Intelectualul ca atitudine

Am asteptat câtiva ani pentru a uita doua carti importante ale celui mai influent sociolog francez al secolului XX, Pierre Bourdieu, „Meditatii pascaliene“ si „Schita pentru o autoanaliza“, pentru a putea scrie si eu despre tema lor. Mi-a ramas în minte un fragment pe care unii îl interpreteaza ca ipocrizie, dar pe care eu îl cred ca fiind un adevarat program pentru fiul postasului din Pirinei: „Niciodata nu m-am simtit cu adevarat îndreptatit sa exist ca intelectual. Si totdeauna am încercat, ceea ce fac si acum, sa exorcizez tot ceea ce, în gândirea mea, poate fi legat de acest statut, de pilda intelectualismul filosofic. Nu iubesc intelectualul din mine si ceea ce poate sa sune a antiintelectualism este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persista în mine în materie de intelectualism si intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipica intelectualilor, de a accepta cu adevarat ca propria libertate îsi are limitele ei“.
Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamana, chiar întâmplator, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autocontempla narcisist, ignora practica sociala si nu au forta de a participa la o cât de mica actiune de rezistenta. Ca un cercetator al opiniei publice si nu numai, îngropat între muntii de date prin care aproape 100 de oameni care lucram la IRES ne câstigam pâinea, cred ca am dreptul ca, macar în clipele de odihna, sa ma opun artei divinatorii bazate pe modelari statistice si sa caut demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonante pe care le luam ca practice seculare sau valori eterne.
Am parasit si eu deliberat filosofia si, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile pâna aproape de 40 de ani. Dupa aceea, aici nu mai stiu ce credea Bourdieu, a început sa ma urmareasca frica de a nu le trada. Si acum înca ma uit cu atentie la viata mea si la poza bunicului Sebastian care mi-a spus cu o seara înainte de a muri: ai grija sa nu joci jocuri de noroc, esti patimas ca mine si sa ai grija de un singur lucru: respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre.
Cititorul meu tânar cu care corespondez des pe mail sau prin comentariile de la forumuri vine deja din alta lume traieste într-o lume a imaginii si poate mai bine sa ma înteleaga pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice si mai colorate emotional. El a crescut într-o epoca a televiziunii si este posesorul unei identitati mai flexibile realizate prin bombardament de supraevenimentialitate si o presiune mai mare a timpului si alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legati prin partajarea de emotii si afecte. Ei sunt reprezentantii unei mutatii genetice, de ruptura a legaturilor sociale traditionale, mult mai sustrasi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generatie în care, spune Olivier Mongin, sunt atinsi de individualism negativ, adica afectati de neliniste si singuratate, intra în retele sociale unde te poti sustrage reciprocitatii. Grupurile lor sunt provizorii, sau mai precis, ceea ce numesc ei retele sociale sunt regrupari provizorii, aflate sub semnul celei de a treia solidaritati (dupa solidaritatea organica si cea mecanica), unde relatiile sunt fragile si superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe retele între care poate sa aleaga. „Prietenii“ de pe facebook sunt puncte de stabilitate miscatoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime unde solidaritatea este reflexiva, în sensul lui Giddens: reflexivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici individul este asaltat de multiapartenente si nu exista principii solide care sa antreneze adeziuni colective stabile. Acesti tineri care se plâng în cântecele lor ca „nu s-au nascut în locul potrivit“ si viseaza sa plece în strainatate sunt produsul acestui timp. Poate ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastra, cei mai multi români nefiind cetateni tipici ai acestei societati moderne. Poate ca doar ei sunt victimele Timpului, ceilalti sunt victime ale decalajului nostru continuu fata de istoria Europei si mai ales a plonjeului direct într-o libertate care poate fi cu necesitate înteleasa doar daca ai construit ceva la propria ta viata si mai putin daca schimbarile ti-au venit mereu dinafara si la intervale scurte de timp a trebuit sa schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini.
Pot sa accept ca este vorba de o regresie colectiva masiva si ca traim o criza sociala de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturatie societala fata de marile valori ale celor trei secole de capitalism traditional si, probabil, trecem la o alta paradigma, la o alta maniera de a fi împreuna, trecem de la un inconstient colectiv dominat de triada munca-ratiune-viitor (Prometeu) spre o epoca dionisiaca, dominata de triada vis-imaginar-fantasma, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revolutiilor care ne aratau schimbarea, ci prin virusi ai contaminarii culturale. Cum spune Maffesoli în „Le Temps des Tribus“, nu mai avem contracte sociale între indivizi ca si cele din comunitatile de pâna acum, ci mai degraba pacte în cadrul unor comunitati fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc) unde regula este individualismul emotional. Emotia face regula si în politica, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu, produsele politice ale unor momente de rascoala emotionala generate de arestari sau respingeri care pareau abuzuri fata de indivizi si unele dintre libertatile lor. În aceasta situatie elita intelectuala este cu totul depasita, în aceste triburi noi, unde predomina un sentiment, nu sentimentul de apartenenta. Tribul se aduna sa protejeze o emotie sau sa vada cum aceasta emotie face sa vibreze mii de oameni.
Media participa la marile celebrari colective si creeaza o iluzie perfecta a realitatii. Dar nu prin oglindirea, strâmba sau concava, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialistii în media, dar moare pentru ca se confunda tot mai mult cu viata, locuim tot mai mult în televizor, nu putem sa mai criticam televiziunea pentru ca am deveni niste absurzi care critica viata. Cum sugereaza Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în domeniul politic, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i tine în viata, iar polemicile sunt mai mult o competitie si o enervare pentru ca televizorul s-a apropiat prea mult de viata si trebuie sa stea în proximitatea unui politician care si-a câstigat dreptul de a locui în televizor, alaturi de mogul sau de profesionistii lui si deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebagare în seama, dar atunci ar suferi si televizorul siamez.
Ce sa faca intelectualul în aceste conditii? Mai poate exista intelectualul clasic, legat de litere si ratiune, când toti argumenteaza prin emotie si imagine?
Da, mai poate exista si îsi poate face proiecte de schimbare a lumii. Pentru ca dincolo de mijloacele de expresie sau marile schimbari de paradigma, lucrul care este cel mai important este atitudinea de rezistenta. Atitudinea nu are legatura prea mare cu formele de expresie, ea este fundamental o pozitie verticala, o ruptura fata de curgerea consensuala sau supunerea bleaga fata de reguli sau traditii. Atitudinea este rezultata dintr-un sistem de valori, ea se justifica mai mult prin sine decât prin continutul ei. De multe ori nu-mi aduc aminte de substanta unei pozitii, dar îmi aduc aminte de omul care a stat drept. Recent, am vazut ca Uniunea Scriitorilor nu-l apara pe cel care a scris „Bunavestire“ sau „Îngerul de gips“ de niste tardive acuzatii de colaborationism. Nu cunosc ratiunile celui care este bastan peste aceasta tagma a scriitorilor, dar stiu ca eu l-am citit în adolescenta si tinerete pe Nicolae Breban si am simtit o atitudine care mi-a dat o speranta si rusinea de a renunta la valori. M-a ajutat sa nu ma ticalosesc, mi-a transmis ca nu eram singur, ca as putea si eu sa rezist daca altii pot. De aceea nu o sa ma intereseze niciodata trecutul unui scriitor care mi-a luminat tineretea sau anii negri ai comunismului. Daca a putut sa scrie, cu toata mizeria în care a fost târât, atunci pentru mine este un mic erou, pentru ca ceilalti, majoritatea, au ramas doar la stadiul de ticalosie, nu si-au dus si menirea pâna la capat.
Dincolo de estetica sau poetica, un intelectual veritabil este atitudine.

Un comentariu pentru “Intelectualul ca atitudine”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper