Narcisism în poza de strada

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Gabriel Andronache, „Ich bin ein Berliner“, Herg Benet Publishers, Bucuresti, 2011, 122 p.

 

„Toti oamenii liberi, oriunde s-ar afla, sunt cetateni ai Berlinului, astfel încât si eu, om liber, ma mândresc sa spun: Si eu sunt berlinez!“ (J.F. Kennedy)

Câstigator al concursului Herg Benet / Max Blecher, editia 2011, romanul „Ich bin ein Berliner“ vine sa confirme printr-un debut în proza talentul unui foarte bun scenarist. Conceput si dus pâna la capat ca un interminabil monolog auctorial, într-o indirectete libera de orice compromis, volumul e redactat într-un registru kafkian: cetateanul D. (consilier de rangul trei la Departamentul Economic), Seful, Institutia – mediu prin excelenta birocratic, „unde verticalitatea coloanei vertebrale nu facea parte din anatomia functionarilor“. Apoi, recunoastem orasul de provincie contemporan, Iasul, poate chiar primaria consilierului Gabriel Andronache.
Din start, personajul se angajeaza pe o turnura frizând patologicul: „D. îsi programa secventele de tristete asa cum un om de afaceri îsi fixeaza sedintele consiliului de administratie. Cu timpul, sesiza ca numarul lor începea sa-l depaseasca pe cel al trairilor fericite, constatare care nu-i produse niciun fel de îngrijorare, asa cum s-ar fi putut crede. D. devenise un ins trist, melancolic si pesimist, iar aceasta stare generala o aprecia ca fiind fireasca si pozitiva pentru moralul sau. Mai mult, era ferm convins ca starile depresive consuma mult mai putina energie decât accesele de exuberanta si entuziasm. Iar un consum minim de energie însemna, în opinia sa, o sansa în plus pentru a-si conserva existenta. Pentru ca, mai mult decât orice, asta îsi dorea D.: sa fie la fel de lent biodegradabil ca un bidon de plastic“. În fond, acesta prezinta simptomele unei depersonalizari manifestate inclusiv prin debuseul internautic, ale carui vaste retele de socializare vin sa-i compenseze si în acelasi timp sa-i fortifice autismul. Fie ca se defuleaza – cuvânt folosit excesiv de autor, explicitarea fiind în plus de fiecare data, Gabriel Andronache fiind implicit un bun psiholog – în E., comentator politic, vazând în acesta „un duhovnic inteligent, influent, carismatic“, fie ca pune de câte-o seara-n doi agatând femei pe chat, numai pentru ca dupa neconsumarea noptii sa se resemneze prin dogmatism etic, apaticul individ se complace teribil într-o ipocrizie fata de sine din care nu va iesi decât ajutat la modul incredibil de papusarul auctorial.
Într-un ton perfect adecvat, personajul e pe deplin consecvent unui stil sui generis, întotdeauna pretios în exprimare, cautat, oarecum livresc, utilizând sintagme gen „rabufnirile atavice“, „restaurant cochet si decent pecuniar“ sau „cosmar oniric“, autorul fiind ironic la el acasa. Contemplativ, abulic, oblomovian, „agorafob, D. se strecura pe lânga ziduri, privind în jos si încercând sa se gândeasca la orice ar fi putut sa-i distraga atentia de la oamenii din jur. Cel mai adesea îsi imagina ca traverseaza un tunel lung si întunecat, eventual ca merge de-a lungul unei nesfârsite tevi de canalizare adânc îngropate într-un subteran umed si slab luminat“. Încât nesatisfacerea vitala n-are cum evita ceva ce s-ar numi hiper(non)saturatie: „Se simtea nedreptatit si din cauza lucrurilor pe care nu le dorea. De pilda, desi nu-si dorise niciodata sa devina pilot, D. avea în sufletul sau o nemultumire legata de faptul ca nu este pilot“.
O fotografie feminina
Frustrarile par sa se diminueze dupa ce D. va subtiliza dintr-un tramvai harta liniilor de transport a Berlinului si, mai ales, dupa cumpararea unei carti postale de la un anticariat, reprezentând König Strasse din capitala germana. Subit, personajul va începe sa viseze la viata de pe strada fotografiata, petrecându-si fiecare seara în compania personajelor imaginate acolo, pe care le va boteza dupa bunul sau plac. Dar asta numai pâna când se va decide sa-si puna imaginatia în practica si sa plece la propriu, sperând o schimbare menita sa-i redescopere lui însusi adevarata sa identitate. Si, fireste, „institutia“ feminina va fi acolo pentru el, autorul jucându-se ca un deus otiosus ex machina cu prea multe coincidente: „Cladirea din fotografie de la fereastra careia o femeie blonda fuma o tigara în urma cu treizeci de ani era aceeasi în care locuia Tania“ – berlineza de care D. se îndragosteste în braseria de pe strada repede gasita. Relatia dintre cei doi va functiona dupa cu totul alte principii de seductie si atractie decât cele mai sus mentionate, cu defel actiune virila, dupa ce, în fatal(ist)a imagine din urma cu treizeci de ani, Tania îsi va recunoaste propria mama, care, mai mult, o nascuse în acelasi an, efectul de fantomatizare fiind similar celui de care vorbeste Barthes în „Camera luminoasa“. Fireste, vom spune, cam telenovelistic, dupa cum singur spune si protagonistul, într-una dintre foarte putinele interventii ce-i sunt permise.
Mai departe, „pelerinul ajuns în pragul sanctuarului“ se va declara scriitor aflat cu o bursa de creatie la Berlin, pentru ca mai apoi sa devina facturist la un depozit de marfuri. Suntem aruncati în drumul unui calator aflat în continuare pe banda unui Moebius întorcând pe toate fetele virtualul si concretul, într-o disuasiune tipic hipermoderna. „Problema era ca sD.t nu reusea sa-si gaseasca nici o pasiune ancorata în realitate. Încercase sa-si ia permis de conducere, pentru a simti ca propriile mâini pot misca o masina în directia dorita de el. Aceasta îndeletnicire i-ar fi consolidat sentimentul ca îsi poate lua soarta în mâini, ca-si poate dirija viata precum un autoturism, ca totul depinde numai de el“. Neputinta personajului îsi gaseste radacinile pivotante în copilaria sub comunism si din fata revistelor straine, când acesta imagina societatea perfecta, fiind, asemenea lui Platon cel utopic, un proletarianist ridicat împotriva tuturor artistilor, pe care-i mai si suspecteaza nediscretionar si nediscriminatoriu de bisexualitate. Cert e ca D. se complace blocat într-un stadiu psihic tipic unei copilarii de nedizolvat, egoismul sau funciar înfruntând o realitate – cum altfel – dura, ba mai mult, gasindu-si în Tania, ramasa la rândul ei în postura de copil etern dupa moartea mamei pe când avea numai cinci ani, o companioana la fel de „puternica în fragilitatea ei infantila“.
Un Don Quijote la patrat
Treptat, asa cum aparuse brutal si explicit în comparatia Registraturii cu o moara de vânt, efectul Don Quijote se dovedeste plenar. Nu doar fictiunea cavalereasca, nici macar fotografia, cel mai realist artefact, nu corespunde realitatii. Printr-un tertip narativ oarecum ieftin, Gabriel Andronache îsi rezolva romanul si personajul aruncând în scena figura lui Muller, un dublu similifizic pentru D., „alter ego-ul sau bastinas“, un xenofob neonazist învins de singuratate si întors dupa un deceniu dintr-un sat african unde facuse pe despotul, în urma unei frustrari legate de locul de munca din Germania. Protagonistul nostru are într-un sfârsit amara revelatie ca oamenii sunt aceiasi peste tot. Astfel, defularea finala, mult asteptata de lector, se produce, nemtii din discursul emigrantului român fiind cu totii niste nationalisti, ba chiar national-socialisti. În paranteza fie scris, romanul ar putea facil inspira un studiu de imagologie trucata. Prin urmare, poate era bine ca descarcarea sa nu se produca. Pentru ca mai departe, lasul D. nici macar nu-si omoara sosia – cum îsi propune dupa ce Muller îi fura simpatia locatarilor de pe König Strasse – deznodamânt clasic în romanele clasicizate pe tema dedublarii si, bineînteles, inerent, a narcisismului. Personajul se rezuma la uciderea în efigie a unui cersetor: înjurat în româneste, acesta raspunde salutului în aceeasi limba natala, gestul initial echivalând asadar cu o sinucidere. Penibilul strigat final ce reproduce titlul cartii vine sa reaseze în context ironicul moto pus pe coperta IV, care, desi poate fi considerat un adevarat motor al textului, nu face decât sa forteze nota pe care un critic neavizat ar acorda-o volumului. Chiar daca la începutul acestei cronici l-am citat la rândul meu pe singurul presedinte berlinez din istoria Statelor Unite, cred mai degraba ca modul în care se termina cartea tinteste fraza finala din „Mos Goriot“, trimisa de Rastignac Parisului: „Si acum, între noi doi!“.
Roman al unei maturizari cu final deschis, bildungsroman (daca vrem cu tot dinadinsul) saxon ori generic, „Ich bin ein Berliner“ nu poate fi totusi considerat un roman. Poate doar rescris, umplut cu mai mult material epic, atras dincolo de stadiul unei schite. Cum volumul va fi ecranizat, scenariul va construi mai bine destinul acestui ratat existential captiv într-o existenta tarata, respirând un aer nitel modernist, usor interbelic, de parca prozatorul nostru s-ar fi privit prea mult în fotografia lui Kafka. Oricum, Gabriel Andronache nu-si rateaza personajul, ba chiar si-l salveaza in extremis: „Gonise dupa o fantasma, nestiind ca singura identitate reala este cea interioara si nu cea stampilata si avizata de catre cei din jur.“ Însa, dincolo de orice discutie literara, problema identitatii „reale“ nu se mai pune deloc astazi. Poate cuvântul „identitate“ nici nu exista. Faptul neînsemnând, fireste, ca termenul, de ce nu conceptul, nu poate fi reinventat.

2 comentarii pentru “Narcisism în poza de strada”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper