O alta „sistematica“ a poeziei

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Precizez de la început ca discut „O panorama critica a poeziei românesti din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu)“, Editura Pontica, 2007, de Marin Mincu, punând în paranteza adecvarea etichetarii din formulele poeticitatii sau, cum le numeste autorul, „categoriile taxonomice“. Ma rezum acum la câteva observatii, asupra a 9 din cele 11 delimitari. Pentru a nu spori redundanta, elimin referirea la categoriile V. Antimetafizici. Apocaliptici. Boemi si X. Textualisti. Postmoderni.
I. Simbolisti
Macedonski, se noteaza, este un poet bilingv înaintea lui Tristan Tzara. Cu diferente enorme de (con)text si receptare, ceea ce Mincu nu mai specifica. El arata o exaltata întelegere a sincronismului. Pasoptisti ca D. Bolintineanu, recenzat la Paris, sunt sincroni. Al. Macedonski e sincron, necomplexat. Complexul de inferioritate ar fi indus de critici ca Maiorescu, Ibraileanu, Lovinescu. Criticul Mincu se descalifica prin aceasta consideratie care îi tine totodata loc de credo. M. Mincu devine opusul lui E. Negrici, care acuza critica de protectionism uneori în forme patologice. El constata concesiv, necritic, coabitarea simbolismului cu romantismul si parnasianismul.
Conceptul de simbolism poetic ramâne nedefinit si manipulat, sub pretextul unor autoritati critice predecesoare: „un simbolism profund în Eminescu, care a si fost semnalat de G. Calinescu si Ion Negoitescu, derivând din ocultismul romantismului gnomic, explorat si de modernistul Ion Barbu în directia hermetica“. Simbolismul apare redus la muzicalitate, apoi devine un pretext pentru speculatia proprie a lui M. Mincu privitor la constructia eului poetic: „Dincolo de muzicalitatea simbolista a contat interiorizarea discursului poetic prin constituirea unui eu autonom.“ (74), a unui „eu poetic viu“ (78).
Al. Macedonski ar fi singurul simbolist major. Mincu nu observa ca simbolismul nu are întâietate în poezia lui. Macedonski a „aparut prea brusc“ (75), repeta Mincu, ca si în cazul lui Eminescu. De ce sa fie brusca ridicarea nivelului poetic la cel occidental? E numai una dintre acele recuperari si reorientari normative si normalizatoare. Din pacate, abandonate.
Mincu focalizeaza excesiv partea, scapând întregul. Astfel, constata „eclectismul impur al canonului modern“ (76). Dar eclectismul poetic real, evitat de el, e deopotriva premodern, modern si postmodern, ca program (in)constient, cu productii dinspre mimetism spre originalitate.
Macedonski ar fi reusit „sa experimenteze fertil, de unul singur, aproape toate etapele poeticitatii moderne si sa-si depaseasca secolul“ (77, id. urm.). Observ larghetea verbului „sa experimenteze“, dincolo de înnoire generica, sa nu mai spun cât de departe de sensul adoptat de la A. Guglielmi. Mincu îl numeste pe poet chiar un „«experimentalist» înrait“, cu termenul între ghilimele relativizante, dar demersul à outrance pare dominant. Eu numesc experimentalism în sens larg orice creativitate (originala, personala etc.), iar în sens restrâns asumarea excesului, riscului, cu pretul ratarii creatoare. Experimentalism înrait constat în acest sens la Macedonski doar în mimarea simbolismului instrumentalist al lui R. Ghill, urmat într-un puseu accidental. Cautându-se cu disponibilitate aplicativa, Macedonski „simte ca formele de expresie se învechesc repede“ (78, id. urm.). Iar „varietatea formulelor adoptate“ schimba receptarea. Ar fi primul poet care „face biografism în textul poetic si are curajul sa prizeze realul nud“ (77). Cred ca ambele situatii pot fi exemplificate si prin Eminescu.
Influenta lui Ion Minulescu, urmat de optzecisti si nouazecisti, nu confera poetului (simbolist?) atribut canonic, de paradigma, în conformitate cu principiile teoretice afisate de Mincu.
II. Traditionalisti
De ce mai este înscris la traditionalisti, daca „Aron Cotrus are o priza concreta la real si de aceea reactioneaza prompt ca subiect profund implicat.“ (139)?
N. Crainic, poet religios ortodoxist ca V. Voiculescu, este reabilitat, maximalizat, ca reactie la minimalizarea lui
G. Calinescu, si ajunge astfel superior lui Arghezi.
III. Modernisti
În cazul lui L. Blaga, scrie Mincu, „nu stim daca ipostaza de poet expresionist a acestuia e integrabila modernismului sau avangardismului“ (178). Dar Blaga a identificat componente expresioniste în folclorul si etosul românesc, expresionismul autohton, „noul stil“, fiind o specie de traditionalism modern. Includerea expresionismului în avangardism e franceza si, la noi, lovinesciana, prin temerea de extremism literar. De mirare apare debusolarea poetologica a lui Mincu în privinta lui Blaga, mai ales în alternativa avangardista neînchisa. Aici, eclectismul poetic, ca marca globala, nu mai provoaca atâta ambiguitate.
Nici atunci când M. Mincu nu are „siguranta“ încadrarii lui Arghezi doar la modernisti, nu si la traditionalisti (178), situatia nu e admisibila, daca se separa poezia traditionalista de poezia traditiei, în sensul lui Lovinescu, înca, înainte de Calinescu.
Mai apar si alte ezitari recunoscute de critic: Vinea ca avangardist si modernist, încadrarea nesigura a lui Radu Gyr si Al. Philippide („Dar esentiala e metoda poetica.“, 178).
Îndrazneata, fara urmari în regim paradigmatic, ramâne recunoasterea – în maniera Cartarescu – a lui G. Topârceanu ca pre-postmodernist.
T. Arghezi (într-un medalion de trei pagini), constituie al treilea moment important, noteaza M. Mincu: „o slabire cvasi-postmodernista a subiectului tare, absolutist-dictatorial“ (189), „«postmodernismul» sau involuntar“ (191), „reper esential pentru noua priza la real a postmodernilor“ (192). Nu mai înteleg daca M. Mincu urmareste avansarea poeticitatii prin întarirea sau slabirea, pâna la disparitie în text-real, a eului poetic. Daca eul dispare la Bacovia (punctul considerat avansat al poeticitatii), atunci si Arghezi si-a edificat un eu poetic apropiat.
Lui G. Bacovia (prezentat în cinci pagini, într-un comentariu aproape dublu ca spatiu, fata de Arghezi, poetul unei opere mult mai extinse), M. Mincu îi gaseste un fel de eclectism, superior poetologic, pe val, în trend: experimentalism, textualism, tranzitivitate. Mostenitorul sau direct recunoscut este N. Stanescu.
Într-un articol foarte lung, cât cele despre Arghezi si Bacovia la un loc, L. Blaga apare mai ales ca poetul ce a influentat pe neoexpresionistii saizecisti, într-un moment literar când „în alte parti, poezia se orienta catre recuperarea realului“ (248). Neomodernismul neoexpresionist e dizgratiat acum de M. Mincu drept anacronic.
Nu revin la Ion Barbu. Mentionez doar ca el e comentat pe un spatiu egal cu cel acordat lui G. Bacovia.
Al. Philippide este actualizat prin „patosul agonistic al unui postmodern“ (310) ori „perspectiva apocaliptica (…) specifica postmodernismului“ (311)
Excesivitatea lecturii lui Mincu sare-n ochi la Emil Botta, executat fara clipire, ca si la Radu Gyr, actualizat ca „un „experimentalist“ baroc“ (322), elogiat pentru ceea ce antologatorul numeste o „extindere a poeticitatii noastre“ (325). Apare evidenta slabiciunea critica pentru doi poeti ortodoxisti, Crainic si Gyr.
IV. Avangardisti
M. Mincu ramâne un sustinator al avangardismului poetic. Avangarda a dat, într-adevar, nu doar teorii si poeti minori. Suprarealistii perioadei 1940-1947 sunt experimentalisti, înteleg si produc poezia ca arta. Daca ar fi asa, suprarealismul ar însemna sa fie reductibil la estetic, criteriul unic preluat ori dedus de la A. Guglielmi. Stim însa ca suprarealismul nu e doar estetic, el s-a extins spre filozofie, epistemologie, esoterism, alchimie, dar si spre stiinta (psihanaliza) ori ideologie politica. Onirismul estetic si structural al lui Dimov si Tepeneag tocmai aceasta „reductie“ si limpezire a aflat, desi multi înca refuza s-o stie.
Un poet privilegiat de antologator este Geo Dumitrescu, desi, fata de el, Ion Caraion „are o constiinta poetica mai bine precizata, eliminând de la început balastul afectiv din discurs…“ (484).
C. Tonegaru e evidentiat pentru talent si actualitate, criticul riscând astfel sa-si demanteleze întreg demersul, prin simpla acceptare a unei evidente creatoare. „Caci, oricât de inovativi ar fi poetii în efortul lor de avansare a conceptului poetic, talentul ramâne factorul esential pentru integrarea lor în scara sinoptica a acestei panorame.“ E actual, pentru ca poemele apar „ca si cum ar fi scrise de un douamiist“ (496).
Nu pretiozitatea (gramaticitate si altele) conceptuala – curenta în critica occidentala –, cât alte analogii apar bizare (desi le putem admite prin Calinescu, asadar prin impresionismul exclus în teorie si, iata, inclus în practica): „semnificanta «alcoolizata»“ la Corlaciu, poet la care taverna si mahalaua sunt „categorii fenomenologice“ (501).
Autentic si nu – cum a scris Negoitescu, recunoscut de Mincu drept cel mai bun critic de poezie al nostru – inautentic, este Alexandru Lungu. Dar cu avansarea poeticitatii, în acest caz si în altele, cum ramâne? Prin ce se manifesta ea? Sa nu fie concordante poeticitatea si esteticitatea?
VI. Baladisti. Mitizanti
La Radu Stanca, Mincu distinge rapid un „onirism controlat“ (518), sintagma potrivita lui Dimov, pe care, cum am vazut, îl hartuieste cu docta ignoranta, în ciuda unei aderente oportuniste de ultim moment. Stefan Aug. Doinas este executat cu deplina vinovatie necritica, reprosându-i-se reductiv si mistificator „desuetudinea metodei sale“ (528), statutul cvasi-creativ de poeta faber.
VII. Poetica prozaicului si a cotidianului
La A. E. Baconski afla ca dominanta poetica eclectismul. Toate poeticile ajung la mare cautare. Eclecticul se deda nu doar la schimbari, dar si la rupturi. În ciuda acestei constatari, poetul apocaliptic are o „metoda poetica personala“ (550). Privita în latura performanta, la el „«poezia» intersecteaza «antipoezia» într-o formula experimentalista originala“ (551). De ce l-a mai antologat pe Victor Felea, numit expeditiv un „actant sters“ (565)? Dar eul slabit, bacovian, e valorizat si nu devalorizat de M. Mincu, indecisul teoretician-antologator ale dinamicii poeticitatii. Actual în sensul cel mai strict (pâna acum era vazut ca precursor al optzecistilor tranzitivi) îi apare Petre Stoica: „poetica sa prozaica se pliaza proaspat pe orizontul de asteptare al douamiistilor“ (572).
VIII. Neomodernisti. Neoexpresionisti. Experimentalisti
Nicolae Labis (comentat în numai 13 rânduri, în ciuda rolului acordat), desi „nu se salveaza decât câteva poeme“ (581), produce o „ruptura violenta“ în poezie si „forjeaza modelele posibile“ ale „primei generatii postbelice“ (581).
Nichita Stanescu ilustreaza „Poetica rupturii“ (588), numarându-se „printre inovatorii poeziei românesti din secolul al XX-lea“ (591, id. urm.). E pus în relatie cu poetii experimentalisti din grupul
I Novissimi si cu poezia anglo-americana. El ar produce un „discurs extrem de radical“, de la „11 elegii“ din 1966, printr-un experiment de semiotizare (semnele sunt obiecte, semne-obiecte, 586) si printr-o violenta textualizare („necrutatorul proces de textualizare“, 589, afirmat de Mincu).
Poemele lui Ion Gheorghe contin „descrieri prozaice – de o concretitudine dezarmanta – ale contextului cotidian în care te misti“ (614).
În cazul lui Cezar Baltag, autorevizuirea, fata de „Poeziei si generatie“, din 1975 („am fost obligat sa ma revizuiesc ca si în cazul poetei Ileana Malancioiu“, 638), ramâne conventional evaluativa, fara nivel interpretativ. De retinut doar asertarea generala, fara relevanta în înnoirea poeticitatii, ca e „poate cel mai cult poet al generatiei“ (639).
M. Mincu noteaza ca a avut fata de M. Sorescu „aproape întotdeauna o retinere „constructiva“„ (649). Îsi revizuieste, va sa zica, atitudinea rezervata. O face din oportunism fata de poetul nostru cel mai cunoscut peste granitele tarii si limbii române? Prefer sa admir la M. Mincu mai curând faptul ca nu lupta cu criteriile de validare universala, cum, din pacate, înca se obisnuieste, din narcisism critic fundat pe un nombrilism provincial, de la Calinescu la Manolescu. Mincu nu trece cu vederea ca Sorescu este contestat postum. Si faptul e nefiresc. „Efectiv, nici un alt poet român în viata nu s-a mai bucurat de o asemenea recunoastere pe mapamond.“ (655, id. urm.) Ma tem ca apararea lui Sorescu ilustreaza o atitudine polemica mecanica, strategica, nu înradacinata într-o (auto)reflexie profunda literar si responsabila etic: „când laudatorii de profesie îl contesta, am simtit datoria de a trece în partea opusa“. Daca sunt laudatori, cum au devenit contestatari, altfel decât autorevizuindu-se? Faptul ar trebui apreciat si chiar urmat. Relevanta privind stricta poeticitate nu are decât constatarea unui „realism de gradul zero, marcat de cruzimea nuda a spunerii“ (652). Adica suprapunerea dintre real si poezie: dogma esentiala a poeticitatii în conceptia lui Mincu.
Prin „discursul direct, experimental, din prima faza“ (675), dincolo de o „ruptura violenta de ceea ce a fost înainte“ (ruptura regresiva!), Ioan Alexandru ramâne „un poet important al poeziei postbelice“ (678).
La Dan Laurentiu remarca o prioritate: e „primul poet postbelic cu un program estetic asumat“ (719), fara concesii straine poeziei si poeticului. Ruptura tematica, fara depreciere estetica: devine un poet mistic.
Ileanei Malancioiu îi admite, devreme ce o antologheaza, pare-se la limita minimei rezistente, expresionismul „îngrosat“, „dens“, dar observ ca nu o discuta „sistemic“, daca „sistem“ e ce propune M. Mincu aici.
„Marius Robescu este unul dintre poetii însemnati ai acestei generatii, valoarea lui limpezindu-se si sedimentându-se în timp ca si aceea a lui Virgil Mazilescu.“ (741) Lipseste si aici baza teoretica de evaluare.
Cezar Ivanescu este considerat „un postbacovian profund“ (752), doar pe baza temei mortii, descoperita de Mincu, din exces, în toate poeziile.
Notând ca si în privinta sa se autorevizuieste, la Virgil Mazilescu remarca „transformarea radicala la nivelul sintaxei poetice“ (761), o ruptura totala, incoerenta si, fara necesare explicatii, „influenta lui Mazilescu asupra celui din urma Nichita“ (763).
Revalorizata (din atasament fata de trendul momentului), „Ca si alte mari poete…“, „o voce inconfundabila în contextul contemporan“ (772), Nora Iuga nu e pusa nici ea în „sistemul“ autocrearii eului poetic dinspre inexistent spre tare (sau invers?!), poeta fiind o voce marcata deopotriva de lirism si tranzitivitate – orfism si directete, noteaza Mincu.
Mircea Ivanescu e un prioritar. „Primul experimentalist programatic din generatia saizeci“ (783). Dar în ce fel experimentalist? E „foarte avansat <teoretic>“ (784). Mincu pare a privilegia teoria fata de practica poetica la poeti, unde teoreticul implicit ar trebui sa primeze. Proustianismul, constatat de alti critici în relatie cu memoria, este înteles într-un fel de neînteles. „Evident ca prin proustianism întelegem o metoda interioara de investigare a subiectului alienat de real.“ (786) Cine crede într-o posibila relatie Bacovia-Proust? Ce mai ramâne din cel din urma?
Nimic relevant sistemic si în prezentarea lui Vasile Vlad.
IX. Manieristi. Textualizanti
Pentru Emil Brumaru, Mincu nu produce nimic relevant, nici pentru ceea ce era adecvat poeziei sale (onirismul), nici pentru sistematicitatea (mereu falsificatoare, spunea, între altii, alt nativ în Slatina, Ionesco) lecturii antologatoare. Pozitionat interstitial, „la granita dintre text si real“, Brumaru e descoperit „neinvestind un modùl poetic nou“.
X. Autenticisti. Schizoizi
Constat cu uimire ca psihologia antiestetica, psihoterapia (para)literara apar, totusi, validate de teoria sa: „post-textulismul opteaza pentru solutia cea mai periculoasa – probabil fara nici o sansa metafizica – de revenire la functia terapeutica univoca a spunerii“ (1096). Iata poezia redusa la pura taumaturgie. Stranie „avansare a poeticitatii“.
Himerismului, „paradigma paralela postmodernismului“ (pretentia paradigmatica e a lui Vasile Baghiu), îi atesta un „oarecare aplomb teoretic“, altfel supus, o insuficienta de conceptie. Cu un „limbaj neîngrijit“, poetul are „o ciudata originalitate“, noteaza criticul, la modul nesigur, impresionist. Si în acest caz, ca si, mai ales, în cazul altor poeti pe care nu-i mai numesc, includerea în sistemul poeticitatii înnoite prin eul autoconstruit, nu apare justificata. Argumentul estetic fiind pus în paranteza, te poti gândi la eliminarea acesteia sau la poeti ignorati, uitati, excomunicati, posedând însa o puternica poeticitate, constiinta a poeticului, performata în practica poeziei.
(Fragment de studiu)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper