Ion Creanga in lectura lui Eugen Simion

Un articol de IORDAN DATCU

Câteva imprejurari au hotarât scrierea incântatorului eseu „Ion Creanga. Cruzimile unui moralist jovial“ (Princeps Edit, Iasi, 2011, 180 p.): dorinta de a reabilita opera humulesteanului in fata unui curent de critica impotriva scriitorilor de extractie rurala, impotriva lumii rurale insasi; de a spune raspicat ca in sensibilitatea noastra au loc si Ion Creanga, si I.L. Caragiale; de a sublinia ca scriitorul n-a avut intotdeauna receptarea critica meritata, scriindu-se despre el, cum au facut, spre exemplu, junimistii, ca despre un scriitor poporan si omitându-se latura estetica a operei sale; dorinta de a elimina o serie de clisee ca acelea amintite si ca altele inca. Sa amintim, totodata, ca a contribuit la hotarârea criticului de a scrie aceasta carte si propunerea lui Mihai Cimpoi, coordonatorul colectiei „Biblioteca Ion Creanga“, de a scrie ceva despre acesta. Propunere care a cazut bine, fiindca Eugen Simion publicase, in vara anului 1989, in „România literara“ un mic eseu despre „Amintiri din copilarie“, vazute ca o autofictiune, perspectiva care este dezvoltata in cartea de acum.
Criticul a fost stapânit, si in acest caz, de sentimentul de iubire spirituala pe care l-a avut scriind „Dimineata poetilor“ (1980), eseu elaborat dupa ce fusese intoxicat – cum a spus intr-o imprejurare – de literatura contemporana, pe care o cerceta pentru scrierea volumelor „Scriitori români de azi“.
Constatând ca opera lui Creanga a stat in atentia folcloristilor, criticilor si istoricilor literari, lingvistilor, moralistilor, simbolologilor si specialistilor in stiintele oculte, criticul opineaza ca a lipsit, cu exceptiile de rigoare, intelegerea ei „in adevaratul ei spirit“, n-a fost apreciata din punct de vedere estetic „la adevarata ei valoare“. De aceea, scopul declarat al eseului lui Eugen Simion este de a-l prezenta pe Creanga ca pe un scriitor „de mare clasa“, ca pe un veritabil artist, ca pe un „estet al filologiei“, iar nu ca pe un copist al limbii taranesti.
Un demers in intregime critic, ca atunci când vede in „Amintiri din copilarie“ nu o autobiografie, ci o autofictiune, când apreciaza ca tarania lui este „jumatate usor teatrala, jumatate autentica“, sau ca atunci când nu se raliaza opiniei lui G. Ibraileanu, potrivit caruia târgovetul Creanga „nu a lasat urme serioase in opera literara“, ca „tot ce e orasenesc in Creanga e inferior“. Eugen Simion vine cu o nuanta: „tot in afara, poate, de faptul ca el isi scrie opera literara intr-o prapadita mahala din Iasi in compania si, negresit, sub impulsul unor spirite culturale, cum sunt acelea de la societatea «Junimea». Orasul a dat, totusi, ceva lui Creanga, si anume dorinta de a fi scriitor si in cele din urma constiinta de a fi scriitor.“ Nu subscrie opiniei unora care au facut in „Amintiri din copilarie“ exclusiv o opera realistica, lipsita de fabulatie. Nuantate sunt analizele la toate palierele operei lui Creanga: povestiri didactice, povestiri cu caracter preponderent moral, povesti propriu-zise, povestirile corosive, naratiunea „Mos Nichifor Cotcariul“, „Amintiri din copilarie“. Nu este de acord, spre exemplu, cu cei care au voit sa-l caftaneasca pe protagonistul din „Povestea unui om lenes„, sa faca din el un personaj… kafkian sau sartrian. Nu este de acord cu Valeriu Cristea, autorul „Dictionarului personajelor lui Creanga“, „o opera de iubire si de exigenta maxima“, când vorbeste de linsarea amintitului protagonist. „A compara scenariul unei fabule taranesti de acum o suta cincizeci de ani – scrie Eugen Simion – cu un scenariu de exterminare stalinist. «Executia» (din naratiunea lui Creanga) aduce aici a linsaj – scrie luat de val acest admirabil critic moralist. Eroare! Nu seamana cu un linsaj, seamana cu o istorie in nota umoristica despre un individ atât de lenes, incât accepta – simbolic – mai degraba iesirea din viata decât efortul minim de a mesteca imbucatura din gura“. Paginile despre Mos Nichifor Cotcariul, unele din cele mai pertinente, mai spirituale din carte, aduc o alta intelegere, mai nuantata a ocarilor aduse de acesta „hleabului de baba“, „babatiei“ lui: „Nu trebuie sa-l osândim prea mult nici pe harabagiu, care vorbeste vrute si nevrute… Denigrarea babei sale face parte din repertoriu, este un exercitiu retoric, intra in scenariu si ii usureaza operatia de corupere sentimentala (ceea ce nu-i de admirat, dar asa merg lucrurile).“
Abordarea critica a operei lui Creanga este facuta, in cartea lui Eugen Simion in linia G. Calinescu (cel mai citat), Tudor Vianu, Vladimir Streinu si Pompiliu Constantinescu, care au propus o „justificare estetica superioara“ a operei humulesteanului. Ralierea la opiniile celui dintâi nu este intotdeauna neconditionata. Cu finetea care-i caracterizeaza discursul critic, Eugen Simion nu este de acord cu G. Calinescu când acesta n-a staruit asupra „sensurilor licentioase“, asupra laturii „nerusinate“ din spectacolul verbal al lui Mos Nichifor Cotcariul: „frazele – scrie Eugen Simion – sunt departe de a fi asa de inocente cum le considera marele critic“. Il corecteaza partial pe critic si in alta privinta: „partial adevarata este si observatia ca prezenta lui Dumnezeu, sfântul Petre si a lui Iisus Hristos pe pamânt si limbajul lor colorat au ca efect «o inalta bufonerie». Nu in toate situatiile, trebuie sa-l corectam pe critic“. Nu subscrie, de asemenea, la opinia criticului care a scris ca in „Amintiri…“ „nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creanga povesteste copilaria copilului universal“. „Individual este – scrie Simion -, inainte de orice, stilul celui care scrie despre copilaria copilului universal si, apoi, daca nu tinem prea mult la placerea paradoxului, individual, ireductibil, memorabil este in naratiunea lui Creanga personajul care insufleteste aceasta scriere de batrânete: copilul din Humulesti…“.
Meritul cartii lui Eugen Simion este acela de a aborda estetic opera lui Creanga, de a o scoate, impreuna cu cei citati mai sus, dar si cu altii câtiva, din zona criticii apologetice, a stereotipurilor, a sabloanelor, de a-l prezenta pe Creanga ca un creator complex, ca „estet al filologiei“ (formula ii apartine lui Calinescu).
Un capitol important in cartea domnului Eugen Simion este cel despre „demonologia lui Creanga“, in care afirma: „Creanga incalca, putem spune, traditii si schimba miturile, minimalizând in chip ostentativ puterea si inteligenta dracilor. Imaginarul colectiv si, mai târziu, literatura culta care sugereaza manifestarile satanismului, vazând in el o forta a universului, prezinta diavolul ca o suma a negativitatilor superioare, un mester absolut al raului, in stare a citi gândurile omului si a pregati cu minutie dezastrele. Povestitorul humulestean rastoarna aceasta imagine si aduce in «Danila Prepeleac» niste demoni amarâti si infricosati, usor de manipulat chiar de un individ modest ca eroul fabulei de mai inainte“. Daca ar fi consultat catalogul international al basmelor, publicat de Anne-Thompson, chiar o lucrare româneasca, aceea lui Adolf Schullerus, „Tipologia basmelor românesti si a variantelor lor. Conform sistemului tipologiei basmului intocmit de Antti Aarne“ (1927, in limba germana; varianta româneasca, 2006) si cu deosebire cartea lui Ovidiu Bârlea, „Povestile lui Creanga“ (1967), ar fi constatat ca atât in basmul international cât si in cel românesc „demonii amarâti, usor de manipulat, dracii prosti“ abunda. Basmele despre dracul (zmeul) cel prost figureaza in catalogul Aanti-Thompson la pozitiile 1000-1199, iar basmele nuvelistice despre uriasul (dracul cel prost) („Tales of the stupid Ogre“) figureaza cu tipurile 300-1199. In „Mica enciclopedie a povestilor românesti“ (1976), Ovidiu Bârlea citeaza câteva basme despre dracul cel prost: „In impartirea recoltei (Aarne-Thompson 1030), baba ia partea de deasupra, iar dracul radacinile: locul era semanat cu cereale. Dracul vazându-se pacalit, cere ca la recolta viitoare sa aiba partea de deasupra. Baba seamana sfecla, ceapa, dracul ramânând din nou pacalit“. Mai este citat tipul in care femeia ii da dracului de facut un lucru imposibil: „sa indrepte firul de par cret smuls de la subtioara (AT 1175). I se cere sa-l faca «drept ca firul din mustata pisicii», sau sa-i faca «o spelca» din el“. Un alt tip: „Un om da dracului holda, nemultumit de cum arata. Dupa aceea, grâul s-a facut frumos si omul s-a dus sa-l secere, dar dracul vrea sa-l alunge. Femeia omului se duce dezbracata si se apuca de secerat, dracul se sperie si fuge“. Ovidiu Bârlea citeaza alte basme despre draci prosti din lucrarea lui Tudor Pamfile, „Diavolul invrajbitor al lumii, dupa credintele poporului român“ (1914).
In sectiunea despre Harap-Alb, comentând supunerea acestuia la toate sireteniile spânului, Eugen Simon conchide: „Logica resemnarii in fata destinului, bine cunoscuta la români din baladele lor“. Care balade? Poate ca doar „Miorita“, dar si aceasta cu totul nejustificat a fost asociata cu resemnarea. In rest, abunda baladele subsumate tipului homo activus, baladele luptei impotriva invadatorilor turci si tatari, baladele voinicesti, cele din ciclul dunarean, despre care a scris Nicolae Iorga.
De o neintelegere e vorba la pagina 32, unde este amintita boala lui Creanga: „«pedepsia» lui pe care incearca s-o minimalizeze si s-o vindece cu leacuri babesti (suirea in salcie)“. Suirea in salcie? E greu de admis ca supraponderalul care era s-ar fi expus la un asemenea pericol. De fapt, e vorba de altceva, si G. Calinescu explica tratamentul babesc: „Sanatatea i se inrautatea din nou. Poate ca acum, urându-i-se de doctori, avu ideea de a se pune «in salce». Acesta era un tratament babesc pe care-l cultivara multi din intelectualii Iasului si care consta in inchiderea timp de o luna intr-o odaie incalzita bine, in inghitituri de felurite ceaiuri, in dieta si afumare. Pacientul nu iesea deloc din odaia-cuptor, mânca putin si nesarat si bea multa zeama calda de salce (radacina de salsaparila)“.
Se cuvenea sa fie luata in seama si remarcabila carte a lui Ovidiu Bârlea, „Povestile lui Creanga“ (1967), despre care Vasile Lovinescu a avut cuvinte de lauda: „este nepretuita pentru studierea radacinilor basmelor“. Bârlea studiaza, cu stiuta lui stiinta, posibilele surse ale povestilor humulesteanului si evolutia ulterioara a temelor care au intrat in structura operei lui si, totodata, saltul estetic fata de sursele populare. Astfel, aflam ca „Ursul pacalit de vulpe“ cunoaste 23 de variante publicate, doar una anterioara povestii lui Creanga; la „Capra cu trei iezi“ sunt cunoscute 19 variante, doar trei anterioare lui Creanga, „Punguta cu doi bani“ are 20 variante, toate posterioare; „Acul si barosul“ „nu este cunoscuta si nu figureaza nici in catalogul international Aarne-Thompson“; „Ivan Turbinca“ numara 37 variante, doar trei fiind anterioare; „Fata babei si fata mosneagului“ cunoaste 23 variante, din care trei anterioare; la „Povestea lui Harap-Alb“ toate cele 16 variante sunt ulterioare; la fel, cele 23 de variante la „Povestea lui Stan Patitul“ sunt ulterioare; la „Danila Prepeleac“ din cele 12 variante doar una este anterioara; la „Prostia omeneasca“ toate cele 30 variante sunt ulterioare; cele 4 variante la „Povestea porcului“ sunt ulterioare; cele 4 variante la „Povestea povestilor“ sunt ulterioare; „Povestea lui Ionica cel prost“ „nu e semnalata pâna acum in repertoriul folcloric“, tema insa „se intâlneste in povestile populare, dar in alte subiecte unde flacaul prost e intr-adevar nestiutor in atare materie.“ Comparându-l cu povestitorii populari, scrie Bârlea, „faima scriitorului nu iese cu nimic prejudiciata. Creanga nu pierde in atari comparatii, dimpotriva, soclul lui devine inca mai puternic.“
Prin finetea demersului critic, prin examinarea operei humulesteanului din punct de vedere estetic, prin noile abordari ale intregii sale opere, eseul lui Eugen Simion este ceea ce a aparut mai interesant de la G. Calinescu incoace.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper