Simulari de tot respectul

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Douasprezece companii care simuleaza douasprezece teatre independente. Suna cunoscut, nu? Cititorii revistei „Cultura“ s-au mai intâlnit cu descrierea proiectului de succes Practica Teatrala in Regiunile Centru si Nord-Vest, organizat de Teatru – 74 in parteneriat cu Universitatea de Arte Tg. Mures la care au participat 248 de studenti din an terminal sau de la Master in toate specializarile Facultatilor de Teatru din Universitatea de Arte Tg. Mures, Universitatea „Babes-Bolyai“ Cluj si Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu. Cum posturile din teatrele de stat sunt blocate de ani buni, absolventilor de la aceste facultati le vine din ce in ce mai greu sa-si croiasca drumul artistic. Teatru – 74 Tg. Mures, cu o existenta model de aproape un deceniu, a conceput un proiect finantat prin POSDRU, menit sa ofere studentilor artisti abc-ul inceputului de cariera in teatrele independente. Cu alte cuvinte, in spatii mici, caci nici un teatru independent nu se bucura de perspectiva larga si de rasfatul bugetar din institutiile de stat.
Asa ca teatrele nou nascute au pornit cu primul pas, scrierea textelor, si au ajuns sa-si creeze propriul spectacol. Cu tot cu promovare! Simulare in toata regula, dar una cu profit, de vreme ce majoritatea studentilor – in febra entuziasmului de moment -, declara ca au invatat mai mult in cele trei saptamâni de practica decât in toti anii de facultate. Ca si anul trecut, proiectul s-a incheiat cu trei spectacole laureate care vor participa la Festivalul International de Teatru de la Sibiu si la Festivalul „Fara bariere“ de la Satu Mare.
Pe primul loc in clasamentul juriului s-a situat „Pisica verde“. Autoarea, Elize Wilk, a scris piesa – una din cale afara de haioasa -, special pentru cei sase actori din distributie. Intre saisprezece si nouasprezece ani, fiecare dintre personaje are tipul sau de inocenta si felul propriu de a evada din realitate. Monologurile se succed rapid dând la iveala problemele si ocupatiile tinerilor, de la clubbing-ul indracit si pastilat – cu tripurile aferente!, pâna la dezgustul tânarului ingretosat de mirosuri – al tatalui betiv sau al cartierului pauper in care traieste. De altfel, plaja tipologica se intinde larg, de la fascinatia ezoterica a vrajitoriei ieftine la amoralitatea structurala a baiatului de bani gata.
Regizorul Rares Budileanu (acelasi cu actorul cunoscut din Tg. Mures) si scenografa Székelzfi Katalin imbraca de sus pâna jos spatiul strâmt – spaima tuturor claustrofobilor! –, intr-o folie de plastic. Publicul se simte inchis ermetic. Amplasarea interpretilor pe mijloc, pe culoarul minuscul dintre spectatorii ghemuiti pe ambele laturi, pe laterale sau chiar deasupra privitorilor, confera spatiului ritmuri surprinzatoare. Revelatia spectacolului o reprezinta actrita Cendana Trifan, matura in mijloace, de un firesc irezistibil, cu o econimie scenica de invidiat si un minimalism care s-a dovedit de mare impact.
Pe locul al doilea s-a plasat spectacolul „Magazinul cu fleacuri“. Incep cu o precizare. Era al saptelea si ultimul de vizionat din ziua respectiva. Când am intrat in sala, nu speram decât sa se termine cât mai repede. In momentul in care s-a aprins lumina, nu-mi doream decât ca actorii sa dea un bis integral. Cu orice pret! Bine facut, teatrul are, in orice moment al zilei si al istoriei, puteri miraculoase.
In suita de douasprezece spectacole in care cele mai multe s-au constituit dintr-o succesiune (foarte adesea plata) de monologuri, „Magazinul cu fleacuri“ a insemnat exceptia. Una curat surprinzatoare care a re-dovedit ca orice forma dramatica poate fi de succes daca e scrisa cu talent – iar respectivul ingredient pare sa nu-i lipseasca deloc autoarei Andreea Chindris –, regizata cu inteligenta si jucata cu verva nebuna. In loc de inima, o fata isi descopera o masina de cusut Singer cu un huruit suparator, iar povestea si explicatiile suna mirobolant. Textul cultiva numeroase tuse de suprarealism comic rasucind cu nonsalanta diferitele tipuri de discurs ale zilei: victimar, feminist, culpabilizator sau militant-sindicalist, ca acela de la final al autoarei de maculatura motivationala.
Fie cabaretul genul dictat de text, regizorul Botos Bálint isi concepe spectacolul, cu inteligenta si simt scenic, pe un fericit contrast. Scenele jucate in cheie serioasa, care potenteaza in doze infinite comicul, sunt urmate de cele clasice de cabaret capabile sa pompeze oceane de energie in public. Imbracate sumar si sexi, cu momente de muzica si dans-antren, interpretele plaseaza imediat spectatorul intr-o conventie usor recognoscibila. Cea cu fete languroase si apetisante. Dar surpriza de abia de aici incepe. Ca sa citez un coleg, si daca ar fi fost imbracate in eschimos, fetele tot la fel de bine si-ar fi construit rolurile. Prima dintre ele, cea imobilizata, actrita cu o prezenta de scena captivanta, vorbeste incet, câstigând imediat publicul. Se foloseste de tacere si de ochii mari si extrem de expresivi, ca sa-si transmita, in putine gesturi, tensiunea si framântarile. Singura partitura care ramâne ca la carte, consecventa cabaretului, este cea a amfitrionului. In cel ce declara „eu sunt pestele durerii lor“ (a fetelor, n.a.) actorul Köllö Nándor reuseste un rol pe cinste, cu un excelent contact al ochilor cu publicul. Personajul sau se insinueaza ca aparitie unsuroasa, barbat o farâma libidinos, dar pervers cu toptanul, care tine in frâu fetele venite sa-si etaleze nurii si slabiciunile.
Pe locul al treilea s-a situat spectacolul „Intim“ de Roxana Pântice, autoare care si-a probat  valoarea in cele doua editii consecutive ale proiectului. Roxana Pântice a fost si anul trecut pe podium, a revenit si anul acesta. O posibila explicatie a succesului rezida in marea sa capacitate de a scrie impreuna cu actorii, de a-si plia pana dupa personalitatea si temperamentul fiecarui membru al trupei. Textul a fost scris in mai putin de trei saptamâni pe masura ce spectacolul se repeta. Rezultatul a insemnat un teatru alert in care oamenii vorbesc unul cu altul (spre deosebire de majoritatea spectacolelor prezentate), reactionând la ce spun partenerii iar viul se naste in fiecare moment. Mai rar asa stofa de dramaturg! Nu-i vorba ca si subiectul abordat atât anul trecut, cât si anul acesta este o garantie infailibila de succes. Piesele sunt comedii de cuplu, cu schimburi si rasuciri intre parteneri (textul de anul trecut miza exclusiv pe asemenea „swing-uri“) si rasturnari de situatie provenite chiar din substanta personajelor. Mare lucru! Roxana Pântice are vâna de dramaturg si un comic nebun, replicile ei suna ca o spuma de sampanie veritabila, asa cum se intâmpla in scena dintre Mona si prietenul sau.
Regizorul Cristian Bojan (un alt regizor-actor) a stiut sa mentina un ritm alert, a gândit o actorie cu numeroase contrapuncte, reusind sa se asorteze bine cu energia actorilor. In spectacolul lui, dialogul dintre personaje debuteaza greu, cu o adevarata stiinta a tacerilor stânjenite. Cu atât mai surprizator se va dovedi comicul modern al actritelor Simona Arsu (intr-o savuroasa nota cool), Andrada Corlat, Ioana Cereghi si last, but not least, Alexandra Blejan. Cu o voce de invidiat, grava si in acelasi timp modulata, cea din urma joaca pe coarda sensibilitatii si a adâncimii. Stânjeneala, emotia, tensiunea erotica, feminitatea, apoi indiferenta care vireaza repede spre santaj si complexe de putere fata de partenerul subalternei folosit in chip de jucarie sexuala ii ies perfect talentatei actrite. Spectacolul capteaza atentia de la prima replica. La sfârsit nu poti decât sa te intristezi ca s-a terminat. Ai fi vrut sa mai tina macar inca o data pe atât.
Desi nu a intrat pe podium, o alta montare de interes a fost „Locuiesc in sensul giratoriu“ de Ioana Codrina Anghel. Si ea s-a bucurat din belsug de atentia publicului. Textul e dinamic si suna bine, replicile se intersecteaza rapid, moartea e povestita in termeni simpli si percutanti, personajele si firele dramatice se leaga la final. Regizoarea Mihaela Romonti speculeaza fericit teatralitatea cuplului scenic format de doua gemene, Ramona si Raluca Stupinean, ambele cu ingenuitate si prezenta remarcabile. Decorativa, Alexandra Tarce impresioneaza cu vocea buna, plina, grava si sonora.
De altfel, fiecare situatie e colorata de inventivitatea regizoarei care modifica des registrele. Mai mult, Mihaela Romonti se pricepe sa-si faca actorii sa vorbeasca unul cu celalalt, sa reactioneze in functie de partenerul de scena, fapt – cum am mai subliniat –, destul de rar in spectacolele prezentate. Cu o comunicare buna cu publicul, Iulian Sasaran, baiatul din cuplu (sper ca ordinea din distributie nu ma pacaleste*), e simpatic si foc de uman. Celalalt, George Sfirâiala, actorul care joaca trei martori diferiti, schimba comic culoarea interpretativa pentru fiecare personaj.
Regia a fost inventiva, actoria – fara brese. In plus, „Locuiesc in sensul giratoriu“ s-a numarat printre putinele spectacole cu momente de coregrafie. Indiscutabil, ele au imprumutat dinamism si, uneori, au furnizat chiar explicatii narative sustinute prin mijloace specifice dansului. Scena accidentului, impecabil rezolvata prin miscare, a fost exemplul cel mai ilustrativ.
La sfârsitul celor patru etape ale Practicii Teatrale in Regiunile Centru si Nord-Vest, initiat de Teatru – 74 Tg. Mures, am discutat cu directorul teatrului si managerul proiectului, Theo Marton:

C.R.: Dupa doi ani, tragem linie si…
Theo Marton: N-am tras cu totul linie, mai avem de rezolvat cu birocratia pentru inca niste luni bune de aici inainte. Cele mai valoroase trei spectacole rezultate dupa aceste saptamâni de practica vor participa la Festivalul International de Teatru de la Sibiu si la Festivalul „Fara bariere“ organizat la Satu Mare. Toate cele douasprezece productii vor participa la Bursa de spectacole de la Festivalul International de la Sibiu prin DVD-uri cu spectacolele inregistrate, caietele program, materialele promotionale. Daca vrei neaparat o concluzie, ea ar fi ca a fost un proiect foarte greu, dar care a meritat tot efortul pentru acei studenti care au fost activi in aceasta perioada de practica si au inteles sa valorifice la maximum oportunitatea pe care au avut-o. Au inteles ca teatrul in spatii mici inseamna mai multa energie, mai mult efort, mai multa determinare. Pentru mine este clar ca in momentul de fata nu exista o alta alternativa pentru tinerii absolventi, dat fiind faptul ca posturile de la buget sunt in continuare blocate. E prea mica marja ca sa generalizam, dar avem, ca si anul trecut, patru-cinci vârfuri in privinta spectacolelor care au rezultat.

C.R.: Ce ati invatat din proiect? Daca ar fi s-o luati acum de la inceput, ce ati schimba?
Theo Marton: Nu cred ca as schimba ceva esential la proiectul acesta. Mi-e greu sa-l laud foarte tare pentru ca asa am fost educat de acasa. Mi-a si reprosat colegul meu de la Marketing, Andi Gherghe, ca nu prea stiu sa ma vând. Daca ar fi vorba neaparat de o schimbare, poate ca as opta pentru mai putin de douasprezece spectacole. Volumul de munca e foarte mare in perioada de vârf.

C.R.: In ce consta volumul de munca in aceste perioade? Care sunt activitatile predilecte?
Theo Marton: In organizarea celor douasprezece companii. Nevoile lor sunt foarte diferite in functie de propriul spectacol. Dincolo de tot ce le-am putut oferi ca materiale, normal ca ei mai aveau nevoie si de altceva care nu tinea neaparat de proiect. Pe de alta parte, trebuie sa intelegem ca POSDRU nu e un program specializat pe teatru. De aici si dificultatea de a imbina prevederile sale si necesitatile studentilor ivite pe parcurs.

C.R.: A mai existat vreo alta dificultate?
Theo Marton: Numarul mare de participanti, apoi intrarea Cetatii in renovare. Anul trecut existau in Cetate patru spatii unde se putea juca. Norocul a fost ca echipa noastra mica de implementare a avut un partener foarte bun, Universitatea de Arte Tg. Mures, care ne-a sprijinit in toate, inclusiv cu spatii, ceea ce a fost esential.

C.R.: Veti mai face proiecte europene? Cu alte cuvinte, mai aveti sanse la finantari din fondurile europene?
Theo Marton: Vom dezvolta un alt proiect european care se numeste „Teatru modern – mijloace multimedia“, unde scopul ramâne oarecum asemanator, folosirea de mijloace multimedia pentru a construi spectacole usor de deplasat. Vom organiza stagii de practica ce se vor derula tot asa, pe durata a doi ani. Diferenta fata de primul proiect consta in faptul ca spectacolele vor fi facute de tutorii de la Regie si Scenografie. Iar activitatea de practica teatrala a studentilor se va concretiza in asistenta. Tutorii de la Actorie vor juca alaturi de studentii actori. Proiectul se deruleaza in parteneriat cu Universitatea de Arte Tg. Mures, Teatrul National „Radu Stanca“ si Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.

C.R.: De data aceasta e vorba doar de Tg. Mures si Sibiu, fara Cluj.
Theo Marton: Da, este doar regiunea de Centru.

* Avansez chiar de acum scuzele de rigoare pentru eventualele confuzii sau elipse in legatura cu actorii, dar, din pacate, din programe nu se poate ghici care este numele fiecaruia.

2 comentarii pentru “Simulari de tot respectul”

  1. aprilie 6, 2012 la 9:09 am

    „Locuiesc in sensul giratoriu”
    Sasaran Iulian este George Sfiriala in recenzie si …invers!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper