Poezia hi-fi

Un articol de ALEX GOLDIS

RazvanTupa, poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti,
2011, 98 p.

 

Exista destule semnale ca douamiismul ar putea fi intr-adevar ultima generatie literara de la noi. Sau, mai exact spus, ultima care se mai serveste de modalitatile de legitimare generationista. Intr-o panoramare aproape exhaustiva a volumelor aparute in 2011 („Poezie 2011. Ordinea poetica si dezordinea poeziei“, www.poetic.ro), Razvan Tupa enumera câteva dintre argumentele unui mic „dezghet“ de doctrina in poezia româneasca. Au disparut in sfârsit, observa el putin profetic, dar corect, infruntarile dintre grupuri, incrâncenarile canonice, sacrificarea sângeroasa a precursorilor. Majoritatea douamiistilor, aflati la a doua sau la a treia carte, au luat-o intr-adevar pe cont propriu. Unii dintre ei chiar fac eforturi sistematice de a se reinventa, astfel incât orizontul startului comun tinde sa dispara in intregime.
Mediatorii
Mai mult, câteva dintre numele sonore ale fostei generatii douamiiste isi manifesta deschis vointa de a depasi vechile categorii generationiste si disponibilitatea egala fata de toate directiile poeziei de azi, mai vechi sau mai noi. Ceea ce ar suna numaidecât a slogan, daca n-am avea deja câteva dovezi cât se poate de concrete in acest sens. Antologiile tematice românesti (Claudiu Komartin, Radu Vancu, „Cele mai frumoase poeme din 2010“) sau straine („Colonia poetica“ – traduceri din poezia suedeza de azi), anuarele poetice menite sa retina nu atât grupari, cât afinitati si tendinte, sunt mai importante decât ne dam seama imediat. Simplul fapt ca poetii sunt grupati conform unor afinitati generale si nu inghesuiti in vreo casuta generationista devine simptomatic pentru o mutatie de viziune asupra poeziei. Aceste initiative merita, cu siguranta, continuate si incurajate in masura in care schimba insusi cadrul de dezbatere si de evaluare a fenomenului poetic.
Apoi, câtiva „fosti“ douamiisti au devenit un fel de mediatori culturali capabili deja sa creeze emulatie. Institutul si editura Max Blecher, conduse de Claudiu Komartin, cu tot cu „Poesis International“, au devenit institutii credibile in descoperirea unor tineri talentati si in trierea cu discernamânt a consacratilor. Din cadrul cenaclului de poezie al lui Radu Vancu „Zona noua“, vizibil la suprafata publica deocamdata printr-o buna antologie, asteptam sa debuteze in volum câteva nume promitatoare. Nu e de neglijat in inlaturarea prejudecatilor generationiste nici boemul club de lectura clujean „Nepotul lui Thoreau“, patronat de poetul Stefan Manasia. Astfel incât in amintitul bilant Razvan Tupa e in drept sa invoce, cu rol de concluzie, „restabilirea poeziei ca domeniu al comunicarii interpersonale si sociale“ sau „resurectia responsabilitatii poetice individuale“.
De altfel, Razvan Tupa e si el un important „mediator“ al literaturii recente. Artizan al „Poeticilor cotidianului“, un cadru extrem de modern de dezbatere a poeziei, Tupa e totodata unul dintre cei mai constiinciosi arhivari ai fenomenului. Nu o data, el iese cu placere din pielea de poet (cum prea putini scriitori de la noi o fac, din pacate) pentru a comenta, cu instrumente de critic literar, cele mai importante aparitii in domeniu. Blogul lui e deja o platforma credibila in masurarea temperaturii lirice de azi intrucât imbina atentia analitica cu seriozitatea si buna-credinta colegiala. Ceea ce impresioneaza la Razvan Tupa e urbanitatea absoluta a tonului si reticenta fata de orice tip de emfaza. Cel mai fin gestionar al poeziei actuale e in acelasi timp un tip relativist, modest, putin preocupat de jocurile de putere simbolica.
Reglajul fin al interioritatii
Inca de la inceput, de altfel, Razvan Tupa era interesat sa tematizeze si sa testeze, prin cartile sale, capacitatile „comunicationale“ ale poeziei intr-o perioada când literatura si-a cam pierdut si la noi rolul in societate. Volumul de debut, „Fetis“, dar mai cu seama „corpurile românesti“, experimentau modalitati de depasire a caracterului linear si literal al mesajului poetic din dorinta de a reconecta poezia la sensibilitatea tehnica de azi. Mirajul suprem al lui Razvan Tupa, testat ca atare in câteva happening-uri, e poezia-video, capabila sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient. „poetic. cerul din delft si alte corpuri românesti“, recentul volum al poetului, vine din multe puncte de vedere in prelungirea cartilor anterioare. Noutatea de formula din „corpurile românesti“ a ramas, in mai bine de cinci ani de la aparitie, fara imitatori. Astfel incât, reluata de insusi autorul ei azi, ea pare la fel de experimentala. Personalitatea poeziei lui Razvan Tupa provine din incercarea de asimilare a tehnicilor video in discursul literar. Definitorii pentru „poetic. cerul din delft“ sunt decupajele fine de real, montajele inteligente, suprapunerile neasteptate de clisee. Tupa e un specialist in genul scurt al imaginii, de la clipul publicitar pâna la screen-shot-uri sau flash-uri. Daca la alti poeti ai cotidianului si ai „banalului“ impresioneaza culoarea detaliului, la Razvan Tupa importanta e mobilitatea si extensiunea privirii. E ca si cum, pentru a scruta realul, poetul devenit un cyborg sui generis ar purta permanent cu el o camera video de mare performanta. De aici, „obiectivitatea“ privirii, lipsa oricaror stridente subiective, dar si simultaneitatea elementelor captate in „frame“-urile poetice. Lipsa in intensitate a „vocii“ lui Razvan Tupa se razbuna intr-o adevarata invazie de nuante.
N-as zice insa ca „cerul din delft“ se suprapune viziunii din „corpuri românesti“. Daca volumul din 2005 facea proba unui poet care are senzatii de la obiecte – si mai putin de la oameni –, cartea recenta dobândeste o viteza in plus de sensibilitate si de umanitate. Acolo Razvan Tupa mesterea la angrenajul complex al realului, aici el butoneaza reglajul fin al interioritatii. Pasiunile vatuite, trecute prin filtre, insa deloc eufemizate, compun un soi de film mut in care disperarea alterneaza cu momentele de iluminare. Doar ca totul e prezentat cu precizia unui ceasornicar gata sa descompuna logica microscopica a obsesiilor: „un pic toate lucrurile/ sunt din capul nostru/ si asta nu e intotdeauna/ cea mai fericita solutie/ am vrea macar o data/ sa intâlnim pe cineva/ diferit de noi o alta persoana care/ poate“.
In carcasa fiintei-cyborg a lui Razvan Tupa se ascunde in fond un miez delicat, aproape feminin, incapabil de a iesi la suprafata si de a se reconecta la lumea din jur. De aici, permanenta angoasa a defazarii fata de concret si/sau prezent. Marturisirea ca „niciodata nu o sa mai/ fim asa siguri ca tot ce se poate/ este sa fim aici“ exprima relatia cât se poate de fragila, in conflict permanent, cu contingentul. Ecuatia cea mai valabila si mai subtila a poeziei lui Razvan Tupa, devenita vizibila abia in „poetic. cerul din delft“, rezida de altfel in amestecul de „tehnicitati“ si de ingenuitati. Fragmente directe precum „se intâmpla sa vii cu toate/ nuantele serii pe urmele tale/ lovindu-ti oglinda retrovizoare/ cu urmele zilei in care/ nu o sa ne intoarcem niciodata/ pentru ca niciodata nu o sa mai/ fim asa siguri ca tot ce se poate/ este sa fim aici“ demonstreaza ca, in pauzele dintre doua montaje, Tupa e un confesiv atasant.
Pericolul care inca mai planeaza asupra acestei poezii provine din faptul ca descompunerea sentimentelor pâna la ultimul pixel risca, asa cum se intâmpla intotdeauna cu lucrurile privite prea de aproape, sa piarda din acuratete. Abia odata cu eliminarea urmelor de ermetism si intelectualism, in directia careia a facut deja salturi serioase, poezia lui Razvan Tupa va deveni cu adevarat relationala si comunicabila.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper