Tinker, tailor, soldier, spy si razboiul rece al pieselor de sah

Un articol de Claudia Cojocariu

Pornind, ca estetica, de la ultimul sau film Let the right one in, regizorul Tomas Alfredson isi aduna echipa si strabate de aceasta data, tarâmurile englezesti cu o noua adaptare dupa romanul lui John le Carré, Tinker, tailor, soldier, spy (Un spion care stia prea multe). Regizorul suedez trece dincolo de superficialitatea filmelor cu spioni, in care actiunea joaca un rol central, si isi creeaza filmul infiltrând accente retro, imagini profunde, aproape nostalgice, ce amintesc de cartile postale din anii ’60.
Inceputul anilor ’70. In timpul Razboiului Rece, veteranul spionajului englezesc, George Smiley (Gary Oldman), este nevoit sa preia operatiunea sefului sau care a murit, Control (John Hurt). Suspectându-si toti colegii, Smiley porneste ancheta pentru a descoperi cine este agentul rus sub acoperire. Misiunea sa este una clara, cea de a demasca tradatorul, sau „cârtita“ cum o denumesc ei. Povestea se integreaza in tiparele clasice ale misterului si thrillerului, dar ascunde prin fiecare detaliu si subtilitate subiectul dramatic al filmului. Regizorul se distanteaza sever de modelul Sherlock Holmes, un personaj atât de vivace si aproape fantastic, si isi urmareste propriul personaj, unul destul de puternic si inteligent, dar care are si un punct slab. Stilistica filmului denunta si atmosfera, in mod vizibil diferita fata de cea a filmelor clasice de gen. Personajele din tablourile lui Edward Hopper trec peste granita si se scufunda in realismul european, cu specific londonez, cu tentele fumurii, contrastate usor de culorii vii, dar sterse, aproape mucegaite si purtate prin busola timpului.
Misterul se prefigureaza inca de la inceput, prin simplul fapt ca regizorul deschide filmul cu un flashback care ne va urmari pe tot parcursul vizionarii. Secventa este filmata din mai multe perspective si unghiuri, devenind un portal prin intermediul caruia personajul va incerca sa afle adevarul. Glontele pe care il incaseaza agentul sub acoperire, Jim Prideaux (Mark Strong), suspenda momentul, pentru ca in cele din urma Smiley sa se intoarca în acest punct, ori de câte ori descopera informatii noi. Atmosfera e asemenea unui plonjeu rece si fumuriu, adânc brazdata de privirile oripilate ale femeii de la balcon, ce acopera strada.
Personajele lui Tomas Alfredson isi croiesc drumul ca niste adevarati patrioti si joaca ferm, cu o atitudine distinsa. Fiecare personaj se ascunde sub mustatile timpului, sub cearcanele fumurii si sub lumina slaba din decorurile de interior. Fiecare pare imaculat, cunoaste lucruri misterioase cu precizia unui geniu nedescoperit. „Lumina“ care ii pune in valoare pe fiecare in parte este accentuata de multitudinea detaliilor vizuale prezente in film. La „masa cavalerilor rotunzi“ personajele isi trag masca si se confrunta, fiecare in parte, cu vecinul de scaun. Acolo nu mai exista razboi, nu mai exista ierarhie sociala, ci doar judecata. Din acel moment, filmul devine un joc al nuantelor si al culorilor, ce reflecta atât aspectele sociale, prin cadrele fotografice din interioare si exterioare, cât si aspecte din viata personajelor. Fiecare scena se contopeste cu urmatoarea prin armonia sunetelor trecute prin filtrul retro, a miscarilor, a gesturilor si a detaliilor. Astfel, fiecare cadru finit devine unul infinit.
Cu toate acestea, sunt anumite momente in care filmul ne baga in ceata specific londoneza. Multitudinea flashback-urilor ne face sa ne invârtim prin labirintul timpului, ne induce in eroare si, astfel, avem impresia ca, pe parcursul filmului, informatia se pierde. Suntem obligati sa ne pastram frustrarile in fata cadrelor pictate si apoi ne trezim ca vedem figura de ceara a spionului Smiley, care, de data aceasta, vorbeste, apoi un mic plonjeu in abis si totul e din nou neclar. Cu atât mai bine, deoarece Smiley devine personajul central al filmului, intr-un anumit punct, iar problematica peliculei isi trage puterea tocmai din drama individuala a personajului. Atunci când Smiley descopera ca sotia lui il insala cu Bill Haydon (Colin Firth), procesul de identificare a „cârtitei“ se accelereaza, si, spre surprinderea noastra, amantul sotiei sale e insusi tradatorul cautat. Ciudat este ca tocmai aceasta furie si aceasta dezamagire a eroului conduc intr-o maniera aproape suprarealista la rezolvarea misterului. Smiley ramâne, ca barbatul din pictura lui René Magritte, contemplând tabloul adus in dar de Bill, invaluit in aceeasi lumina slaba si in aceleasi tuse putrezite. El trece treptat de la suspiciune la adevar.
Tinker, tailor, soldier, spy parcurge un circuit proeminent al anilor 60-70, obtinându-si incadratura retro din alte mari filme reprezentante ale perioadei de glorie a genului, spre exemplu, The Conformist al lui Bernardo Bertolucci. Camera isi face datoria, urmareste zbuciumarile si trairile personajelor, luându-si un aer de superioritate prin plonjeuri, miscari line, cadre lungi. Când misterul e elucidat, singurele care ramân pe masa sunt fotografiile stravezii ale vremurilor demult apuse.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper