Sarea pamântului

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Agnès Birebent, Nicu Ilfoveanu, Electro +, tiparit la Arta Grafica S.A., Bucuresti, 2011, 160 p.

 

Nicu Ilfoveanu, Octav Avramescu, Gasiti si pierduti, Found and Lost, tiparit la Arta Grafica S.A., Bucuresti, 2011, 240 p.

 

 

Una dintre diferentele reale, neamagitoare, ale postcomunismului românesc fata de regimul anterior este dezvoltarea editurilor, nu intotdeauna in directia cea mai buna, caci o multime de prostii au fost publicate pe lânga carti de mare valoare. Sa fim totusi macar o data generosi, sa ne facem a uita lipsa flagranta a unor autori esentiali trecuti cu vederea de sistemul editorial si sa privim cu bunavointa librariile ticsite cu carti de tot soiul, de la cele mai insipide romane siropoase pâna la proza fundamentala si grea a lui Husserl, de la main stream-ul politically correctness-ului de dreapta si de stânga pâna la rare perle de poezie, la numeroase enciclopedii, mai mult sau mai putin interesante, traduse cu precadere din engleza, la carti pentru copii, din ce in ce mai multe, si last but not least, la felurite volume de fotografie. Se pare ca fotografia vinde, mai ales cea nostalgica – multe fotografii ale familiei regale, bunaoara, intepenite in poze teatrale din viata sa publica ori semi-privata, vederi din Bucurestiul de altadata, de inainte de 1914 si mai ales din perioada interbelica, dar si destule imagini – la fel de pietrificate – cu conducatorii comunisti, surprinse pe la te miri ce ocazii – familia Ceausescu in vacanta, familia Ceausescu la tara sau la mare – cu stilul si gusturile lor mic-burgheze, post-Frontul popular, condimentate cu câteva scapari de un lux nepotrivit, ca acele plimbari cu iahtul pe Dunare, unde surâsul crispat al participantilor devoala, cui stia sa discearna lucrurile, stânjeneala acestor tarani abia scapati de la coada vacii si ajunsi responsabili politici mai mult sau mai putin relevanti in acei ani ai Razboiului Rece. Pe scurt, aceste fotografii poarta memoria unei societati disparute, ca un fel de cenotaf istoric in care vremurile de dinainte de comunism sunt preamarite fara nuanta, iar comunismul e urât – in acelasi stil fara nuante. Cât despre România de astazi – cu exceptia inmultirii patiseriilor si a delicateselor turistice, oscilând intre protocronism si un racolaj financiar cam obscen – ea pare ca nici macar nu exista.

Asa stând lucrurile, când am primit cele doua carti ale artistului fotograf Nicu Ilfoveanu nu mi-am putut retine mirarea, placut surprins si cu adevarat uimit de ce vedeam. In sfârsit, cineva stiuse sa capteze cu un ochi adecvat România prezentului nostru comun… „Electro+“, in colaborare cu Agnès Birebent, ne invita intr-un traseu initiatic de-a lungul tarii, prin orase si orasele uitate ca Zimnicea, Babadag, Caracal, Botosani sau Bacau – de care nimeni nu mai vorbeste decât cu ocazia vreunui eveniment iesit din banal, a vreunei crime odioase, a unei catastrofe naturale ori a vreunui fapt divers strigator la cer…
In „Gasiti si pierduti“, alcatuita in colaborare cu Octav Avramescu, ochiul expert al lui Nicu Ilfoveanu iscodeste târgul de vechituri si deseneaza tablouri de gen datatoare de emotii vii, cu o empatie umana, profund umana. Sunt acolo oameni care vând si cumpara, printre gramezi de obiecte cu utilitati nestiute, misterioase, care acolo, in talcioc, isi afla o a doua, poate chiar o a treia viata. Gasesti aici o alta Românie, cu mult diferita de cea pe care ne-o serveste presa zi de zi prin taclaua paiatelor politice de la Bucuresti (doar ca paiateriile media nu sunt slujite de inocente marionete) combinata cu elucubratiile grotesti ale unui minuscul grup de intelectuali, bravi lachei lustruindu-i pe puternicii momentului, si cu pelteaua mondena a amorurilor retribuite dintre felurite call-girls si cutare oameni de afaceri mai mult sau mai putin indoielnici… In rest, pentru reflectii mai serioase, trebuie sa apelezi la presa alternativa – rarissima din pacate.
Privirea lui Nicu Ilfoveanu e insa ascutita si, in acelasi timp, invaluie cu caldura obiectele, atunci când fotografia, mereu in alb si negru (cu exceptia copertei a doua, cu cele doua femei si un copil adapostiti sub o cruce votiva „imbracata“ cu un stergar ceremonial, un fel de rememorare postmoderna a primitivilor flamanzi, si a celei de-a treia coperte – un drum de tara, cvasi-medieval daca n-ar fi trecut pe-acolo, chiar atunci, o Dacie veche si nu s-ar vedea stâlpii de telefonie), fotografia in alb si negru, ziceam, e indulcita cu griuri, lasând imaginatia sa curga sub ceturi usoare ori sub nauceala soarelui estival care topeste contrastele prea violente. Cuvintele lui Agnès Birebent descriu sintetic locurile parcurse, fara a parafraza insa fotografia, si, impreuna, autorii ne indeamna sa contemplam un fel de Prevestire a sfârsitului lumii, a acelei lumi a epocii comuniste, sugerând in acelasi timp o istorie umana, individuala si sociala care a lasat urme inca adânci in viata cotidiana, ici sau colo: cladiri mai mult sau mai putin atinse de ruina, parcuri publice cu mobilierul auster de odinioara, sleauri rurale in inima orasului, bulevarde rectilinii flancate de paralelipipede – ca in jocurile de copii –, tigani la margine de drum privind cum trec tirurile venite din strainatate, in fata vitrinei unui magazin care si-a schimbat doar cu putin infatisarea, doar ca acum e plina de obiecte eteroclite, sculpturi din spatiul public atinse, cu vremea, de un barochism uluitor, aproape emotionant… De-a lungul zidurilor de beton se perinda oameni simpli, mai slabi sau mai grasi, mai mari sau mai mici… si, deodata, când dai pagina, o fata, nici frumoasa, nici urâta, intr-o odaie desueta… trecatori prin decorul aproape ireal al unui modernism demodat, imbatrânit, viata de zi cu zi a truditorilor. Asa arata o calatorie in România de astazi, o calatorie spre margini crepusculare, departe de zumzetul cluburilor de noapte cu bodigarzi, de strazile „sic“ ale capitalei, cu atât mai obscene cu cât marea mizerie coboara noaptea pâna la pragul marilor Armani, Dolce & Gabbana sau Rolex… Si da, imi place sa ma preumblu alaturi de Nicu Ilfoveanu si de Agnès Birebent prin aceste orase aproape moarte ale României tacute si agnonizante, prin aceste orase tinute in mâna de politicieni mafioti, cum bine stiu din proprie experienta. Si totusi un adevar care impune tâsneste din aceste imagini; un adevar tragic, desigur, al modernitatii marginale, nedesavârsite, unde in fata peretilor de beton, in foste zone urbanizate in timpul comunismului saracit de lipsa de masura a vointei sale de putere tehnologica, in inima unor peisaje aducând uneori cu orase bombardate, trecutul ante-comunist isi prelinge mizeria prin crapaturile ruinelor din prezent…
Si calatoria initiatica se continua. Suntem acum la târgul de vechituri… Nicu Ilfoveanu studiaza oameni, barbati si femei, corpuri expuse fara sfiala, burdihane enorme itite la soare, stomacuri si piepturi plesnind in haine prea strâmte, si apoi, intoarsa dinspre o taraba, privirea pierduta a unei batrâne, si apoi alta, cu nelinistea inscrisa pe chip si cu mâna la gura, in acea atitudine tipic taraneasca de meditatie si angoasa, iar mai incolo, un surâs de copil fericit, jucându-se, dintr-o movila de catrafuse, cu o pereche veche de ochelari de motociclist; apoi un câine lungit intre resturi, fizionomii sugerând târguiala, oferte fara efect, intrebari fara raspuns, priviri ingrijorate, adunaturi mai mult sau mai putin asemanatoare, oameni modesti, o multime de saraci de toate vârstele, capete plecate peste obiecte, obiecte privite, contemplate, supravegheate. Pretutindeni sunt aceste obiecte – nimicuri, vazute de la distanta, dar adevarate comori pentru posesorii lor, adunate cu grija de unii si dorite de altii. Lucruri puse unul lânga altul, pe tarabe mai curatele sau mai alandala, haine aruncate ca niste zdrente, unelte dintr-o alta epoca asezate de-a valma pe un nailon lânga o baltoaca. Adevarate mine de aur pentru colectionarii de nimicuri, obiecte functionale pentru cautatorii de marfuri ieftine. Lucruri obosite, cu parti lipsa ori uzate ori bune de nimic, ici un picior de papusa, colo un cap sau un trunchi, imagini ale unei vieti dezarticulate, vise de copil abandonate pe care un om deja trecut prin viata le aminteste in chip tragic tinând in mâna o papusa-bebe imbracata in alb, pe fonduri de cenusa. Asadar, lumea unei Românii care se aduna la sfârsit de saptamâna la marginea orasului, o Românie reala, care n-are nimic in comun cu spectacolele folclorice si cu traditiile de duzina, cu marile discursuri despre monarhie sau republica, cu starile de suflet si cu disputele nesarate ale intelectualilor de renume, cu noua lege privind autonomia universitara… Iarna sau vara, acesti oameni atât de trecuti cu vederea de boierii mintii, acesti oameni denuntati de politicieni verosi sau de diplomati ca derbedei si betivi, acesti oameni –care sunt totusi poporul pe care ei il reprezinta si fara de care ei n-ar fi ce sunt, asa-zisele elite – acesti oameni, asadar, sunt surprinsi spontan de Nicu Ilfoveanu, in felul lor de a fi, in stilul deopotriva delicat, net si puternic al fotografiei in alb si negru. Este aici, indraznesc sa spun, un omagiu implicit adus supravietuirii acestor oameni…
In prezentarea facuta volumului „Gasiti si pierduti“, Octav Avramescu aminteste de Pasolini din „Appunti per un romano dell’immondeza“. Si pe buna dreptate: acesti barbati si femei care isi poarta pasii prin zloata ploilor, prin zapada indoita cu noroi a iernilor, prin odorile insalubre ale caniculei estivale; acesti oameni care parcurg spatii aproape desertificate, umbre si zombi ai unei lumi pe cale de disparitie (România a pierdut aproape 4 milioane de locuitori in cei douazeci de ani de tranzitie!) sunt, la urma urmelor, martorii – in sensul biblic al termenului – injustitiei esentiale a prezentului, a acestui nihilism metafizic care domneste asupra lumii si o naste. Si, totusi, ei sunt sarea pamântului…

Bucuresti, 20 februarie 2012

 

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper