Istoria lumii între fumuriu si plain-air. Instrumentarul grotescului

Un articol de Nicu Ilie

Un eseu care îl are pe Hieronimus Bosch în pretext

Rezumatul episodului precedent: Bosch este probabil singurul pictor vechi de cateva secole care inca ar putea expune in galeriile de arta contemporana. O asemenea forta a sa vine din raportarea sa individuala la o structura mentala, ideologica si de expresie esentiala in Renastere: grotescul.
În care apare cuvântul „bizar“
Gradinile palatului Bomarzo sunt urâte si, într-o masura, triviale. Pentru ca ele n-aduc suficienta întelepciune, cât soc si bizarerie. Dar asta este chiar maniera de lucru a grotescului.
Bomarzo este locul unor statui de dimensiuni colosale si constructii care, intentional, vor sa socheze si sa provoace frica. Amenajarea Parcului Monstrilor se datoreaza unui print roman, Vicino Orsini, iar constructiile au început în 1550. Asupra artistilor care au participat la proiect exista înca destula incertitudine. Cele mai populare dintre opinii afirma ca desenul parcului apartine lui Pirro Ligorio, un popular artist peisagist, care, totusi, nu a mai semnat alti monstri. Celelalte parcuri pe care le-a amenajat abunda în alegorii greco-romane si zodiacale, însa sunt expresii ale „grotescului alb“, „grotescului curtezan“. Un alt artist al epocii, arhitectul Jacopo Vignola a contribuit cel putin cu desenul micii capele funerare din parc. Cel mai probabil, au fost implicati si alti arhitecti, sculptori si mesteri pietrari. Parcul Monstrilor nu e nici pe departe o capodopera si e mai important prin arta pe care o provoaca decât prin arta pe care o exprima. Sursa de inspiratie este mult mai veche decât ruinele Domus Aurea, motivele si simbolurile reclamându-se din arta etrusca.
Ajungând de la Bosch la Bomarzo, umblam înca pe cai batatorite. De la Escorial si Prado (unde se afla lucrari definitorii pentru H.B.) la parcul din nordul Romei nu am facut decât sa calatorim în tabloul „Tentatiile Sfântului Anton“ al lui Salvador Dali. Este una dintre operele cele mai importante ale suprarealismului, una care valorifica, într-o atitudine freudiano-oculta, radacinile vechi ale culturii. Excursiile lui Dali la Bomarzo, de unde a si preluat lait-motivul elefantului, precum si apetenta sa pentru opera lui Bosch, leaga cele doua ipostaze ale artei renascentiste într-o investigatie artistica de secol 20. Corespondenta grotescului etrusc cu demonii polimorfi din tripticuri este premisa artistica a lui Dali si de-doveditul pe care arta sa îl are ca scop. Între cele doua (Bomarzo si „Tentatiile…“ sau „Gradinile…“ lui Bosch) asemanarile obiective sunt mari, însa la fel sunt si deosebirile. Investigatia asupra Renasterii trebuie sa fie mai profunda pentru a dovedi ca grotescul este metafilozofia artei europene.
Adevarata provocare nici nu este sa legi suprarealismul sau barocul de maestrul de la 1500. Acesta este un loc comun, prezumat în cele mai multe dintre istoriile artei. Provocarea asumata de acest text este sa mearga pâna la grota ultima, preistorica, din care a iesit Bosch si Umanismul.
Gotic si grotesc
Adesea cele doua cuvinte se confunda. Asta, însa, atunci când privim, fara lupa, de pe piscurile istoriei.
Caracteristicile bizare are artei grotesti au facut ca spiritul public, cu graba lui naturala, sa le confunde si sa le identifice cu ciudateniile formale si monstrii artei gotice. Garguiul însusi, ca motiv arhitectural, este în prezent definit ca un element grotesc – cu exceptia cazului când el sustine olane de apa, caz în care redevine element gotic.
Chiar daca grotescul este cu minimum 200 de ani mai tânar decât arta gotica, o anume afinitate între cele doua e tentanta cu ochiul liber. În esenta, dilema alegerii între cele doua e predominant geografica: vine din Mediterana sau de la Marea Mânecii? Din Peninsula sau de pe continent?
Astazi distinctia între cele doua stadii ale gândirii apotropaice este bine documentata, dar confuzia înca persista. Utilizarea lor simbolica le diferentiaza mai mult decât datarea istorica si localizarea. Astfel, goticul este o arta atrasa de lumina si geometrie, principii radical opuse grotescului. Mai mult, demonologia gotica este una exterioara subiectului decorat, ca un element negativ fata de care subiectul central – iluminarea, izbavirea, viata eterna – se reliefeaza cu si mai mare forta. Elementele caracteristice goticului sunt predominant sculpturi si ilustratii de carte. Atunci când figurile satanice si monstrii apar, cel mai des este vorba despre preluari din arta romanica. Demonii gotici sunt doar mai elaborati si mai exotici decât cei romanici (urmare a schimburilor culturale prilejuite de cruciade) si mai puternici vizual (urmare de geometrizarii si regulilor echilibrului rezultate din noile reguli ingineresti si arhitecturale). În esenta însa, arta gotica (si in principal stilul original, opis francigenum) este victima unor calomnii si confuzii seculare. În termeni istorici, marele gotic de la sfârsitul medievalului este una dintre perioadele apolinice ale artei, asa cum fusese Acropole, Roma si avea sa fie impresionismul. Opusa deci unor perioade fumurii precum romanicul, neogoticul, modernismul si postmodernismul.
Curios cum prima istorie a artei a adus si prima calomnie culturala! (Sic!) Giorgio Vasari, mai sus citat cu chestia ca Renasterea a fost extrasa din diverse ruine subterane, este cel care a impus termenul de arta gotica, pornind nu de la un manifest artistic, ci de la constatarea ca este o arta germanica, a acelori germani care au distrus Roma, a unor barbari incapabili de frumos si cultura, de acea cultura si acel frumos pe care le practicase Italia. Evident ca pe criteriul „cei care au distrus Roma“ o asemenea clasificare, chiar si peiorativa, s-ar fi potrivit mai bine romanicului, care corespunde cu invaziile în Italia, dar eticheta s-a lipit de gotic, care era mai recent, înca de actualitate în Europa. Anume, un stil artistic concretizat dupa 1200, când migratiile si atacurile barbare luasera de mult sfârsit.
Fictiunea goticului acultural si inestetic, întunecos, a continuat în secolele urmatoare, în ciuda evidentelor din catedrale si celelalte expresii artistice ale perioadei. Reaparitia în settecento a unei apetente pentru monstruos si diform, prilejuita de barocul atât de spectaculos vizual si mereu în cautare de soc si surpriza, a relansat si a consacrat confuzia. Siluetele theriantropice folosite pentru cornise, portaluri, frize si alte registre decorative, au fost presupuse generic ca derivate din garguii medievali si au fost considerate (si înca sunt) elemente gotice. De fapt, orice analiza stilistica arata ca e vorba despre motive etrusce, romanice sau renascentiste. Intrata pe mâna iluministilor, confuzia a fost consacrata. „Evul mediu întunecat“ era conceptul favorit al acestora, astfel încât monstrii se potriveau ideal în poza. Oricine si oricând i-ar fi inventat.
Nota de autor: trec sub tacere stilul flamboiant, asa cum este numita perioada târzie a goticului francez. Supradecorarea unor elemente, precum si exotismul unor registre si ancadramente, dovedeste preluarea unor elemente grotesti. Flamboiantul este însa episodul întârziat al goticului, contemporan cu Renasterea, iar acele elemente nu sunt dezvoltate în interiorului stilului arhitectural, ci importate.
Nota de autor: arta gotica necesita reperiodizare si o analiza din interior spre exterior, obiectiva, de care înca nu a beneficiat. Scolile si periodizarile opereaza cu concepte geografice si istorice, ilustrate cu exemple artistice, nu invers, cum ar fi fost normal.
(va urma)

 

www.graficante.ro

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper