Joaca de-a comparatiile

Un articol de COSTIN POPA

Asertiuni ridicole
Transmisiile „Live in HD“ de la Metropolitan Opera in cinematografele românesti continua si deja marea scena newyorkeza a anuntat programul pentru stagiunea viitoare, invitând la preluari in toata lumea. Fiecare seara, in afara spectacolului propriu-zis, ne introduce in intimitatea culiselor, ni-i prezinta pe protagonisti in scurte interviuri luate de câte un coleg-vedeta, abonat la asa ceva, precum sopranele Renée Fleming, Deborah Voigt, Patricia Racette. Recent a venit rândul excelentei mezzosoprane Joyce DiDonato sa joace acest rol la transmisia cu „Ernani“ de Verdi, in care cei intervievati cordial au fost soprana Angela Meade, tenorul Marcello Giordani, baritonul Dmitri Hvorostovsky, basul Ferruccio Furlanetto, dirijorul corului Donald Palumbo.
Toate bune si la locul lor, numai ca in prezentarea de inceput, frumoasa Joyce a rostit o sintagma care mi-a incruntat sprâncenele. A spus ca tânara Angela Meade, de altfel intens mediatizata anterior in cel mai autentic stil american, aduce in cânt cu „tânara Joan Sutherland“. Sa fie oare posibil? mi-am zis, cu antenele intinse. Din start, comparatia mi s-a parut deplasata, pe de o parte pentru ca legendara Sutherland era o soprana de coloratura pura care nu avea nimic de-a face cu vocalitatea Elvirei verdiene si, pe de alta parte, pentru ca desi a inregistrat mai la apus de cariera rolul, produsul n-a fost remarcat, tocmai din motivul nepotrivirii „Fach“-ului, cum spun germanii. Cu aceste mirari, am pornit la drum. M-am lamurit dupa câteva minute. Nici vorba de omogenitatea de glas, de linia vocala curata si de legato-ul suveran al Joanei Sutherland, de plutirile aeriene, de usurinta stupefianta a agilitatilor din cântul marii australiene. Nu numai ca diferenta era de la cer la pamânt, dar se potrivea ca nuca-n perete. Si atunci?
Nu va atingeti de legende!
Exista in media de astazi, nu numai in cea legata de teatrul liric, tendinta accentuata de a face raportari la nume-reper ale trecutului. Nimic rau in asta, dar proportiile trebuie pastrate si rezervele exprimate cu claritate. Numele Mariei Callas este cel mai des apelat: soprana X este comparata cu „La Divina“, soprana Y este denumita „Maria Callas a inceputului de secol XXI“ etc. Se inventeaza chiar pastise, colaje tehnice. Nici macar pentru Lucia Aliberti, acum circa doua decenii, al carei timbru semana izbitor cu cel al Mariei Callas, istoria nu a retinut comparatia. Pentru ca de asemenea monstri sacri nu ai voie sa te atingi. Mai ales prin analogii absurde. Ma intreb de ce Joyce DiDonato, in dorinta de a ridica numele Angelei Meade pe culmi, nu a amintit de compatrioata lor Leontyne Price, cu adevarat Elvira de referinta. Nu cred ca i-a dat mâna si atunci a aruncat o vorba-n vânt, in ideea ca va prinde la un public nepreparat, uitând ca il deruteaza in loc sa-l educe. Atributele proprii ale Angelei Meade, deloc de neglijat, ar fi fost suficiente pentru promo. Sunt convins ca insasi tânara americana s-a jenat.
Nu neg importanta mediatizarii, dar paralelismele fara niciun fundament trebuie excluse din vorbele spuse sau scrise. Nici ca figuri de stil. Nu numai America, ci toti cei care stiu sa construiasca vedete, ar trebui sa fie mai parcimoniosi in jocul cu comparatiile de dragul reclamei. Pentru numele lui Dumnezeu, nu va atingeti de legende! Si beneficiarii ar dormi mai linistiti, sunt sigur.
Interpretii
Asadar, Angela Meade. O voce solida, precum ii este alura  neasteptata pentru trend-ul zilelor noastre, glas spint, stralucitor, cu ambitus complet, cu siguranta in cânt si note grave „de piept“ ingrijit articulate, dar cu un vibrato incipient care ii acopera registrul central si strica fluiditatea liniei. Actrita este modesta. Conduce bine frazele, dar calitatea majora pe care a infatisat-o in spectacolul newyorkez a fost vocalizarea acuta in pianissimo a desenului „un Eden quegli antri a me“ din cavatina „Ernani!… Ernani, involami“. Chiar daca s-a intrezarit sorgintea mai mult belcantist-belliniana decât romantic-verdiana, momentul a fost special. Fara indoiala, aparitia Angelei Meade pe esichierul liric international este notabila. Atât si nimic mai mult.
In forma deosebita la cei 63 de ani neimpliniti, italianul Ferruccio Furlanetto a adus in rolul lui Don Ruy Gómez de Silva un glas cald si rotund, forta si accentuari potrivite ce dau avânt frazarii, ca si autoritatea senectutii personajului, intr-un cuvânt, acea „italianità“ proprie scriiturii verdiene, atribut ce i-a lipsit lui Dmitri Hvorostovsky (Don Carlo), altminteri o voce consistenta si viguroasa, catifelata si capabila de cânt nuantat. Intr-adevar, baritonul rus a impresionat prin cantilene pline de moliciuni, alaturate pasjelor vehemente, dramatice. Da, constructia frazelor lungi este floare la ureche pentru artist, data fiind stapânirea ireprosabila a unei ideale tehnici de respiratie.
In rolul titular, am ascultat o alta voce robusta, cea a italianului Marcello Giordani, un obisnuit al rolurilor verdiene si pucciniene la Metropolitan. Exista insa o rigiditate a cântului sau, cu multe sunete „deschise“, care ii altereaza patina de personaj romantic complex, nu numai eroic si, in plus, odata cu trecerea anilor, la notele mai prelung sustinute, se insinueaza un vibrato anuntator al uzurii. Sistemul de contracte cu anticipatie pe trei-patru ani pe care il practica toate marile teatre are partea lui de risc si nu permite intrarea pe afise a unor nume noi, mai tinere.
Remarcabil a fost la pupitru Marco Armiliato, un important reprezentant al falangei de dirijori italieni care populeaza in aceste zile scenele lirice mondiale. Simpaticul maestru, stapân autoritar al partiturii, a condus cu nerv si implicare, a conferit respiratie ampla faimoaselor concertato-uri verdiene si a extras din orchestra subtilitati nebanuite intr-o seara in care instrumentistii nu au excelat prin acuratetea atacurilor, daca ma gândesc doar la introducerea primei scene.
Productia newyorkeza (regie si decoruri Pier Luigi Sammaritani, costume Peter J. Hall, lumini Gil Wechsler) este clasica si istorica, dateaza din 1983, când l-a avut ca protagonist in rolul titular pe Luciano Pavarotti. Atunci, in actul al doilea, marele tenor cântase si dificila arie „Odi il voto o grande Iddio“, cu cabaletta subsecventa „Sprezzo la vita ne più m’alletta“, scrise de Verdi la câteva luni dupa premiera absoluta din 9 martie 1844. Nici vorba ca Marcello Giordani sa se incumete la asa ceva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper