Muzeul altfel (II)

Asadar, la initiativa meritorie a Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, în fiecare an, de acum înainte, timp de cinci zile, elevii vor avea parte de un program special, intitulat „Scoala altfel“. În 2012, programul va fi organizat în intervalul 2 – 6 aprilie. Muzeele au experienta organizarii celebrei Nopti Europene a Muzeelor, deja, de opt ani, pentru a sti ce se întâmpla cu acea ocazie, când vizitatorii se bulucesc la portile institutiilor muzeale, câte 20.000, în doar sase – sapte ore: serviciul de supraveghere este excedat, încercând sa îi urmareasca si pe vizitatorii care, de regula, nu prea vin la muzee, sa nu atinga obiectele aflate în expunere libera, spatiile în care nu este permis accesul publicului trebuie securizate cu atentie, întregul personal trebuie sa fie extrem de atent la tot ce se întâmpla în muzeu, iar muzeografii sunt cautati de toata lumea, pentru a oferi ghidaje sau informatii. Numai ca asteptarile publicului din acea Noapte nu sunt, totusi, foarte ridicate. Desigur, vizitatorii ar fi foarte multumiti sa aiba parte de un tur ghidat sau de un spectacol, însa, în ultima instanta se multumesc si cu simpla trecere în revista a expozitiilor, în destul de mare viteza, pentru a prinde deschise si alte muzee. Nu acesta va fi cazul tinerilor care vor calca pragurile muzeelor în cele cinci zile de la început de aprilie. Ei vor veni cu dorinta expresa (a profesorilor, cel putin) de a avea parte de programe bine asezate, dedicate lor. Pentru a face acest lucru, muzeele au nevoie de resurse de care, în opinia mea, nu dispun, în momentul de fata.
În primul rând, este vorba despre expozitii permanente noi si interesante. Lasând la o parte exceptiile semnalate în paginile revistei „Cultura“, de genul Muzeului National de Istorie Naturala „Grigore Antipa“, dar si unele muzee mai mici, din Iasi, de exemplu, majoritatea muzeelor românesti au expozitii permanente deschise, în cel mai bun caz, în urma cu un deceniu. Este foarte posibil, evident, ca tinerii vizitatori, mai ales, cei care vor merge în alte localitati decât în cele de resedinta, sa nu le fi vazut, înca. Ramâne de observat, însa, în ce masura aceste expozitii mai pot sa fie pe gustul unui public dornic de experiente de genul filmelor în 3D, pe care le poate vedea la salile cinematografelor din mall-uri. Lipsite de monitoare interactive si, în general, de aportul tehnologiei, muzeele care au ramas la nivelul de expresie de la începutul secolului (ma refer, evident, la secolul XXI, nu la cel trecut) vor întari preconceptia elevilor cu privire la faptul ca toate muzeele sunt plictisitoare, ca orice este legat de lucrurile vechi. Din pacate, din diverse motive (având de a face, de regula, de lucrari de restaurare si consolidare a cladirilor), unele mari muzee, cum este cazul, de exemplu, al Muzeului National de Istorie a României, Muzeului National de Istorie a Transilvaniei sau Complexului National Muzeal „Moldova“ (la sediul din Palatul Culturii) nici nu au expozitii permanente. Expozitiile temporare pot fi, oricând, interesante, dar nu au cum sa aiba nici forta si nici amploarea angajate în expozitiile permanente.
A doua resursa care, cu greu, se gaseste în muzeele noastre o constituie spatiile pentru activitati alternative. Toate muzeele care se construiesc astazi, în lume, sunt proiectate cu sali dedicate activitatilor educative, atât pentru copii, cât si pentru publicul adult sau pentru vârstnici. De regula, în România, aceste activitati se desfasoara tot în spatiile expozitionale obisnuite. Situatiile de la Muzeul National al Taranului Român sau de la sectia de etnografie a Muzeului Olteniei, de exemplu, sunt, înca, exceptii (si chiar si la aceste muzee, încaperile în cauza sunt prea mici pentru necesitatile publicului de a avea parte de activitati educative în muzee).
Nici cu tehnica auxiliara, dupa cum spuneam, nu stam prea bine. Nu exista, în România, nici un muzeu care sa aiba o adevarata mediateca, pusa la dispozitia publicului. Din fericire, unele muzee beneficiaza de înregistrari audio si video interesante, dar si de publicatii electronice, de la filme si CD-uri, la audio-books sau alte înregistrari pe suport electronic. De ele nu au parte, însa, decât muzeografii. Prea putine sunt muzeele românesti în care se poate închiria, macar, un audio ghid, care sa stea agatat la gâtul vizitatorului, pe parcursul întregii plimbari prin expozitia permanenta. Nici macar touch – screen-urile care sa ofere o informatie minimala privind muzeul nu constituie o prezenta obisnuita, ca sa nu mai vorbim de faptul ca, uneori, chiar si atunci când ele exista, sunt tinute închise, pentru a nu fi stricate de prea zurbagiii copii (!).
De regula, depozitele muzeelor nu pot fi vizitate, din motive lesne de înteles, tinând de necesitatea conservarii optime a obiectelor. În unele cazuri (Muzeul National al Agriculturii din România este o fericita exceptie, în aceasta privinta), natura obiectelor permite vizitarea depozitelor, ceea ce face muzeele ceva mai interesante, mai ales, pentru publicul tânar, interesat, evident, de tot ceea ce se afla „ascuns“ în spatele scenei.
Lipsesc, de asemenea, salile de spectacole, conferinte si proiectii cinematografice, pe care muzeele sa le poata utiliza la un nivel comparabil cu cel din Vestul Europei. De obicei, chiar si când aceste sali exista, tehnica utilizata nu este tocmai noua, iar spatiile nu sunt foarte generoase. Exceptii, de genul elegantei sali Auditorium, de la Muzeul National de Arta al României, întaresc, as spune, cele afirmate mai sus.
Muzeele nu dispun nici de autobuze special destinate copiilor, asa încât acestia vor trebui sa se descurce cu propriile mijloace. Îmi si imaginez un director de muzeu îndraznind sa ceara autoritatii tutelare dotarea cu un autobuz (acest lucru nu este neobisnuit la marile muzee europene)! În România ar fi privit nu doar ca o ciudatenie, dar ar fi si aproape imposibil de îndeplinit, din cauza unor stupide restrictii impuse de Guvern, cu privire la achizitionarea de automobile de catre institutiile publice.
Dincolo de vizita propriu-zisa în expozitie, la sfârsitul ei, copiii vor dori sa îsi cumpere un suvenir. Din pacate, magazinele muzeelor, în putinele cazuri în care exista, scot la vânzare doar banale carti postale, anuare cu articole stiintifice si, mult prea rar, câteva replici dupa unele obiecte care fac faima institutiei, Degeaba vor cauta copiii jocuri pentru calculator, carti adresate exclusiv lor sau macar ascutitori frumos colorate: putine sanse sa gaseasca asa ceva!
În fine, dupa o vizita mai mult sau mai putin chinuitoare sau interesanta pentru copii, acestora li se va face sete si foame. Din nefericire, în cel mai bun caz, în majoritatea muzeelor, nu îsi vor putea cumpara decât, eventual, o cafea, de la automatul din holul de la intrare. Despre snack-baruri, cofetarii sau chiar restaurante, nu prea putem vorbi în muzeele noastre, cu câteva exceptii notabile (de genul Complexului National Muzeal „Astra“ sau al Muzeului National al Taranului Român). Cât despre obligatoria trecere, pentru aproape oricine, pe la toaleta muzeului, cred ca, din nou, nu ar fi prea multe lucruri de spus, în afara de faptul ca, de cele mai multe ori, acestea sunt putine, prost dotate, neluminate, nu foarte curate, iar, în unele cazuri, nu beneficiaza nici de un jet normal de apa, nici de hârtie igienica. O toaleta de muzeu, dupa ce a fost vizitata de un grup de 100 de copii, nu este un peisaj prea placut nici în cazul în care locul este bine întretinut si dotat cu tot ceea ce este necesar! Cât despre majoritatea toaletelor din muzeele noastre…
Dar, probabil, cea mai importanta resursa care lipseste muzeelor noastre este … omul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper