Roland Garros, mon amour (44)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Istoria Roland Garros-ului este construita si din surprize. Dincolo de mitica previzibilitate a unor rezultate girate de prestigiul si cota valorica a unor campioni, mai mereu au existat niste outsider-i, niste trouble fête, niste incurca-lume, mai pe româneste, care au aruncat in aer casele de pariuri si mai cu seama asteptarile publicului. Asi scosi in ultima clipa din palarie, jucatori „inexistenti“, dar care s-au inventat pe sine la Paris, necunoscuti flamânzi de glorie sau pur si simplu tenismani valorosi, dar care in nici un caz nu erau creditati cu sanse prea mari – la ei ma refer. Ei bine, intreaga aceasta armada a frustratilor, anonimilor si setosilor dupa celebritate are meritul de a scoate, când si când, câte un „asasin“ ce ucide campionul, favoritul sau capul de serie.

Desigur, ce-ar mai ramâne dintr-un turneu de Grand Slam daca acest coeficient de neprevazut, mereu actualizabil, ar fi eliminat? Unde ar mai fi suspansul, in ce-ar mai consta misterul, care ar mai fi sursa emotiei? Adevarul este ca dupa patru ani de suprematie absoluta (2005-2008), spaniolul Rafael Nadal incepuse a-i plictisi pe amatorii parizieni (si nu numai) de tenis. O dominatie atât de totala, un monopol atât de fara fisura pe frumoasa terre battue de la Porte d’Auteuil ajunsesera sa frizeze monotonia cea mai radicala, iar fanii sportului alb, multi dintre ei, doreau o schimbare. Care avea sa se produca mai curând decât isi imaginau acestia… Pentru a consemna acel eveniment, reiau rândurile scrise la cald, in acel calduros sfârsit de mai parizian.

Pe 31 mai, intr-o duminica insorita, pe la orele 19.00, Parisul s-a cutremurat. Epicentrul seismului a fost localizat in zona sud-vestica a capitalei franceze, in perimetrul dintre Bois-de-Boulogne si Porte d’Auteuil. Mai precis, in parcul sportiv de la Roland Garros. Punctul central al acestui adevarat cutremur a fost arena principala Philippe Chatrier, acolo unde, in optimile de finala ale marelui turneu de tenis, megafavoritul competitiei, spaniolul Rafel Nadal, lider mondial si cvadruplu campion pe zgura pariziana, a fost eliminat, dupa un meci dârz, de suedezul Robin Söderling, scor 2-6, 7-6 (2), 4-6, 6-7 (2).

Desi au trecut câteva zile de la eveniment, trebuie sa recunosc – si o fac fara cea mai marunta umbra de placere –, ca sunt inca in stare de soc. Nu fac parte dintre acei barbati care, fani ai câte unui sport, echipe sau jucator, se identifica pâna-ntr-atât cu respectiva entitate, incât infrângerea ii arunca in cea mai cumplita depresie. Nu ma identific cu nimeni, am propria mea viata personala, propriile mele pasiuni si refugii private astfel incât sa nu am nevoie vitala de cârja existentiala a unui triumf al favoritului meu. Respir si traiesc chiar daca Steaua, Barcelona, Liverpool sau Nadal pierd. La esec nu arunc cu pietre in politisti, nu incendiez scaune de la peluza si nici nu rup racheta dând cu ea de pamânt. Pe scurt, nu depind fundamental de episoadele consumate pe terenul de sport.

Si totusi, acum, in aceste clipe depresia mea este una reala. Daca ati mai vizitat acest colt de pagina al revistei „Cultura“, probabil ca v-ati familiarizat cu faptul ca sunt un mare fan al campionului iberic. Cred, fara sa exagerez, ca am in portofoliu mai bine de douazeci de articole dedicate performantelor inregistrate de acesta. In fond, e destul de simplu: indiferent cine suntem, avem nevoie de certitudini. Un reazem, credinta ca exista ceva care ramâne neschimbat, ca, parmenidian, poti sa contezi pe o stabilitate anumita, una tare, indiscutabila – iata ce ma determina sa ma simt tulburat sufleteste dupa esecul nadalian. Evident, nu traiesc o drama personala pornind de la infrângerea tânarului maiorchin. Afirm doar ca eliminarea sa prematura in turneul de la Roland Garros m-a socat. Mi-a destabilizat putin viziunea despre lume (cea tenisistica) si m-a obligat sa-mi reconsider judecatile de valoare.

Din fericire, orice experienta are ceva bun intr-insa. Pierzând dupa o suita de 31 de victorii consecutive pe zgura de la Porte d’Auteuil, Nadal a aratat intregii lumi ca nu este un extraterestru, un sloi de ghiata, o masina psihica buna doar de zdrobit adversarul. Pierzând, el a (re-)devenit extrem de uman, iar latura lui omeneasca, slabiciunea sa au dobândit o consistenta extrem de calda si de fireasca. Nimeni nu câstiga la infinit, orice campion, oricât de mare, mai gusta si infrângerea din când in când. Pâna in aceasta clipa, Rafa detine un scor de 44-5 in anul 2009, judecând dupa raportul victorii-infrângeri. E mult, e imens. Iar asa ceva se cere platit, recompensat, in termenii oricarei economii destinale.

Apoi, o alta observatie, necesara pentru a intelege resorturile intregului context. Si el, Nadal, si sârbul Novak Djokovici, adica exact primii doi jucatori pe zgura ai sezonului, cei mai competenti si mai performanti pe aceasta suprafata, au clacat de timpuriu la Paris, Nole fiind eliminat cu un tur inaintea lui Rafa, cu un triplu 6-4 de catre germanul Philipp Kohlschreiber, numarul 31 mondial. Am vazut la fata locului meciul dintre sârb si neamt. Am revazut, parca tras la copie indigo, acest meci, privind la tv confruntarea dintre Nadal si Söderling, numarul 25 mondial. Si Rafa, si Nole au jucat corect, au fost ok, fizic au stat bine, nu au fost deranjati de nimic exterior. Scurtcircuitul s-a inregistrat in alt plan. De pilda, Djokovici a declarat ca n-a fost el insusi ca stil de joc, evoluând prea defensiv si mai ales neizbutind sa schimbe deloc partitura strategica, in ciuda vointei de a o face. Nadal a spus si el ceva asemanator: „Multa lume crede ca eu câstig din pricina travaliului meu fizic. Nu e adevarat. Câstig când imi fac tenisul meu cel mai bun. Acum n-am jucat ceea ce trebuia, am fost intr-o zi proasta, chiar daca trupeste nu ma plâng de nimic“.

Asadar, cei mai in forma jucatori pe terre battue ai momentului au iesit de timpuriu din cursa, tociti, erodati si surmenati din pricina acumularii de oboseala pe aceasta suprafata extrem de exigenta care este zgura. In plus, pentru Rafael Nadal a functionat si relaxarea indusa de stirea cum ca rivalul lui cel mai periculos a fost eliminat. Desigur, mai putem adauga si presiunea psihica suplimentara generata de gândul ca se afla in fata unui record de batut – cinci succese (sau succesuri?) consecutive la Roland Garros. Plus tensiunea ca evolueaza acum in calitate de numarul unu mondial. Toate acestea l-au destabilizat mental pe atletul din Manacor, scotându-l din starea lui obisnuita de armonie launtrica, de fapt adevarata sa arma letala.

Desigur, Söderling, ca si Kohlschreiber in fata lui Djokovici, a facut un meci excelent, disputat cu rabdare, inteligenta si lipsa de respect fata de favorit. Insa nu calitatea tenisului practicat de suedez poate explica infrângerea lui Nadal (ce naiba, in urma cu doar patru saptamâni Rafa il zdrobea la Roma, pe zgura, cu 6-1, 6-0!), ci, pur si simplu, epuizarea nervoasa a campionului. Iata un exemplu asemanator. Si el foarte actual. Ca si Nadal, ca si Djokovici, francezul Gilles Simon, cap de serie numarul 7, a pierdut fara drept de apel, in fata propriilor suporteri, contra conationalului nostru Victor Hanescu. La fel ca si Rafa ori Nole, Gilles a avut un an 2008 excelent, marcat de o spectaculoasa ascensiune. Un astfel de efort, iata, se cere platit scump, iar rezultatul este o infrângere severa, taman atunci când lumea iti este mai draga.

Asa explic eu dramaticul esec al lui Rafael Nadal in fata unui jucator pe care in mod normal il zdrobeste in orice conditii. Si scriind aceste rânduri, nu am deloc sentimentul ca diminuez meritele suedezului Söderling. Nu, câtusi de putin. Incerc doar sa(-mi) explic pricinile unei infrângeri tulburatoare si neasteptate. Nu pot decât sa sper ca Rafa va digera aceasta umilitoare infrângere, ca-si va face un necrutator examen de constiinta si ca va izbuti sa-si revina pentru sezonul pe iarba, apoi pentru circuitul american pe hard din toiul verii. Evident, Marele Slem nu va fi facut nici in acest an. O alta intâlnire ratata, o alta speranta inselata. Budge si Laver ramân in continuare solitari. Si apropo de reparatii istorice, poate ca, in fine, in absenta lui Nadal si Djokovici, Roger Federer va izbuti sa câstige Roland Garros-ul, singurul turneu de Grand Slam care-i lipseste din palmares. Merita, macar pentru cele trei finale consecutive pierdute in fata lui Nadal. Sa dam Cezarului ce este al Cezarului… Iar daca nu, daca tot este editia a 81-a a Roland Garros-ului una a marilor surprize, atunci macar sa avem o finala frumoasa, cu un câstigator elegant si rafinat! Poate un Gonzalez?! Poate un nou Yannick Noah, un luptator spectaculos, in persoana lui Monfils?! Vamos si allez !

P.S.: Asa precum stie toata lumea amatoare de tenis, editia 2009 a turneului de la Roland Garros a revenit elvetianului Roger Federer. Supercampionul din Basel l-a invins in trei seturi strânse, dar lipsite de echivoc, pe „calaul“ lui Nadal, suedezul Robin Söderling. Exista o justitie divina, iar in 2009 lui Federer i s-a facut o mare reparatie morala. Merita „Cupa Muschetarilor“, la fel precum Nadal a meritat sa ajunga lider mondial. Qed.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper