Partituri fara frontiere

Un articol de RODICA GRIGORE

Kjell Espmark, „Béla Bartók  contra celui de-al Treilea Reich“, traducere de Angela Martin, Iasi, Editura Polirom, 2012.

 

„Dar or fi având chiar atâta putere câteva masuri
ale unui cvartet de coarde incât sa opreasca un tanc?“
(Kjell Espmark, „Béla Bartók  contra celui de-al Treilea Reich“)

Se spune ca, atunci când vorbesc armele, muzele tac. Fara sa-si propuna sa sustina contrariul, scriitorul suedez Kjell Espmark demonstreaza, in romanul sau, „Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich“, ca, cel putin uneori, fortei armelor si amenintarilor de orice fel li se poate raspunde prin puterea artei. In cazul de fata, a muzicii – in care  compozitorul Béla Bartók a crezut de-a lungul intregii sale vieti. Nascut in anul 1881, in Imperiul Austro-Ungar (la Sânnicolau Mare de astazi), Bartók este considerat, alaturi de Franz Liszt, unul dintre creatorii muzicali reprezentativi pentru spatiul cultural maghiar si, deopotriva, un nume de referinta in domeniul etnomuzicologiei. Iar prin pasiunea constanta pentru ritmurile folclorice din estul Europei, fie ca e vorba despre cele maghiare, slovace sau românesti, Béla Bartók a reusit sa depaseasca inchistarea si sa spiritualizeze frontierele politice ale epocii sale, stârnind furia nationalistilor din diverse tari, dar innoind in mod fundamental arta componistica a vremii. Chiar dupa ce este acuzat pe fata de tradare nationala de catre unii conationali pentru omagiul public pe care il aduce muzicii populare românesti, Bartok nu-si va trada convingerile si va continua sa sustina infratirea popoarelor intr-o Europa cladita pe baze noi, idee careia i-a ramas mereu fidel. Caci, dupa cum afirma Kjell Espmark (cel care, in paranteza fie spus, il enumera, asemenea lui Gabriel García Márquez, pe Béla Bartók la loc de cinste printre preferintele sale literare), intr-una din recent publicatele sale convorbiri cu Angela Martin (aparute sub titlul „Confidente“, la Editura Curtea Veche, 2011), „din muzica lui transpare un raspicat «Non serviam» s«Nu voi sluji»t.“ Iar atitudinea sa de opozitie clara fata de cel de-al Treilea Reich il plaseaza, alaturi de Thomas Mann, nu numai printre marii creatori ai secolului XX, ci si printre marile constiinte ale veacului, dovada in plus, daca mai era nevoie, a credintei sale nu doar in puterea transfiguratoare a artei, ci si in datoria artistului de a spune adevarul; cu orice riscuri.
Pornind de la toate aceste amanunte, Kjell Espmark (nascut in 1930, la Strömsund, poet, prozator si critic literar, membru al Academiei Suedeze si al Comitetului Premiului Nobel pentru Literatura) nu incearca, in romanul sau aparut in anul 2004, sa alcatuiasca o simpla monografie despre Bartók, nici sa scrie o biografie mai mult sau mai putin magulitoare a acestuia si nici sa aduca in fata cititorilor un document(ar) stiintific. Caci, procedând oarecum asemanator ca si in romanele sale anterioare, „Uitarea“ (2003) sau „Calatoria lui Voltaire“ (2006), autorul  recompune, in  textul de fata, axându-se doar pe momentele esentiale, evolutia in plan artistic a extraordinarului muzician, dar si sinuoasa sa devenire personala, plina de incercari, de suisuri si de coborâsuri. Totul e plasat pe fundalul unei Europe framântate, in perioada interbelica si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, nemiloasa conflagratie care il va si determina pe compozitor ca, in cele din urma, sa plece in Statele Unite ale Americii. Si chiar daca romanul acesta a fost publicat abia in urma cu câtiva ani, autorul a marturisit nu o data fascinatia si admiratia pe care le-a nutrit pentru Bartók, pentru opera sa si pentru luarile lui de pozitie, mai cu seama dupa ce l-a cunoscut si „ca politician al artei“, ca sa repetam sintagma lui Espmark insusi (in 1974 a fost facut public, iar in 1981 acesta a aparut si in limba suedeza, un amplu dosar al activitatilor sale din timpul razboiului). Va rezulta de aici, pentru inceput, poemul „Béla Bartók impotriva celui de-al Treilea Reich“, care anticipeaza din punct de vedere tematic romanul cu acelasi titlu pe care Espmark avea sa-l scrie dupa mai bine de doua decenii. In plus, interventia lui Béla Bartók la Conferinta de pace din 1931 a Ligii Natiunilor, precum si scrisoarea de protest a acestuia, in care cerea sa fie admis la expozitia de la Düsseldorf despre muzica decadenta ca „evreu voluntar“ – remarcabila reactie si uluitor act de implicare civica in conditiile discutarii de pe pozitii extremiste a puritatii ariene sunt elemente de natura a trasa câteva repere ale imaginii unui compozitor care a stiut, atunci când a fost cazul, sa coboare in agora, având curajul si taria de a-si sustine punctele de vedere intotdeauna umaniste intr-un asemenea mod incât, chiar daca nu a facut armele sa taca definitiv, a reusit, cel putin, sa-i puna pe gânduri pe cei care le mânuiau.
Desigur, momentul cel mai tensionat si cu implicatiile cele mai profunde din intregul roman al lui Espmark este confruntarea lui Bartók cu Goebbels si modul in care aparent fragilul artist reuseste sa se impuna, prin credinta nestramutata in adevarul artei, pe de o parte, si in convingerile sale pacifiste, pe de alta. Iar ceea ce in cazul multor autori s-ar fi putut lesne transforma in schema simplista a unei dispute ideologice lipsite de viabilitate estetica devine, la Kjell Espmark, studiu psihologic de mare finete, completat si de amanuntul – deloc intâmplator in contextul dat – al unei noi dimensionari pe care scriitorul suedez o da consacratei teme a visului si universului oniric in ansamblu. Astfel, Bartók nu este idealizat, compozitorul nu e nici pe departe prezentat ca un erou perfect, fara frica si fara pata, el are – si va pastra mereu – retinerile si temerile inerente unei astfel de atitudini.

Dar nu va ezita, cu toate acestea, sa-si mentina decizia de a nu colabora cu regimul nazist in niciun fel, nici macar prin simpla prezenta a numelui sau pe afisele concertelor care primeau aprobari din partea noilor autoritati. Insa „in Europa incepe sa se faca seara, o seara scindata intre un cuvânt gol si o bezna groasa“, iar Bartók realizeaza asta si e prefect constient de implicatiile intunericului si ale fortelor acestuia. Si de faptul ca „doar cel care pleaca de aici se mai poate intoarce.“ De aceea, va decide sa plece, in ciuda riscurilor. Nu sa fuga, ci sa plece – tocmai pentru a pastra vie macar posibilitatea mult visatei reveniri; desi este „sfâsiat intre o disperare abstracta, a instrainarii, si o muzica aspra ramasa nescrisa, intr-un bagaj care trebuie sa-si urmeze propria cale. Poate ca vor trece ani pâna sa-l gaseasca.“ Romanul se incheie astfel, caci acesta e, practic, ultimul moment in care Béla Bartók se simte acasa, chiar daca se afla deja in exil. Dar in Europa inca mai putea fi acasa, pe când in America, la New York, unde va ajunge, nu va reusi niciodata sa se adapteze unor ritmuri si unui mod de viata pe care le va percepe ca fundamental straine.
Insa Kjell Espmark nu scrie doar un roman despre climatul politic si / sau social al Europei de la inceputul razboiului mondial, ci, procedeaza, pâna la un punct, urmând stralucitul model impus de Thomas Mann in „Doctor Faustus“ si pe care paranteza fie spus, José Saramago demonstrase, la rândul lui, ca si  l-a insusit perfect, in „Memorialul mânastirii“. Mai exact, „Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich“ devine si un foarte reusit exemplu de poetica muzicala. Fara sa fie obositor sau exagerat de doct – efortul de documentare al autorului, intotdeauna evident, este cumva ascuns in spatele naturaletii si ritmului alert al actiunii din anumite fragmente – textul de fata urmeaza, in punctele esentiale, modelul unei naratiuni muzicale, in linia deschisa de Igor Stravinski al carui nume (ca, de altfel, si al lui Claude Debussy, Franz Liszt sau Wagner, ca sa ne oprim la aceste exemple) este invocat nu o data pe parcursul evolutiei artistice a lui Bartók. Iar in strânsa relatie cu acest aspect trebuie pus si modul in care autorul trateaza tema timpului si formele acestuia: cartea in discutie e, implicit, si un soi de „Bildungsroman“, cititorul având in fata, e adevarat ca fara respectarea cronologiei, traseul formarii artistice si personale a ilustrului compozitor. Se stie, de la Henri Bergson incoace cel putin, ca timpul se scurge intr-un mod variabil, dupa dispozitia intima a individului si dupa evenimentele care-i afecteaza constiinta. Iar fenomenul muzical este inimaginabil in afara celor doua elemente care-l definesc, dupa cum afirma Igor Stravinski in „Poetica muzicala“, sunetul si timpul; „artele plastice ni se infatiseaza in spatiu, insa muzica se intocmeste prin succesiune in timp. Muzica presupune inainte de toate o anumita organizare a timpului.“ Nevoia de organizare si permanenta raportare a muzicii la axa temporalitatii este evidenta si in romanul lui Espmark, caci drumul vietii protagonistului este pus mereu in legatura cu evolutia sa muzicala. Astfel, de la romantismul creatiilor de inceput si de la inrâurirea pe care muzica lui Richard Strauss o are asupra sa, interesul lui Béla Bartók se va muta catre ritmurile folclorice est-europene, in acest sens compozitorul desfasurând o vasta activitate de pionierat in cercetarea de teren. Epoca insasi favoriza interesul pentru specificul national ignorat pâna atunci, iar Bartók a stiut cum sa utilizeze, transpunându-le la nivelul propriei sale creatii, ritmurile populare pentatonice, pe urmele lui Mihail Glinka si Antonin Dvorák, cei care schitasera, inca din secolul al XIX-lea necesitatea identificarii unor izvoare noi de inspiratie in muzica populara. Stravinski considera ca cele doua principii esentiale in muzica sunt similitudinea si contrastul. Kjell Espmark stie prea bine acest lucru, astfel incât reuseste sa varieze intensitatile de ton si accentele din roman, cucerindu-si cititorul de la prima si pâna la ultima pagina. In plus, autorul sugereaza la tot pasul ca latura oarecum „biografica“ (despre care unii exegeti au vorbit câteodata) a acestei carti  nu e nicidecum un efect mimetic al realitatii istorice date, ci ia fiinta doar atunci când tema eului intâlneste activitatea scrisului, „graphia“, si e completata de permanenta meditatie asupra trecutului. Espmark n-a ales, deci, sa practice, in „Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich“, simpla aventura a scriiturii (inteleasa ca textualism postmodern), asemenea altor contemporani ai sai din spatiul cultural european si nu numai, ci a pornit de la convingerea ca doar prezenta in roman a unei constiinte mereu vii si lucide e de natura sa transforme existenta – niciodata pe cea strict si exclusiv personala – in literatura adevarata. Muzica, spunea invatatul chinez Sen’ma-Tsen, este ceea ce unifica. Acest semn tutelar al unitatii nu ia nastere insa niciodata fara cautare si truda. Iar credinta lui Béla Bartók  in adevarul muzicii sale – ca si in forta acesteia este, poate, cea mai buna dovada in acest sens. Caci doar asa partiturile (cel putin ele!) nu se vor mai lovi de frontiere arbitrare.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper