Pe scurt si la obiect, despre filmul românesc

Un articol de MIHAI FULGER

Marian Tutui, „O scurta istorie a filmului românesc / A Short History of Romanian Cinema“, Noi Media Print, Bucuresti, 2011, 72 p.

 

Istoria filmului românesc (sau, mai bine zis, a filmului în România) începe „la mai putin de cinci luni de când, la Grand Café din Paris, fratii Louis si Auguste Lumière au aratat lumii minunea fotografiilor în miscare“, dupa cum observa criticul si istoricul de cinema Marian Tutui în cel mai recent volum al sau. Prima proiectie cinematografica autohtona a avut loc în ziua de 27 mai 1896, la sediul cotidianului de limba franceza „L’Indépendance Roumaine“. Printre filmele proiectate atunci (toate sub un minut, desigur) s-a numarat si „Sosirea unui tren în gara La Ciotat“ („L’Arrivée d’un train à La Ciotat“). Sosirea trenului cinematografic în cea dintâi gara româneasca a fost comparata de cel dintâi cronicar de film al nostru – Mihail (Misu) Vacarescu, ascuns sub pseudonimul Claymoor – cu „o iesire din biserica într-o zi de sarbatoare“.
Marian Tutui, redactor-sef al Arhivei Nationale de Filme, s-a încumetat sa prezinte primii 116 ani din istoria filmului românesc în câteva zeci de pagini si, pentru ca lucrarea sa sa le fie accesibila si cititorilor straini interesati de cinematografia autohtona, a tradus-o singur în engleza. De fapt, „O scurta istorie a filmului românesc“ este editia a doua, adusa la zi si bogat ilustrata, a unei carti aparute, în conditii mai modeste, în 2004 – o reeditare necesara, tinând cont de marele succes international, din ultimul deceniu, al asa-numitului „Nou Val Românesc“.
Autorul îsi dovedeste din plin abilitatile sintetice si analitice, reusind totodata sa ilustreze si sa contextualizeze evolutia cinematografului românesc de la începuturi pâna azi. De pilda, din carte nu putea lipsi lista impresionanta a cineastilor de origine româna care s-au facut cunoscuti în alte tari europene (mai ales în Franta, unde „în perioada interbelica a existat o veritabila colonie artistica româneasca“) sau în SUA, unii dintre acesti cineasti fiind foarte putin cunoscuti la noi – aleg un singur exemplu: „Carli Elinor (1890, Bucuresti – 1958, Hollywood), unul dintre primii compozitori care au introdus efecte sonore, autor necreditat de muzica originala pentru „Goana dupa aur“ de Charles Chaplin si dirijor necreditat la „Nasterea unei natiuni“ (1915) de D.W. Griffith“.
Merita amintit aici profesorul Gheorghe Marinescu (1863-1938), care a achizitionat camera de filmat a lui Paul Menu (semnatarul primelor actualitati cinematografice de la noi, la sfârsitul secolului al XIX-lea) si „a utilizat-o pentru cercetarile sale în domeniul neurologiei, realizând, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, în 1918, primul film stiintific din lume, «Tulburarile mersului în hemiplegia organica»“. Opera de pionierat a doctorului Marinescu a fost admisa de însusi Auguste Lumière, într-o scrisoare din 1924, în care acesta îsi exprima regretul ca „din pacate, putini savanti au urmat calea deschisa de dumneavoastra“.
Pentru cei care cunosc subiectele de investigatie preferate de Marian Tutui, nu reprezinta nici o supriza amplul paragraf dedicat de autor fratilor aromâni Ienache si Miltiade Manakia, „primii cineasti autohtoni din Balcani“. „Nu se poate nega o anumita influenta a fratilor Manakia asupra cinematografiei românesti, deoarece copiile filmelor aduse de ei în România sunt montate si au titluri si inserturi în româna“, constata Marian Tutui.
Filmul „Independenta României“ (1912), regizat de „Grigore Brezeanu alaturi de Aristide Demetriade“ si distribuit în Transilvania, Austria, Ungaria, Franta si Rusia, este considerat „o superproductie cinematografica recunoscuta ca atare în presa franceza, comparabila în epoca doar cu filmele lui Giovanni Pastroni“. De remarcat ca, în acelasi an în care se lansa „Independenta României“, la Bârlad aparea „Revista cinematografica“, deschizatoare de drum în publicistica de specialitate, „având o existenta efemera, la fel ca si cele care i-au urmat“.
Marian Tutui nu se limiteaza la filmele de fictiune, de obicei cele mai iubite de public, abordând – inclusiv cu date statistice relevante – si documentarul sau animatia produse la noi. Primul Palme d’Or românesc, obtinut în 1957 de Ion Popescu Gopo cu scurtmetrajul de animatie „Scurta istorie“ (posibila sursa de inspiratie pentru titlul cartii de fata), este omagiat cu un citat de autoritate din marele critic si istoric de cinema francez Georges Sadoul, pentru care „acest filmulet a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalata prin stralucirea unui mare premiu“. Iar Liviu Ciulei, premiat în 1965, la acelasi Festival, pentru regia filmului „Padurea spânzuratilor“, a fost comparat – scrie Marian Tutui – „cu Luchino Visconti pentru rafinament si grija pentru detalii, cu Alain Resnais pentru gustul pentru baroc si chiar cu Lewis Milestone sLev Milstein, cineast american nascut la Chisinaut si Michelangelo Antonioni pentru viziunea sa asupra razboiului“.
Pe lânga regizori, autorul enumera importanti directori de imagine, scenaristi, compozitori, scenografi si, desigur, actori ai cinematografiei românesti. Marian Tutui elaboreaza si o periodizare a filmului autohton de fictiune de pâna la 1989: „pâna în anii ’70 el a fost dominat de ecranizari valoroase, dupa aceea urmând o perioada de extindere a genurilor abordate, dominata însa de comedii si de filme istorice, în timp ce anii ’80 au fost marcati de aparitia unor filme parabolice, aceasta maniera permitând chiar o critica subtila a sistemului comunist“.
Spatiul fiind limitat, recurg la o ultima elipsa, pentru a ajunge în actualitate: „Tinerii cineasti români care au debutat dupa 2000 au înregistrat un succes fara precedent în strainatate, deopotriva la public si la juriile marilor festivaluri. Realismul si autenticitatea, stilul cinéma vérité, filmarea din mâna, cadrele lungi, subiecte inspirate de prezent sau trecutul apropiat si refuzul spectaculosului si al pitorescului au fost recunoscute drept trasaturi comune ale mai multor cineasti români, pentru care a fost utilizata sintagma «Noul Val Românesc»“. Marian Tutui citeaza critici de la „Variety“ sau „Los Angeles Times“ pentru a sugera parerile divergente, din presa internationala de specialitate, privind acest „Nou Val Românesc“, deschis de lungmetrajul de debut al lui Cristi Puiu, „Marfa si banii“ (2001). Cartea se încheie cu un inventar al premiilor obtinute de filme românesti la marile festivaluri internationale (Cannes, Berlin si Venetia), precum si al nominalizarilor la Oscar si al statuetelor primite de cineasti originari din tara noastra.
Lectura agreabila si utila, „O scurta istorie a filmului românesc“ este o lucrare bilingva de referinta, care poate servi ca punct de plecare pentru eventualele incursiuni aprofundate în cinematografia autohtona. Cu autori pe val precum Marian Tutui, cartea de cinema în limba româna mai are, înca, un viitor.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper