Roland Garros, mon amour (45)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Anul 2009 a constituit, pentru mine si milioane de fani ai lui Rafael Nadal, scena unei dramatice caderi. Înaintea turneului de la Roland Garros, editia 2009, spaniolul statea confortabil pe fotoliul de lider ATP, dupa ce câstigase în prima jumatate a sezonului Australian Open, Masters Series-urile de la Indian Wells, Monte-Carlo si Roma, turneul de 500 de puncte de la Barcelona, facând finala indoor la Rotterdam si apoi afara, pe zgura de la Madrid. Avea un avans de 4500 de puncte fata de ocupantul locului doi, ultra-titratul Roger Federer. Maiorchinul parea de neoprit, iar eu, laolalta cu alti comentatori, îmi puneam problema daca El Rey va fi în stare sa realizeze Marele Slem. A venit însa surprinzatoarea înfrângere din optimi (prima din cariera la Porte d’Auteuil pentru Nadal!), contra suedezului Robin Söderling – meci cu cântec, caci înca de la Miami se pare ca Rafa începuse sa aiba probleme la genunchi. El dominase categoric sezonul pe zgura, dar victoriile însirate ca margelele pe ata fusesera obtinute fara stralucire, mai mult prin încordarea mintii decât prin calitatea efectiva a jocului practicat.
Accidentat serios, omul din Baleare declarase forfait la Queen’s, apoi la Wimbledon, pierzând dintr-un foc 2250 de puncte, fara a mai socoti Roland Garros-ul. Asa se face ca Federer, campion si la Paris, si la Londra, îsi recapatase coroana – într-o maniera lipsita de echivoc, dar în absenta fizica a adversarului sau cel mai vorace. Abia în toamna, dar fara sa convinga, Nadal a început sa miste catinel pe hard-ul american, facând semifinala la Cincinnatti, apoi intrând în careul de asi la US Open, unde însa a fost spulberat de razboinicul gaucho Juan Martin del Potro. Rafa a mai facut finala la Shanghai, într-un Masters Series dominat total de Nikolai Davîdenko, apoi s-a calificat în semifinala altui turneu din gama 1000, la Paris-Bercy, unde avea sa fie „ras“ de sârbul Djokovici. În grupa Turneului Campionilor de la Londra protejatul lui Toni Nadal mi-a confirmat negrele presimtiri: în trei meciuri nu a câstigat nici macar un set, pierzând pe rând la Davîdenko, Söderling si Djokovici. Pentru campionul spaniol sfârsitul se profila din ce în ce mai sigur. Eu nu mai îndrazneam sa sper într-o revenire a sa, pâna-ntr-atât de jos se dusese altadata invincibilul spaniol.
Si totusi… Si totusi prima saptamâna a anului 2010 aduce un semn de speranta: la Abu Dhabi, în cadrul unui turneu demonstrativ, Nadal îl învinge în doua seturi pe antipaticul nordic ce-i fusese nas la Roland Garros. Cu o zi în urma, suedezul îl batuse pe Federer. Dar nu era vorba decât despre o competitie demonstrativa, din care presiunea punctelor ATP lipsea… Urma Doha. Finala, între rusul Davîdenko si Rafa, a debutat cu promisiunea unui Blietzkrieg, caci pustiul din Baleare îl surclasase pe învingatorul din semifinala al marelui Federer cu un sec 6-0. Pâna si CTP începuse sa jure pe totala revenire nadaliana. Dar Davîdenko a luptat, a venit peste fostul lider mondial si a luat în cele din urma o finala de câteva ori pierduta. Cu toate acestea, redevenisem optimist, nivelul de joc al ibericului urcase, se împlinise, semanând cu ceea ce stiam din epoca în care el domina tenisul mondial. A urmat Marele Slem de la Melbourne, unde Rafa a jucat foarte bine, asta pâna în sferturi de finala, când a dat peste Andy Murray. Meciul, extrem de spectaculos, l-a vazut finalmente câstigator pe britanic, dupa abandonul lui Nadal, care avea din nou probleme la genunchi. Întrucât campionului de la Majorca nu-i statea în fire sa abandoneze fara lupta, era clar ca lucrurile nu fusesera rezolvate decât în prea mica masura. Sfârsitul parea mai iminent ca oricând…
Si sezonul de primavara al hard-ului american a sosit – fara prea mari sperante pentru cel ce detinea înca de la vârsta de 22 de ani sase titluri de Grand Slam. Dar Rafa a strâns din dinti, a disputat cu umilinta si încredere fiecare meci, facând semifinala si la Indian Wells, si la Miami. Sincer sa fiu, am fost convins ca va câstiga ambele turnee, caci principalii adversari cazusera înaintea finalelor: Federer, Murray, Djokovici, iar Davîdenko si del Potro nu participasera. Rafa a pierdut însa, mai întîi în fata lui Ljubici, apoi în fata lui Roddick, în conditii aproape identice – un prim set câstigat, apoi o cadere inexplicabila, contra unor adversari la care avea un palmares pozitiv zdrobitor. Înca o data, spectrul sfârsitului îsi arata hâd figura…
O ultima speranta, un ultim criteriu pentru a afla daca ibericul mai putea sa tina capul de afis al marilor competitii tenisistice: sezonul pe zgura. Se stie, Nadal este considerat cel mai mare jucator din istorie pe aceasta suprafata. Confirmarea a venit exploziv. Astfel, la Monte-Carlo, Rafa a câstigat fara sa piarda vreun set, desfiintându-l pur si simplu pe puternicul sau compatriot, Nando Verdasco, scor 6-0, 6-1. Cu titlul achizitionat pe Le Rocher, Nadal devenea primul jucator din istorie care lua de sase ori la rând un turneu. Borg cucerise si el de sase ori Roland Garros-ul, dar nu consecutiv, aidoma lui Federer, laureat de sase ori la Wimbledon, dar contabilizând si sincopa din 2008. Si apropo de gazonul londonez, Pete Sampras se putea lauda cu sapte trofee ridicate deasupra capului, însa cu o pauza datorata olandezului Krajicek.
Apoi, dupa Monte-Carlo, desi cu durere în suflet, a declarat forfait „la el acasa“, la Barcelona, caci protejarea genunchilor pentru restul sezonului „rosu“ era mai importanta decât martirizarea pe zgura catalana. Calculul a fost corect, caci Nadal avea sa triumfe pentru a cincea oara la Foro Italico – dar nu fara sa tremure serios, mai întâi în semifinala contra fantastului leton Ernests Gulbis, „nasul“ lui Federer, în fata caruia Rafa a pierdut un set si a trebuit sa se întrebuinteze puternic pentru a câstiga meciul; de asemenea, nici finala n-a fost tocmai un galop de sanatate, deoarece compatriotul sau, David Ferrer, supranumit si „buldogul“ circuitului, s-a predat numai dupa o lupta încrâncenata. Mai ramânea Madridul, Masters Series-ul patronat de Ion Tiriac, un turneu pe care Rafa îl câstigase în varianta sa indoor, în 2005, dar a carui prima finala în varianta pe zgura o pierduse în urma cu un an, în fata lui Roger Federer, din pricina genunchilor si a epuizarii fizice, dupa ce disputase trei seturi vreme de patru ore în semifinala împotriva lui Djokovici – un clasic al genului. Conditiile exterioare pareau sa-l indice favorit pe elvetian: altitudine, zgura mai arida, suprafata mai tare si mai rapida, lipsa curentilor atmosferici. Dublul 6-4 din finala a spulberat si ultimele iluzii cât priveste suprematia tenisului pe „rosu“. Nadal a defilat pe lânga cel mai galonat jucator din istorie, devenind primul tenisman care cucereste toate cele trei turnee de Masters Series pe zgura. Urma însa Roland Garros-ul, turneul cel mai drag campionului spaniol – pentru a realiza în premiera absoluta Marele Slem „rosu“.
La Paris, Rafa a declarat ca nu cunoaste un favorit cert si ca esential este sa depaseasca primul tur. Aceasta afirmatie nu era doar expresia elocventei sale modestii, ci si mostra unei luciditati exemplare. Acelasi lucru l-a afirmat si campionul en-titre, marele Federer, dar si alti super-jucatori, favoriti la Paris – semn ca toti luau în serios dificilul turneu pe zgura. Cum au decurs lucrurile?
Eu, personal, am vazut trei meciuri disputate live de Nadal la Porte d’Auteuil, în 2010. În primul tur el a trebuit sa transpire serios, vreme de doua ore si jumatate, pe Suzanne Lenglen, contra pustiului din Guadelupa, replica siameza a lui Monfils, Geanni Mina, în vârsta de 18 ani. Scorul, un triplu 6-2, este extrem de înselator. Juniorul francez a fost în 2009 vicecampion mondial la categoria sa de vârsta si în clipa confruntarii cu Nadal se gasea pe locul 656 ATP. El i-a facut zile fripte lui El Rey, contabilizând nu mai putin de noua (9!) mingi de break. N-a valorificat nici una, ce-i drept, dar Rafa a trebuit sa-si puna la contributie întreaga lui experienta si valoare ca sa nu furnizeze (înca) o surpriza în capitala franceza. În turul al doilea, pupilul lui Toni Nadal a fost ceva mai relaxat, caci argentianul Zeballos, desi un bun jucator pe zgura, nu i-a luat mai mult de sapte ghemuri, izbutind doar câteva mingi frumoase. În turul urmator, fostul lider mondial, „cangurul“ Lleyton Hewitt, acum destul de aproape de vârsta retragerii, l-a întins destul de mult, dar fara a fi în stare sa-i smulga vreun set lui Rafa.
În optimi, cu brazilianul Bellucci, un specialist pe terre battue si un tenisman în mare forma de-a lungul întregului sezon, meciul n-avea cum sa fie usor, dar scorul s-a dovedit destul de net 6-2, 7-5, 6-4, iar jocul nadalian a capatat si mai multa consistenta, spaniolul reusind sa gaseasca mereu solutii la problemele ridicate de Thomasz. În sferturi, prima nuca tare, în persoana imprevizibilului sau compatriot, cel care-l eliminase anterior pe Verdasco, Nicolas Almagro, un tenisman cu serviciu puternic si cu un backhand cu o singura mâna de-a dreptul letal. Almagro îl chinuise pe Rafa în semifinala de la Madrid, cu doua saptamâni înainte, dupa ce-i câstigase primul set, 6-4, dar cedându-le pe urmatoarele doua cu un scor identic, 6-2. La Paris n-a fost mai usor, caci în primele doua manse Rafa a trebuit sa serveasca atent, sa fie rabdator si sa astepte tie-break-ul, în care s-a impus facil, la doi si la trei. Ultimul set i-a revenit la 4, Nicolas clacând în momentul cel mai putin prielnic siesi, dar confruntarea i-a aratat lui Nadal ca e pe drumul cel bun. Semifinala, cu surprinzatorul killer al lui Djokovici, austriacul Melzer, a fost un galop de sanatate, caci în doua confruntari anterioare stranepotul fratilor Strauss nu-i câstigase mai mult de patru ghemuri pe meci. Acum a atins treapta 11, dupa o disputa frumoasa si plina de excentricitati tenisistice.
Finala, pe care, din pricina emotiilor, marturisesc ca am urmarit-o înregistrata, atât de tare ma temeam de un succes al vikingului Söderling, calaul lui Federer din sferturi si un tenisman cu un joc extraordinar de solid pe durata întregului turneu, aflat, iata, la a doua finala consecutiva pe zgura pariziana, a revelat un Nadal în zi exceptionala, foarte calm si teribil de stapân pe sine, mereu prezent în meci, cu solutii pentru orice strategie folosita de scandinav. Meciul, fara istoric, a durat mai putin cu zece minute decât confruntarea din primul tur, contra juniorului Mina, iar scorul spune, de asta data, chiar totul: 6-4, 6-2, 6-4. Multi comentatori, inclusiv Mats Wilander, îl dadeau favorit pe Robin, care, cu un serviciu ucigator si cu un forhand ca o „lovitura de halebarda“ (expresia îi apartine lui Cristian Tudor Popescu), se dovedise superior si campionului elvetian, în sferturi, si cehului Berdych, în semifinala. Rafa, cu media lui de 178 de km/h la primul serviciu, parea victima sigura în raport cu media de 204 km/h dovedita de viking. Dar n-a fost deloc asa.
Diferenta între cei doi a stat în primul rând în capacitatea de a gestiona apasarea prezumtivului triumf. Înaintea meciului, Rafael Nadal a declarat ca doreste sa joace bine si sa câstige, dar daca se va întâmpla sa piarda, atunci e sigur ca meritul va fi 100% al adversarului. Rafa n-a facut risipa de retorica, n-a mimat modestia, ci a comunicat simplu esenta jocului numit tenis: pe teren, cineva câstiga si cineva pierde. Viata merge oricum înainte, asa ca orice se poate întâmpla, nimic nu e batut în cuie, nimic nu e tragic. În schimb, Robin era absolut convins ca se afla pe coama valului, ca a sosit clipa gloriei lui, dupa eliminarea lui Nadal si finala de anul trecut, dupa înfrângerea lui Federer si finala de-acum. Suedezul si-a îngustat singur orizontul de asteptare, „auto-condamnându-se“ psihic la victorie. Si, ca de obicei, atunci când ceva este dorit prea mult, obiectul dezirabil se îndeparteaza asimptotic. Poate ca mai multa modestie si luciditate i-ar fi prins mai bine lui Söderling… care însa si-a sapat singur groapa, abordând partida asa cum a facut-o, cu un surplus patologic de self estime.
Purtatorul echipamentului Lotto a fost deosebit de nervos si de nerabdator, a cautat sa joace tare, la intimidare si cu mingi prea lungi, a lovit necrutator si haotic, si-a diminuat singur forta primului serviciu, a cautat nepermis de des contre-pied-ul, chiar si atunci când logica simpla ar fi trebuit sa-i impuna valorificarea zonei libere a terenului, iar când s-a speriat de liftul spre exterior al spaniolului, a jucat obsesiv pe centrul terenului, semn ca defetismul îi anihilase deja orice speranta. Cât îl priveste, Rafa a servit sigur prima minge, cu mult efect, mereu în exterior, a jucat înalt, cu necrutator lift, pe reverul suedezului, a salvat monoton si exasperant aproape orice minge trimitea decisiv adversarul si a contabilizat calm minge dupa minge, gresind foarte putin. Cu alte cuvinte, l-a lasat pe viking sa piarda „pe barba“ lui, el multumindu-se sa asiste la dezastrul acestuia.
Statistica meciului final spune totul despre superioritatea spaniolului: asi, 7 la 7; procentaj la primul seriviciu,  54% Söderling, 76% Nadal; duble greseli, 4 la 1 suedez; mingi direct câstigatoare, 40 la 35 Söderling; greseli nefortate, 45 vikingul, 16 ibericul; mingi de break, 0 din 8 Robin, adica 0%, 4 din 12 Nadal, adica 33%; total mingi câstigatoare, 81 Söderling, 100 Rafa. Ce ar mai fi de comentat?
Poate doar faptul ca dupa ultima minge, Rafael Nadal s-a prabusit pe spate de fericire, dar s-a ridicat dupa câteva secunde, ca sa nu-l jigneasca pe adversar, facându-l sa-l astepte nepermis de mult la fileu pentru simbolica strângere de mâna. Având în vedere relatia tensionata dintre cei doi, marcata în trecut de incidente provocate exclusiv de suedez, nu era cazul ca acum, la suferinta grea, delicatetea lui Rafa sa ignore omeneasca tulburare a acestuia. Dupa acest sacru ritual al omagierii învinsului, maiorchinul si-a permis luxul unui alt episod de cura „zguristica“ pe spate, ceva mai îndelungat, dupa care, punându-si prosopul pe cap, a izbucnit într-un aproape plâns isteric, cu convulsii extrem de puternice. Omul se eliberase. L-am înteles pe Nadal, caci el se scutura astfel de umilinta, îndoiala si suferinta îndurate aproape un an, dupa o pauza de titluri câstigate de aproape unsprezece luni. Rafa, prin acel torential plâns, s-a epurat launtric, s-a eliberat, si-a acordat dreptul de a fi uman. A fost plânsul unui catharsis autentic, adevaratul titlu de glorie al unui campion care, în raspar cu toate cobitoarele tenisistice din întreaga lume, si-a dovedit în primul rând siesi ca este un luptator care stie sa moara frumos.
Doar ca nu a fost vorba de nici o moarte, ci de o adevarata renastere. Cu eliminarea lui Roger Federer în sferturi si cu triumful la Roland Garros, Rafa a redevinit, dupa unsprezece luni, lider mondial. În urma Grand Slam-ului de la Melbourne si a Masters Series-ului de la Indian Wells, el avea un decalaj de 4000 de puncte fata de elvetian. Dupa Paris, el contabilizeaza 400 de puncte avans. Câstigând Roland Garros-ul pentru a cincea oara, Rafael Nadal a intrat în selectul club al campionilor care detin sapte titluri de Mare Slem, alaturi de Henri Cochet, René Lacoste, William Larned, John McEnroe, John Newcombe, William Renshaw, Richard Sears si Mats Wilander. Mai mult, superjucatorul spaniol egaleaza recordul detinut de Björn Borg, respectiv faptul de a câstiga de doua ori turneul de la Roland Garros fara a pierde macar un singur set (Borg în 1978 si 1980, Nadal în 2008 si 2010).
Având în vedere ca la 3 iunie 2010 El Rey Nadal a împlinit 24 de ani, cred ca nu putea exista un cadou mai frumos decât acest cvadruplu triumf. Cât îi priveste pe cârtitorii care vad totul sub specia dopajului, cum e, de pilda la noi, Cristian Geambasu, neinspirat în „glumita“ pe tema „fripturii în sânge“, infecta metafora a energizantului interzis, dar fara sa produca o singura dovada în acest sens, fara sa citeze macar o singura autoritate în domeniu, ei nici nu merita a fi luati în seama. De opt ani aud acelasi refren, neurmat însa de vreo proba. Urâta boala paranoia asta generalizata, nu credeti?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper