Roland Garros, mon amour (42)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Parisul, prin al sau turneu de Grand Slam, este o adevarata hârtie de turnesol. Poti câstiga orice competitie tenisistica doresti, pâna nu te impui pe zgura Roland Garros-ului, nu ai dreptul sa intri fara pas în catedrala imaginara pe care memoria colectiva a înaltat-o sportului alb. Un fel de Hall of Fame fara carnatie si ziduri, dar o constructie mai persistenta decât cea a piramidelor, caci se bizuie pe pasiune si se nutreste din devotamentul ardent al sufletelor inspirate.
Am s-o spun pe sleau. Nu mi-a parut deloc rau atunci când supercampionul tenisului din ultimii ani, elvetianul Roger Federer, a pierdut si în 2007 sansa de a realiza Marele Slem, prin înfrângerea din finala de la Roland Garros. În realitate, numai naivii (sau admiratorii fanatici) s-au mirat ca Federer a „furat-o“ din nou de la Rafael Nadal, cel încoronat a treia oara consecutiv pe zgura pariziana. Chiar daca Fererer, supranumit Mr. Perfect, fusese desemnat cap de serie numarul unu la turneul din capitala Frantei, acest lucru s-a datorat nu atât suprematiei sale pe zgura, ci pozitiei de lider (incontestabil) al clasamentului ATP.
Pe suprafata rosie si lenta omul din Basel nu este decât un competitor inteligent si rabdator, capabil, desigur, sa înfrânga specialisti ai zgurei, dar nu atât prin tehnica adaptata rigorilor acestui tip de joc, ci tariei psihice si complexului sufletesc ce-l dezvolta ceilalti tenismeni fata de „eternul“ number one.
De altminteri, fostul mare campion suedez Mats Wilander, astazi comentator pentru canalul TV Eurosport, a spus-o foarte clar, vorbind despre „minunea“ faptuita de Guillermo Cañas, cel care l-a învins de doua ori consecutiv în debutul sezonului 2007 pe Federer: razboinicul gaucho a avut sansa de a fi stat „pe tusa“ un an si jumatate, ca urmare a suspendarii dictate de ATP într-o foarte ambigua împrejurare de dopaj, deci a fost ferit de paranoia care pare sa-i fi cuprins pe majoritatea jucatorilor din Top 100 atunci când sunt pusi în situatia de a-l înfrunta pe Federer.
Ce a dorit sa induca Wilander – prin aceasta pozitie, oarecum paradoxala? Nimic altceva decât ca liderul mondial este failibil daca e abordat cu o mentalitate normala, adica „si el si eu suntem oameni, deci orice se poate întâmpla“… La rigoare, învinsii lui Roger Federer sunt mai degraba niste insi care se bat singuri, autocastrându-se mental, decât niste competitori îngenunchiati pe terenul de tenis. (Acest lucru a fost demonstrat cu asupra de masura chiar în prima semifinala a Roland Garros-ului din 2007, când rusul Nikolai Davydenko, excelent jucator de zgura si aflat în forma maxima, l-a condus prin break rapid în fiecare debut de set pe Federer, pentru a pierde la un scor extrem de disputat, cu 7-5, 7-6, 7-6. Nu jocul elvetianului a fost superior, ci mentalitatea lui Davydenko a fost inferioara.)
Prin urmare, finala de la Roland Garros din anul 2007 a fost departe de a anunta o posibila surpriza. Sigur ca exact înainte de marele turneu parizian se petrecuse un eveniment ce parea sa-i îndreptateasca pe fanii lui Federer la a spera într-o revelatie. La ultimul Masters Series pe zgura al sezonului, desfasurat la Hamburg, elvetianul câstigase finala cu Nadal într-o maniera suspect de neta: 2-6, 6-2, 6-0. Specialistii s-au mirat iar optimistii si-au spus ca Mr. Perfect ar putea realiza Marele Slem, prin cucerirea singurului titlu ce-i lipsea din palmares campionului din Basel: Roland Garros-ul.
Evident, n-a fost decât un foc de paie, un „accident“, daca mi se permite eufemismul. De ce? Pentru ca, în ciuda scorului aproape fara drept de apel, exista circumstante care explica surprinzatoarea înfrângere a lui Rafael Nadal la Hamburg. Maiorchinul a calculat gresit, de fapt si-a supralicitat potentialul fizic si psihic, caci pentru el a fost prima participare la Masters Series-ul german. În ultimii doi ani, spaniolul luase startul doar la Monte-Carlo, Barcelona si Foro Italico – pe care le si câstigase. Asa si-acum, cu singura diferenta ca, îmbatat probabil de propria-i invincibilitate pe zgura (81 de meciuri fara înfrângere!), Rafa si-a spus ca merita sa pluseze înaintea marelui turneu parizian, prin participarea la Hamburg. A dorit sa câstige absolut tot ce se poate câstiga pe zgura, ignorând (tocmai el!) ca suprafata în chestie este una extrem de solicitanta fizic (Roy Emerson obisnuia sa spuna: „Dintre toate turneele de Mare Slem, Roland Garros-ul este cel mai dificil de câstigat pentru ca e al naibii de greu sa rezisti fizic vreme de doua saptamâni pe acea suprafata lenta, ce te obliga sa alergi de-ti sar bojocii!“).
Desigur ca suita de sincope înregistrate de Roger Federer în primavara lui 2007 (la Miami, în Florida, la Monte-Carlo si la Roma!) l-au predispus pe numarul doi mondial la o asemenea escaladare a performantei. Calculul s-a dovedit însa gresit, caci Nadal a pierdut rusinos finala pe zgura germana. Ce-i drept, cele doua saptamâni au fost deosebit de umede si de friguroase, presiunea, foarte scazuta, zgura mai moale si mai lipicioasa, iar Federer s-a simtit chiar ca acasa, caci mai câstigase turneul de doua ori. Asa ca surpriza n-a fost tocmai surpriza – pentru cei care înteleg ceva din acest sport.
Finala de la Roland Garros a fost practic la discretia „delfinului“ Nadal. El a câstigat 136 de puncte fata de 119 ale adversarului, a avut un procentaj de break-point-uri de 40% fata de doar 6% în dreptul lui Federer, iar greselile nefortate s-au situat la o cota de 28 de partea sa, în vreme ce Federer a contabilizat numai putin de 60 de asemenea puncte pierdute. Procentajul primului serviciu i-a fost abia perceptibil favorabil spaniolului, 77% la 76%, pentru ca numarul asilor sa-l arate superior pe Roger Federer, cu un scor de 9 la 2.
Una peste alta, asa cum era de asteptat, campionul ultimelor doua editii ale marelui turneu parizian s-a impus fara drept de apel, dominând mai ales psihologic partida, aspect reflectat cu claritate de raportul punctelor pierdute nefortat. Evolutia situatiei din primul set spune totul despre sensul în care a „curs“ meciul: Federer a înregistrat zece mingi de break, neputând însa valorifica vreuna, în timp ce Nadal a avut doar doua astfel de mingi, pe care si le-a adjudecat cu promptitudine. „Expresul de Basel“ a gresit de 16 ori, Nadal doar de 9. Prin urmare, 6-3 în favoarea catalanului. A urmat o fireasca relaxare în setul al doilea, încheiat cu 6-4 pentru Federer. Filmul ultimelor doua seturi aproape ca reia la indigo evolutia din prima partida, scorul fiind de 6-3, 6-4 în favoarea favoritului numarul doi, Rafael Nadal.
Exista o morala de ordin psihologic a acestui frumos si (totusi) disputat meci final de la Roland Garros, editia 2007? Fireste. Rafael Nadal îi este oricum superior pe zgura liderului ATP (ba uneori chiar si pe hard, asa cum s-a întâmplat la Miami, în 2004, si la Dubai, în 2006!). Apoi, asa cum indica si palmaresul direct al celor doi superjucatori, se pare (nu sunt deloc malitios!) ca Federer a dezvoltat un real complex de inferioritate în fata mai tânarului challenger din Manacor: dupa editia 2007 a Roland Garros-ului, cifrele indica un sec 8-4 pentru Nadal. Iar daca tinem seama de inteligenta tactica deosebita a spaniolului, care l-a jucat suparator de mult pe rever pe elvetian, aruncându-i baloane liftate si extrem de înalte, pentru ca apoi sa-l atace cu mingi violente, rapide si foarte exterioare în cross sau mai ales în lung de linie, executate cu forhand-ul sau greu de topspin, atunci victoria din 10 iunie 2007 de la Paris nu mai e deloc o surpriza…
Din toate aceste pricini, cred ca suprematia pe zgura a „regelui“ Rafael Nadal nu poate fi contestata de nimeni întreg la cap si dotat cu o minima doza de obiectivitate. Lui Roger Federer îi mai ramânea sa astepte, sa spere si sa rabde. Daca Nadal avea ghinionul de a fi contemporan cu omul din Basel, fiind pare-se condamnat la un „etern“ loc doi în clasamentul ATP, si reciproca parea a fi afurisit de valabila: Federer se lupta cu nenorocul de a-l simti în coasta pe spaniol, care îl împiedica permanent sa realizeze Marele Slem si sa devina astfel unul dintre putinii fericiti care au atins aceasta treapta a perfectiunii în jocul de tenis. Înca o data, Roland Garros-ul s-a dovedit, si în 2007, o nuca prea tare pentru dantura cvasiperfecta a atletului elvetian…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper