Rafale printre bigudiuri (1)

Un articol de Sergiu ANDON

A doua zi a aparut si bancul. Cica: „Acum stiu ce cadou sa-i fac nevesti-mii de 8 martie. – Ce cadou? – Un abonament la coafor …“ Aluzie misogina la masacrul abia petrecut la coaforul de pe Dorobanti colt cu Stefan cel Mare. Doi morti si sase raniti in numai trei minute si 27 de secunde. Punct ochit, punct lovit.
O crima pasionala?
Sa nu ne miram ca in tara lui Caragiale tragicul lastareste imediat mladite ludice. Ca scena a patimilor, salonul din blocul „Perla“ isi are obârsia in pravalia lui Nae Girimea, unde doar sarcasmul dramaturgului a pus in sticluta Mitei Baston cerneala violenta in loc de vitrion d-ala bun, englezesc. Tragicul tâsneste adesea din ridicol, dupa cum ridicolul persevereaza in mod ciudat spre tragic. Frizeria a fost, multa vreme, un loc public preferat pentru ca misterul feminin se ascundea dupa masti, voalete sau in crinoline, iar atelierul de infrumusetare era un sanctuar. O vitrina pe care scria in semicerc „PERMANENTE“ apara mai ceva decât un zid de cetate, iar daca un barbat zarea prin deschizatura usii una-doua dintre castile de uscat buclele, se putea considera initiat. Sincera si necesara emancipare fizica si sociala a femeii a sters discriminarea dintre frizerie si coafura, ambele putând gazdui, cu sansa egala, desfasurarile dramatice. Aceste locuri au potential conflictual deoarece insasi cosmetica e motivata de chemarea pasiunii, iar pasiunea e un pârâu care se pravale tumultuos intre doua maluri foarte apropiate, iubirea si ura.
Furati de comentariu, am ramas la ipoteza ca masacrul de la coaforul „Perla“ ar fi o crima pasionala. Superficiala abordare! Pasiunea conjugala a fost doar pretextul dezlantuirii ucigase, conexiunea fiind influentata si de ambianta pregnant feminina a locului faptei. In realitate, comprimatul de crime in serie de la „Perla“ se afirma ca un produs definitoriu al starii psiho-morale a societatii noastre. Amploarea, indrazneala, nesabuinta, gratuitatea, calmul, precizia si dezinvoltura dezlantuirii depasesc mobilul amorului ranit. Exista un sâmbure erotic doar pentru ca el determina mai intotdeauna inaltarile sau caderile oamenilor, dar trecerea de la vitriol la atâtea gloante exprima altceva, si anume evolutia de la o lume preponderent frivola la o lume prioritar violenta.
Fara indoiala ca si societatile trecute au cunoscut crime – de la Cain si Abel incoace instinctul ucigas e umbra interioara a omului –, dupa cum si prezentul este plin de caraghioslâcuri. Vorbim insa despre comportamentul caracteristic. Radicalizarea mediocritatii, cultul contondentei, impresia de impunitate se regasesc tot mai frecvent in expansiunea comportamentului de jungla. Statul de drept este o eticheta deja decolorata si scorojita. Locul ii e luat de intoarcerea spre salbaticie, pe care unii o considera fatalitate, iar altii efect al libertinismului cultural-mediatic; exista si amatori de a corela primitivismul comportamental cu dezordinea si nesiguranta generale (care de fapt nu sunt cauze, ci efecte), cu sistemul politic sau chiar – corespunzator materialismului istoric – cu orânduirea sociala.
Violenta latenta din noi
Pot exista in aceste abordari crâmpeie de adevar, dar explicatia profesionala tine de stiinta criminologiei. Aproape necunoscuta si deloc luata in seama este stiinta care – alaturi de demografie – se inscrie intre cenusaresele cunoasterii aplicate. Ma refer la o perioada mai lunga decât actualitatea postdecembrista. Chiar si atunci când expunerile oficiale preluau date ale criminologiei sau demografiei, insertiile se datorau mai mult unui soi de snobism statistic, lipsind efortul si dorinta de cunoastere a semnificatiilor mai complexe. In ceea ce priveste criminologia – in masura in care aceasta exista institutional – statutul ei de piaza rea a politicii penale a taiat aripile cercetarii, reducând-o la functia de furnizor de exemplificari cifrice pentru concluzii politice prestabilite.
In perioada comunista ignorarea, chiar desfiintarea criminologiei a fost o consecinta a absolutismului ideologic. Politica se alimenta cu intelepciune numai din dogmele utopiei oficializate, nu avea deschidere inspre realitatile vietii. Abolirea comunismului nu s-a soldat, in domeniul politicii penale, cu normalizarea raporturilor dintre concluzia stiintifica si decizia politica, manifestându-se si in acest domeniu nefericita originalitate a tranzitiei autohtone.
Inainte de a inventaria erorile politicii penale din ultimii 60 de ani, care au condus spre ceea ce deja se contureaza a fi o societate a haosului si a voluntarismului, trebuie sa remarcam si faptul ca insasi criminologia, indelung ignorata, uneori chiar desfiintata, a sfârsit prin a-si pierde capacitatea de sinteza si reflectie, autolimitându-se la numararea boabelor de orez din nisip ori la cercetari cantonate in teme specioase. Intre timp, tendintele comportamentale zburda nestiute, ca hergheliile de cai salbaticiti prin Delta.
Exista parca o jena in a recunoaste ca violenta zace latent in fibra animalica a omului. Si nu numai violenta, ci, in general, inclinatia de a refuza regulile. Este forma incipienta, necoapta, agurida libertatii. Civilizatia comportamentala – in expansiune, proportional cu cresterea numerica a populatiilor – struneste chemarea haotica si face convietuirea sociala suportabila si chiar preferabila. Dar civilizatia nu rasare spontan, este o constructie care implica mestesug, chibzuinta, schimb de idei, abordare fara prejudecati, realism, intelepciunea de a invata din esecuri, spirit comunitar si, mai presus de toate, morala. Care inseamna nu numai setul de precepte morale, ci si vectorii care le propaga si le intretin, „instantele“ care le vegheaza respectarea, convingerea importantei lor, tot ce asigura constiinta moralei.
Societatea anomica – de la crima consternanta la
carnagiul de pe sosele
Putini, mult prea putini comentatori au observat ca evenimentele din ’89, pe lânga consecinte juridice si politice pozitive, au cauzat un vid etic inspaimântator. Din ratiuni ipocrite – mimarea desprinderii de trecut – pâna si termenul etica, ramura de baza a filosofiei, a fost evitat si este inca evitat. Unii or fi sperat, pesemne, ca prin simpla dislocare a Codului eticii si echitatii socialiste va irumpe morala traditionala bazata pe religiozitate. Amarnica eroare. Religiozitatea a renascut marcata de viciile materialismului vulgar, cazând, in mare masura, intr-un ritualism complicitar si egoist.
Aceasta involutie etica generala influenteaza si delincventa, asa cum clima influenteaza flora si fauna. Gradul de normalitate morala a unei comunitati – respectiv de anormalitate, tinzând spre delincventa – depinde de sentimente, convingeri, atitudini direct legate de morala: onoarea/ticalosia, rusinea/tupeul, bunul simt/nesimtirea, ordinea/arbitrariul, disciplina/voluntarismul. Desi avem inclinatia sa facem evaluari ale acestor calitati/defecte raportându-ne la persoane sau intâmplari individualizate, totalitatea lor, frecventa lor, spontaneitatea lor, eficienta lor revin, precum circuitul apei in natura, in climatul moral general. Iar prin aceasta, in delincventa.
Delincventa se prezinta ca un biotop. La baza „lantului trofic“ se afla microorganismele ignorate de privirea cu ochiul liber: micul abuz, mica sfidare, epatarea agresiva, exhibitionismul socant, vulgaritatea verbala, sexualitatea impudica, dispretuirea curateniei, imbulzeala, sofatul periculos, adica voluntarismul autist la reguli. Nu toate aceste comportari genereaza in mod direct abateri mai serioase – „pluricelulare“ –, dar in etajul imediat urmator al „lantului trofic“ se regasesc contraventiile si infractiunile considerate usoare: injuria, lovirea simpla, distrugerea din indolenta, amenintarea neplauzibila. Prin resursele de autocontrol ale protagonistilor, dar si prin selectia aleatoriului, tendintele de sfidare a ordinii se pot epuiza in acest stadiu sau pot urca in piramida delincventei. In vârful acesteia se situeaza, desigur, aceasta crima uluitoare. Ea poate parea consternanta ca fapt subit, dar, refacându-i-se traseul in timp, pâna la sfidarile si frustrarile initiale, neglijabile, vom gasi numitorul comun. Este absenta sau ignorarea dilemei permanente a omului social: ce se cuvine – ce nu se cuvine.
Constiinta cuvenitului a fost distrusa in mod deliberat in anii bolsevizarii, refacuta dupa o formula falsa in anii ceausismului si ignorata in mod absolut in anii tranzitiei. Consecinta este caderea in anomie. Rezultatele sunt greu de inventariat; de la generalizarea coruptiei la carnagiul rutier zilnic si de la indiferentismul administrativ la marea violenta. Etapele pierderii constiintei cuvenitului pot fi insa recapitulate cu oarecare rost pentru concluziile practice viitoare. Vom schita acest remember in editia din numarul viitor a rubricii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper