Pornind de la recensamantul din 2011. O întreprindere demografico-statistica

Un articol de AURELIAN GIUGAL

Acum, când am avansat pe drumul „modernizarii“ la statutul de colonie FMI, Institutul National de Statistica (INS) a dat publicitatii o parte din datele de la recensamântul desfasurat în noiembrie 2011. Din comunicatul de presa din 2 februarie 2012 aflam ca populatia stabila a României este de 19 042 936 locuitori. Cu peste 4 milioane de locuitori mai putin fata de cifra înregistrata la 1 iulie 1989, la acea data fiind înregistrati oficial 23 151 564 locuitori („Anuarul Statistic“, 1990, p. 56). Procentual, asta se traduce printr-o scadere cu aproximativ 18% a populatiei tarii în 22 de ani de capitalism si democratie. Prin urmare, populatia scade cu aproape 1% în fiecare an, o cifra de-a dreptul neverosimila, nici în vremurile ciumei negre (bubonice) europenii neconfruntându-se cu asa ceva; între 1300 si 1450, pierderile demografice erau estimate la mai mult de o treime din populatie, procente mari de peste 60% înregistrându-se în tarile Europei de nord (cf. Massimo Livi BACCI, „Populatia în istoria Europei“, Polirom, Iasi, p. 96). Prin urmare, capitalismul postcomunist românesc are aceeasi forta distructiva demografica precum ciuma bubonica, chiar superioara ei. Este si asta o dare de seama despre evolutia româneasca postcomunista.
Mai aflam din amintitul comunicat de presa ca în orase îsi au domiciliul 10 054 milioane de persoane (52,8%), iar în comune 8 989 milioane (47,2%). În privinta urbanizarii, cifrele de acum si cele din 1989 sunt similare (53,2% a fost procentul urbanizarii la 1 iulie 1989), de unde rezulta ca depopularea României s-a produs fara discriminare, deopotriva din mediul rural si din cel urban, chiar cu un usor spor în favoarea oraselor, daca este sa luam în calcul faptul ca dupa 1989 procesul declararii unor comune drept orase a continuat fara oprelisti, în pofida oricarei logici demografice, încalcându-se si cele mai elementare criterii de selectie. Aceasta obsesie româneasca, de urbanizare fortata, a fost caracteristica si în comunism, dar si în postcomunism. Sa dam un singur exemplu important: un criteriu definitoriu pentru ca o localitate sa fie admisa în categoria oraselor îl reprezinta procentul populatiei ocupate în agricultura. De la Friedrich Ratzel încoace, majoritatea autorilor si-au construit definitia orasului pornind de la tipul de activitate din interiorul orasului, în opozitie fata de sat (cu functia sa agricola). Jacqueline Beaujeu-Garnier si Georges Chabot îi citeaza pe Ahlman si W. William-Olsson, acestia neincluzând în categoria oraselor asezarile omenesti în care toti locuitorii au aceeasi ocupatie, în acest caz excluzându-se din categoria urbana acele asezari preponderent agricole. Acest criteriu demografico-urbanistic nu reprezinta un impediment pentru administratiile autohtone, asa încât vom putea vedea pe tabloul urban românesc orase-sate precum Stefanesti, Valea lui Mihai, Flamânzi (în 1907 aici facea polenta explozie, acum satul a fost ridicat la rang de oras), Ianca, Faurei, Însuratei, Pogoanele, Fundulea, Murfatlar, Întorsura Buzaului, Racari, Bechet, Dabuleni (taranii cultivatori de legume si pepeni pe nisipurile din sudul Olteniei, acum si muncitori zilieri în ritm medieval pe câmpiile Europei de Vest, sunt considerati de sistemul birocratic-administrativ românesc oraseni cu acte în regula). Lista desigur poate continua, am selectat câteva fake-uri de orase bâjbâind pe lista judetelor pâna la litera D (Bechet si Dabuleni apartin judetului Dolj).
Cu toate aceste exemple de „urbanizare“ româneasca, trebuie sa admitem ca orasele României si-au sporit mult populatia în intervalul 1930-1989, de la un procent al urbanizarii de 20% în interbelic ajungându-se la peste 50% în 1989 .

Ramâne acest fapt important de retinut, România interbelica avea un procent al urbanizarii similar Belgiei la 1500 (cu aproape 400 de ani în urma), Olandei la 1600, Angliei si Tarii Galilor la 1800 (J. De Vries, „European Urbanization, 1500-1800“, Harvard University Press, Cambridge „Mass.“, 1984, citat de Massimo Livi Bacci, „Populatia în istoria Europei“, Polirom, Iasi, 2003, p. 46). Sintagma „eternii tarani ai istoriei“ (C. Noica) nu era una fara acoperire. Dar România interbelica nu arata deplorabil doar la capitolul urbanizare. Si alti indicatori descriau elocvent si succint starea de atunci:
a) mortalitatea infantila a fost în 1930 de 17,56%, o cifra înspaimântatoare, din 100 de copii nascuti vii, în primul an de viata mureau aproape 18 („Anuarul Demografic al României“, 2005, p. 200), cu un maxim de 21,9%  în judetul Falciu – anul 1937 („Anuarul Statistic“, 1938, p. 112), o cifra similara Europei vestice la jumatatea mileniului al doilea, deci cu sute de ani în urma. Cauzele acestei situatii sunt multiple si tin de nivelul general economic, care influenteaza igiena privata si pe cea publica, de progresul medical în general. Secolul XX este acela al revolutiilor medicale, trei asemenea momente importante marcând veacul trecut. Prima revolutie medicala a însemnat stapânirea bolilor infectioase, cea de-a doua este cea a tratarii bolilor cardiovasculare, ultima este cea a luptei împotriva cancerului (Traian Rotariu, „Demografie si sociologia populatiei. Fenomene demografice“, Polirom, Iasi, 2003, p. 162). Toate aceste progrese medicale au însemnat si progrese în reducerea generala a mortalitatii, inclusiv în reducerea mortalitatii infantile. În România, toate acestea îsi au începutul dupa anul 1945. Este o realitate faptul ca masurile epidemiologice pentru combaterea bolilor infectioase au fost luate în perioada comunismului autohton (Larisa Ionescu-Calinesti, „Speranta de viata în România“, în Le Monde diplomatique – editia româna, anul II, nr. 10, ianuarie 2007, p. 14), ceea ce a generat o scadere a mortalitatii infantile. În cei 40 de ani de comunism, valorile mortalitatii infantile se reduc, ajungând la o valoare medie pe tara de 26,9‰ (o diminuare de aproape 7 ori, de la 18% la 26,9‰). În Europa, în perioada dintre 1950-1970, multe tari coboara sub pragul de 20‰ (Islanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Franta);
b) durata medie a vietii a fost în 1933 de 42 de ani, o cifra similara Suediei sau Angliei la mijlocul secolului al XIX-lea. La acea vreme, valori similare tarii noastre aveau Polonia si Rusia Europeana (44 ani), tarile dezvoltate din spatiul european occidental având o speranta de viata la nastere de peste 55 ani de  (55 Italia, 69 Danemarca, vezi Ionescu T., Ursuleanu D., Ursuleanu I., „Starea de sanatate la nastere si pâna la vârsta de un an, posibile legaturi cu unele boli cronice la vârsta adulta“, Ministerul Sanatatii, Centrul de Statistica Sanitara si Documentare Medicala – CSSDM, Bucuresti, 2004, p. 17 si Larisa Ionescu-Calinesti, op. cit.). Progresul medical din perioada de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, transpus în scaderea generala a mortalitatii si mai ales a celei infantile, a facut sa creasca durata medie a vietii. În anul 1961 s-a depasit valoarea de 65 ani, în perioada 1972-1974 ajungându-se la 69 ani, valoare care se va mentine pâna în 1989. Este un progres datorat în primul rând cresterii economice generate de politica de industrializare, crestere economica ce va avea influenta asupra progresului medical si a conditiilor generale de locuit. O informatie suplimentara – astazi o durata medie a vietii similara României interbelice o regasim în tari din Africa subdezvoltata (Sierra Leone, ca exemplu de manual);
c) procentul mare al populatiei rurale, caracterul profund agrar al României interbelice nu avea cum sa nu se repercuteze asupra gradului de scolarizare al populatiei. La sfârsitul secolului al XIX-lea (1899), doar 22% din populatia de peste sapte ani se considera stiutoare de carte, 31 de ani mai târziu (1930) procentul depasind cu putin 50%. Cifrele din tabelul de mai jos sunt sugestive:

Aproape 3 milioane de locuitori din România Vechiului Regat erau analfabeti la 1930, majoritatea acestora provenind, evident, din mediul rural. În anul 1937, din totalul populatiei alfabetizate (de 8 213 592), majoritatea oamenilor (85,1%) aveau o educatie sumara, primara, procentul populatiei cu educatie universitara fiind extrem de mic (1,1%) – cf. „Enciclopediei României“, volumul I, p. 164. În Europa vremii situatia era total diferita, procentaj similar României sau chiar mai mic având doar Grecia, Spania (procente similare tarii noastre), Portugalia si Rusia (procente inferioare României). În Ungaria si Cehoslovacia, tari central-europene, procentul populatiei stiutoare de carte era mult superior României din epoca regimului monarhic, chiar si Bulgaria având un grad de alfabetizare mai ridicat („Enciclopedia României“, volumul I, p. 147). În perioada comunista, în intervalul 1947-1989, cifra totala a populatiei scolarizate creste cu o ritmicitate constanta, astfel încât anuarele statistice din anii ’80 ai secolului trecut nici nu mai consemneaza date referitoare la gradul de alfabetizare a populatiei. În viziunea conducatorilor învatamântului românesc din perioada comunismului, scopul instructiei scolare nu consta în ridicarea gradului de alfabetizare a populatiei (analfabetismul nu mai era o caracteristica a societatii românesti), ci în frecventarea de catre elevi a unei forme de învatamânt postgimnazial, fie ca era vorba de un învatamânt profesional sau liceal;
d) populatia ocupata în principalele ramuri ale economiei a evoluat de la 78.2% si 7,2% populatie ocupata în agricultura si respectiv industrie în 1930 la valori de 38,1% – industrie si 27,5% – agricultura în 1989 („Anuarul Statistic al României“, 1990, pp. 102-103). Comparatiile pot continua utilizând si alti indicatori, spatiul nu ne permite o asemenea incursiune statistica.
Din tabloul statistic al României interbelice si postbelice (comuniste) putem privi spicui si urmatoarele date: românii s-au înscris masiv în partidul comunist imediat dupa razboi (din oportunism?; fiecare îsi poate imagina/construi propriul raspuns), iar evaluarea regimului tot comunist, în procente, ne arata ca cei care au o privire retrospectiva pozitiva asupra sa îi depasesc pe cei ce îl categorisesc drept unul negativ.

Vorbind despre urbanizare, as putea fi socotit contradictoriu, pe de o parte afirmând ca orasele României si-au sporit populatia, iar pe de alta parte spunând ca multe sate au fost declarate orase (în comunism si în postcomunism) fara sa îndeplineasca cele mai elementare conditii. Pentru a argumenta urbanizarea din perioada 1945-1989, voi aduce în sprijin câteva date demografice elocvente. Sa luam, spre exemplu, ca baza de comparatie actualele resedinte de judet ale tarii noastre. Daca ne uitam pe dinamica acestora, vom observa câteva aspecte importante. De exemplu, în anul 1937 populatia urbana a judetului Olt a fost de 5% (un procent, trebuie sa admitem, ridicol), iar Slatina, orasul resedinta de judet, avea 11 155 locuitori (cât un sat mai mare din ziua de azi). În 1989, Slatina ajunsese la 86 360 de locuitori. Miercurea Ciuc, o simpla asezare cu 5 mii de locuitori în 1937, a ajuns la 49 de mii de locuitori în 1989. Multe orase au ajuns sa îsi înzeceasca populatia, cu Miercurea Ciuc exemplu concret, dar putem adauga aici si alte orase precum Suceava, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu sau Pitesti. De altfel, înainte de 1945, doar doua orase (exceptând Bucurestiul) depaseau 100 000 de locuitori (este vorba de Iasi si Galati). Dupa 1989, numarul acestora ajunsese la 25, 7 dintre ele având peste 300 000 de locuitori: Brasov, Cluj-Napoca, Timisoara, Craiova, Galati, Constanta si Iasi. Se poate spune ca orasele capata consistenta în comunism facându-se abstractie de cele mai elementare norme de estetica urbana (cenusiul blocurilor facute la repezeala). Este drept, comunismul autohton nu a modificat structura tesutului urban din ratiuni ce tin de frumos, nu o viziune estetica de tipul miscarii city beautiful din America sfârsitului de secol XIX le-a ghidat demersurile urbanistilor autohtoni; motivul a fost unul mult mai pragmatic, un efort de industrializare extrem de rapida si o inversare a raportului urban/rural, ceea ce într-un anumit sens a si reusit.
Pe de alta parte, s-ar putea argumenta ca este fortata aceasta comparatie interbelic vs. comunism, întrucât, daca nu s-ar fi stopat evolutia dintre cele Doua Razboaie Mondiale, România ar fi evoluat tot într-acolo, daca nu cumva cu mult mai bine. Nu stim cum ar fi evoluat România postbelica în alte conditii economico-sociale decât cele cunoscute. Stim însa cum a evoluat România postcomunista, asa ca putem compara. Nu o sa amintim de coruptia si clientelismul electoral, de ruinarea industriei si agriculturii (în SUA se finanteaza studii de sociologia irigatiilor, în România a fost mai facila abandonarea tuturor sistemelor de irigatii, oricum, în conditiile unui climat temperat continental, nu poate fi nici vorba de secete în Câmpia Olteniei, în Baragan, Dobrogea sau Moldova, aici ploua din abundenta în timpul verii, la ce ar mai fi bune sistemele de irigatii?). Ne vom opri doar la dinamica urbana, adica la descresterea demografica urbana, cifrele provizorii de la recensamintele postcomuniste fiindu-ne ghid.
Ceea ce se prefigura la începutul anilor ’90, adica scaderea populatiei oraselor si satelor pe fondul diminuarii natalitatii, consecinta a abrogarii legii interzicerii avorturilor si a descresterii economice, a continuat cu intensitate în al doilea deceniu postcomunist. În 2011, datele statistice provizorii (în fond definitive, nu se va schimba mai nimic fata de ce s-a publicat de catre INS în noiembrie 2011) ne arta cum 25 de orase ce aveau în 1992 peste 100 000 de locuitori si-au diminuat populatie drastic, cu procente variind între 28,88% (un maxim pentru Piatra Neamt) si 4,29% (un minim pentru Cluj-Napoca) – vezi tabelul 4. Toate orasele industriale au avut de suferit, în frunte cu Brasovul, Galatiul, Craiova, Braila, închiderea marilor întreprinderi ce înglobau mii de muncitori constituind factorul principal al depopularii acestor centre. Desigur, si scaderea natalitatii a fost importanta, nu însa esentiala. Acesti doi factori (declinul industriei si bilantul natural negativ) sunt primordiali în ceea a însemnat diminuarea fara precedent a populatiei din orasele (si din satele) românesti (uitându-va peste datele statistice, veti observa ca nici dupa Primul si cel de-al Doilea Razboi Mondial nu s-a înregistrat un asemenea recul de populatie). În unele cazuri (orase mici monoindustriale), falimentul industriei a dus chiar la înjumatatirea populatiei localitatii, un exemplu fiind orasul Corabia din judetul Olt, asezare ce avea în 1989 aproximativ 30 de mii de locuitori, iar în 2011 ajunsese la numai 14 mii, si asta în conditiile în care orasul a înglobat si comuna Celei, aflata în imediata lui apropiere.
Ce politici a adoptat statul român confruntat cu asemenea probleme de o importanta capitala? Pai, în primul rând, i-a invitat ceremonios pe români sa plece din tara, daca nu se multumesc aici, în orasele noastre postindustriale, orase suferind de o crasa lipsa de locuri de munca. În al doilea rând, ca tot daduse natalitatea semne de înviorare odata cu politicile ce o stimulau, din vechea legislatie, s-a hotarât, extrem de pripit, ca este o risipa inutila de bani acordarea unei indemnizatii de crestere a copilului timp de doi ani, asa ca s-a mers pe o formula mai restrictiva, economisirea de bani având drept consecinta scaderea si mai mare a bilantului natural al populatiei (un singur an indemnizatie, daca stai doi ani acasa sa-ti cresti copilul risti sa fii dat afara de la serviciu). Da, natalitatea este în scadere în majoritatea tarilor europene, inclusiv în Vestul bogat, dar acolo se compenseaza cu un bilant migratoriu pozitiv, ceea ce nu este cazul nostru; la noi, bilantul total al populatiei este negativ pe ambele paliere, cel natural (natalitate-mortalitate) si cel migratoriu (emigranti-imigranti). Este mai mult decât probabil ca în viitor ne vom confrunta cu aceleasi tipuri de probleme: scaderea populatiei, migratia creierelor (mii de medici parasesc România anual; s-a facut vreun calcul care sa ne arate cam cât a costat instructia acestor medici, din copilarie si pâna la rezidentiat, si pierderea datorata faptului ca ei vor profesa în alte tari, sau este un calcul stupid si nu trebuie nicicum facut?), migratia mâinii de lucru ieftine (mii de tarani români muncesc în conditii medievale în Spania si Italia, mergeti si ascultati-le povestile, cele mai multe sunt cutremuratoare), degradarea conditiilor sociale în tara (delicventa juvenila, prostitutie, sexualitate la minori; anul trecut, 260 de minore cu vârste între 13 si 15 ani din judetul Vaslui au dat nastere la copii).
Sunt probleme extrem de grave, iar guvernele par a fi opace la chestiuni de o importanta primordiala. Singura solutie ramâne la îndemâna cetateanului; el, constient de puterea lui (puterea celor fara de putere), poate fi în stare sa impuna agenda publica. Interesele comunitatii vor fi respectate numai atunci când fiecare se va implica activ în bunul mers al societatii în ansamblu. Pentru ca, asa cum se exprima, foarte nimerit, N. Chomsky, istoria ne învata ca drepturile nu îi sunt oferite, de la sine, omului, drepturile sunt cucerite.

 

Text publicat
si pe platforma Criticatac

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper