intervin.

I.B.S.: Cum era perceput Enescu în generatia dumneavoastra?

E.W.: Pentru generatia mea a fost un etalon. Pentru multi muzicieni români el era un zeu, intangibil. Din pacate nu acelasi lucru se întampla în afara granitelor, unde muzica lui nu e perceputa cu acelasi interes. Am încercat în multe rânduri sa-i promovez muzica în emisiunile de la radio sau prin contactul cu anumiti dirijori carora le-am dat partituri si înregistrari. Din nefericire, cu exceptia lui Lawrence Foster, datorita caruia cel putin opera „Oedip“ a fost reluata de mai multe institutii de opera din lume, ceilalti au ramas foarte rezervati fata de creatia enesciana.

I.B.S.: Aveti compozitori preferati ai secolului XX?

E.W.: Nu pot sa spun ca opera integrala a vreunui compozitor ma convinge total, dar exista lucrari de referinta pentru istoria muzicii. Am o atractie speciala pentru muzica lui Giacinto Scelsi, un compozitor original de la bun început. A creat un sistem microtonal, ajungând pâna la optimi de ton, ceea ce constituie însasi esenta muzicii lui. Scrie o muzica foarte intensa, care se petrece în jurul unui singur sunet, fapt care a facut ca multe dintre lucrarile lui sa ajunga a fi întelese si cântate în prima auditie abia dupa 25 sau chiar 30 de ani de la momentul crearii lor.

I.B.S.: Timpul ne preseaza. Ne aflam în cabina mea, dupa concertul trio-ului „Contraste“ din cadrul Festivalului „Music und heute“, de la Aachen, unde v-am interpretat lucrarea „Triaul“. Din pacate trebuie sa plecam chiar acum spre Baden-Baden, pentru ca mâine avem repetitie dis-de-dimineata, cu acelasi program din seara aceasta, adica va cântam din nou.

E.W.: Va multumesc foarte mult pentru tot ceea ce faceti în favoarea mea si a muzicii românesti, în general. În seara aceasta m-am simtit extraordinar. Cred ca a fost cea mai buna varianta de pâna acum a piesei mele. O asemenea atmosfera si un nivel tehnic si interpretativ atât de performant se asculta foarte rar.

I.B.S.: Sa ne fi apropiat oare de nivelul ansamblurilor baroce pe care le iubiti atât de mult?

E.W.: Cu siguranta. A fost un regal artistic. Mai bine vin si eu cu voi la Baden-Baden. Chiar as vrea sa mai ascult o data acest recital.

I.B.S.: Atunci, sa ne revedem la Baden-Baden, sanatosi si voiosi!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper