Realitatea ca subiect ratat

Un articol de STEFAN BAGHIU

Paul Mihalache, „Targ de arlechini“, Tracus Arte, Bucuresti, 2011, 292 p.

 

Daca la întrebarea „încotro merge proza româneasca actuala?“, raspunsul unora poate trimite la romanul „Târg de arlechini“ al lui Paul Mihalache ca la o „certitudine a prozei tinere“ (Radu Vancu), devine tot mai clara penuria de romane construite în jurul subiectelor incitante. Fara a-i reduce meritele de prozator la simpla credinta ca Paul Mihalache este un scriitor dornic sa impresioneze prin dualismul dintre stilul lejer si referinte literare în avalansa, întrebarea care ramâne în legatura cu romanul „Târg de arlechini“ este daca nu cumva granita dintre interesant si arogant-epatant este atât de fragila, încât riscul de a crea antipatii cititorilor se transforma într-un pericol iminent, nu prin iritare, ci prin constructie defectuoasa. Într-un interviu acordat unui cotidian din Iasi în 2011, Paul Mihalache recunoaste ca posibilele interpretari ale caracterului nehotarât si angoasat al protagonistului pot fi justificate prin intentia sa de a enerva constructiv si de a pune pe gânduri cititorul: „Nu acuzi pe nimeni de lejeritate. Cel mult de frivolitate. Iar daca cineva se enerveaza pe Radu, nu pot decât sa ma bucur. Asta înseamna ca a încetat, macar pentru câteva minute, sa mai plaseze fictiunea în afara realitatii“.
Realismul necrutator
Stilistic, „Târg de arlechini“ poate fi o reusita a realismului necrutator. Modul direct de raportare la realitatile închipuite, scenele vulgare bine echilibrate si renuntarea la fantezia inutila sunt punctele forte ale discursului lui Paul Mihalache. Prozatorul reuseste sa induca bine atmosfera locurilor fara prea mult efort, desi se plimba într-un registru imagistic limitat si redundant. Tonusul romanului este dat tocmai de stilul preluat cel mai probabil din proza lui Ovidiu Nimigean, alternând de la fraze scurte si taioase pâna la discurs de idei sustinut. Se vede ca autorul s-a deprins si cu literatura sud-americana (pe care o si invoca în interiorul romanului) prin tehnicile planurilor intercalate si prin tematica erotica.
Desi se pare ca Paul Mihalache este perfect constient de problematica pe care o naste un personaj de talia lui Radu (student la filosofie care ingurgiteaza literatura, filosofie si psihologie în permanenta, cucereste fete printr-un sarm înnebunitor construit atât prin cultura lui, cât si prin capacitatile sale artistice), povestea derulata pe parcursul studiilor de la Bucuresti nu reuseste sa lege sau sa ofere vreo finalitate inepuizabilului sir de aventuri amoroase si nehotarâri erotice. Probabil intentia initiala a romanului era de a crea, prin trivializare si limitare la povesti simple, imaginea cât mai reala a lumii studentesti în jurul careia graviteaza întâmplarile, o lume unde cu greu se încheaga vreo relatie din alte motive decât cele de ordin pragmatic sau de comoditate. De altfel, singurul posibil raspuns în încercarea de explicare a logicii evenimentiale interne îl da însusi autorul în finalul romanului, unde recunoaste ca, de fapt, singura coerenta în alegerile protagonistului nu este decât rezultatul unor impulsuri viscerale: „Si poate (…) ca nu suntem altceva decât stomacuri dureroase, scule excitate, bucati de creier irigate de sânge“.
Atmosfera preluata din romanele lui Henry Miller cu personaje care traiesc de pe o zi pe alta si nu se gândesc decât la catharsis-ul tentant al cunoasterii poate fi cheia unei proze de succes atâta timp cât tehnica literara reuseste sa tempereze natural toate stridentele discursive ale acestora. În cazul lui Paul Mihalache însa, desi am putea fi provocati sa privim din avion ca la un roman bine închegat si scris cu o lejeritate uluitoare, permanentele note reflexive dau uneori aerul unei literaturi amatoriste. Justificari inutile apar înca din debut, unde, într-o discutie redactata textual într-un registru regional, se simte nevoia autorului de a trece dincolo de posibilele judecati negative ale vreunui cititor si lasa impresia unei distante apasatoare si fortate între personaje: „– Bun jmecheri. Îmi place sa îi vorbesc cu acelasi limbaj si accent (subl. mea, S.B.)“. E aproape un fel de reflex în exercitiul analitic tendinta de a se situa deasupra faptelor si discutiilor si de a judeca totul printr-un discernamânt matur, uneori ireal si disonant (de exemplu, în episoadele din copilarie legate de fratele Ioan). Siguranta si aroganta pot deveni usor un tipar în care actioneaza personajul si îi pot oferi un status special, însa câteodata stridenta este atât de apasatoare, încât încheie orice pact cu vreo posibila empatie emotionala, iar Radu devine usor un personaj pierdut în discurs: „Si vrei sa vezi, daca îti ajung banii? – Nu, draga mea, pe astia tre’ sa-i bem negresit. Si, sub efectul sfintelor licori, inspiratia va pogorî asupra-ne, luminându-ne calea. Cine spunea ca drumul excesului duce la palatul cunoasterii? Alina ridica din umeri. De unde sa stie?“. Sigur, argumentele astea pot deveni aparare prin simpla lor situare în sfera mizelor de constructie a personajului. Radu se vrea atât de închis în cunoastere si lectura, încât uita sa se mai poarte normal, iar chestiunile „serioase“ (la care se tot face apel în cursul povestii prin referiri la romane si autori, la concepte filosofice si curente artistice) îl transforma într-o bestie intelectualista. E probabil si ratiunea din spatele metodelor de construire a victimelor pretinsului erotism. Fetele de liceu sau din primul an de facultate nu îi cer prea multa bataie de cap si ajung câteva concepte învârtite în jocuri discursive urmate de brutalitate sexuala pentru a crea un echilibru erotic fantastic: „– Fodor zice ca suntem un fel de roboti superperformanti, care reactionam la stimuli externi. Ceea ce noi numim afecte, ori sentimente, sunt rezultatul unor conjuncturi care depind de fenomene în genul presiunii atmosferice sau a temperaturii de afara (…) Nu. Ei sustin ca daca ti-as propune sa mergem la mine si sa ne regulam ca doi megantereoni preistorici (…) tu n-ai putea, stricto senso, sa iei decizie“.
Cinismul, mizerabilismul, freak-ul
Pâna la finalul romanului cei din jur ramân personaje cu profiluri nedefinite, iar singurul pilon de care se pot agata pentru a-si gasi rostul în sintaxa romanului ramâne Radu. Personajele feminine sunt tinte sigure în fata carismei personajului care (în afara de dragostea infantila pentru Alexandra si relatia de comoditate cu Alina) nu pare sa fie deranjat de vreo repercusiune morala a faptelor sale. Duti este legatura lui cu gineceul adolescentin în jurul caruia se agita erotismul, iar relatia cu Alina seamana tot mai mult spre final cu euforia boema din „Rastignirea Trandafirie“, unde Mona preia rolul administrativ total, lasându-l pe Val sa scrie fara presiune. La fel, Alina, aproape de final, va aprecia ca lui Radu îi place cel mai mult sa scrie, iar urarea care decide despartirea finala este doar o intentie pozitiva prost receptata.
Totusi, e greu de înteles cum Paul Mihalache rateaza apropierea de coeziunea narativa a maestrilor sai, ba chiar mai mult, cade mereu în capcane de continut ce îl transforma într-un amator. Nu e de mirare astfel ca în spatele unei povesti bine spuse nu se ascunde decât dorinta de a scrie un roman si atât, fapt recunoscut si de Paul Mihalache în introducere: „Ai dat de dracu’ – îmi spuneam. Pâna în octombrie trebuie sa termini romanul“. Sigur ca motivatia pe care o da autorul vrea sa sugereze ca premizele ludice s-au transformat într-o chestiune serioasa, într-un roman bine scris. E clar ca Paul Mihalache are mâna de scriitor si reuseste sa creeze atmosfera „cinismului, mizerabilismului, freak-ului“ (dupa Nimigean) autentica, printr-un personaj la granita dintre intelectual si vulgar. Ce supara este însa lipsa substantei într-o poveste si asa lipsita de finalitate. În afara unei drame emotionale refuzate constant de protagonist si o relatie la distanta cu familia si prietenii, Paul Mihalache nu reuseste sa exploateze vreun alt motiv pâna la epuizare. Romanul îsi propune multe, însa nu reuseste sa realizeze decât o descriere (palpabila, ce e drept) a dramelor adolescentine si a mirajului lecturii, iar mizantropia si sterilitatea emotionala sunt resorturile unei povesti lipsite, pâna la urma, de fantezie.
Romanul „Târg de arlechini“ îl aduce în lumina reflectoarelor pe autor ca pe un grefier minor al unei miscari literare revigorante în proza ultimilor ani, unde Ovidiu Nimigean ramâne totusi capul de afis.

Un comentariu pentru “Realitatea ca subiect ratat”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper