G. Calinescu fata cu totalitarismele (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Furtunoasa, spectaculoasa, în mai multe sensuri si sub mai multe aspecte, a fost ceea ce Nicolae Mecu numeste „odiseea receptarii“ „Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent“ a lui Calinescu, în perioada dintre 1941, când a aparut, si 1947; odisee precedata de „prelungirea puseurilor denigratoare vizând mai ales monografiile Eminescu si Creanga, izbucniri agrementate cu reminiscente din repertoriul de acuzatii la adresa „Cartii nuntii“: „erotism“, „imoralitate“, „pornografie“…“ Campanie urmata, as adauga eu, de punerea sub obroc pâna la începutul anilor ’80 cam din aceleasi motive pentru care fusese atacata în perioada la care se refera studiul lui Nicolae Mecu. Si în aceasta privinta, se vadeste ca destinul „Istoriei“ lui Calinescu este unic în cultura româneasca. Din cauza confuziei planurilor, a criteriilor de apreciere si, mai grav, a confuziei punctelor de vedere – ce pune sub semnul întrebarii însasi inteligenta atacatorilor –, a amestecului esteticului cu etnicul si ideologicul, s-a ajuns pâna acolo încât aceasta singulara Carte a cartilor sa fie judecata – constata Nicolae Mecu – „aproape sub semnul codului penal“. Cu totul neobisnuit, tinând seama si de factura monumentalei lucrari, receptarea – remarca autorul volumului „G. Calinescu fata cu totalitarismul“ – „a depasit cu mult granitele literaturii, transformându-se într-un scandal public de nivel national si convocând în perimetrul dezbaterilor, pe lânga profesionistii disciplinei, o legiune de neaveniti. Ca fapt de sociologie literara si de istorie a mentalitatilor, lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea, cu atât mai mult cu cât împrejurarile istorice au lasat urme si în comentariile criticilor de meserie“. Comentarii ce denota nu o data fie opacitate, fie dogmatism, fie ipocrizie, rea credinta sau inadecvare la subiect. Nu pot sa nu-mi amintesc în acest context de ceea ce-mi spunea într-un interviu Alexandru Paleologu, cu câtiva ani înainte de reeditarea „Istoriei“ lui Calinescu, dupa patru decenii de la aparitia primei editii la Fundatiile Regale: „criticile aduse de Serban Cioculescu în epoca sunt de o precizie si de o justete fara de replica. Numai ca în urma acestor critici atât de juste opera ramâne în picioare, pentru ca ea avea alta motivatie decât cea pentru care a fost atacata, si anume ea e o mare opera literara, o mare constructie epica (…) O Istorie întreaga de la origini pâna în prezent, cum a dat Calinescu, este o întreprindere eroica… si când spun asta ma refer la sensul clasic de epopee. Istoria lui Calinescu e o epopee a spiritului românesc încorporat în literatura. Ea începe cu o invocatie care s-ar putea asemana cu: „Cânta zeita…“. Cam asa suna prefata si începutul acestei formidabile carti“. O carte formidabila, o epopee ce a cazut, asa-zicând, pe un teren nepregatit cultural si mental, iar politic, total neprielnic, de fapt ostil. Cu cât înaintam în timp, sentimentul unei dramatice defazari între spiritul calinescian si epoca, epocile în care i-a fost dat sa se produca e din ce în ce mai puternic.
Nicolae Mecu evoca si analizeaza atacurile, unele într-un limbaj incredibil, la care a fost supus Calinescu. Un titlu dintr-o publicatie ieseana, adica din orasul unde Calinescu elaborase „Istoria“ si aproape tot ce este vârf în întreaga sa opera, suna de-a dreptul sinistru: „Profanare scelerata sau act de dementa. Cazul Calinescu“. Dar ceea ce intereseaza, fireste, este cum a fost primita Istoria în lumea literara. Nicolae Mecu consemneaza ca prima „contributie critica“ apartine romancierului si harnicului publicist Dan Petrasincu, autorul unui serial consacrat „Istoriei“. Dupa si dincolo de câteva laude cam exaltate, el vede în cele din urma mai clar si mai nuantat lucrurile, afirmând ca „Istoria“ lui Calinescu este „un mare roman cu personagii nenumarate, întins în spatiu si timp istoric cunoscut, plin de lumini si de umbre noi, un roman al culturii românesti, pe care d. Calinescu l-a scris când cu penita de otel a bijutierului, când cu condeiul geometric al arhitectului care vede monumental“. Dan Petrasincu îsi încheie comentariul cu o observatie pertinenta: „Cartea unui om de mare talent, de mare competenta si de mare ambitie. Cât timp autorul n-are de polemizat decât cu mortii, rezultatul e sclipitor. Cu cât se apropie de epoca noastra, autorul începe sa-si utilizeze din ce în ce mai fals forta de creatie si analiza de valoare. Principiile generale, estetice, sunt cele juste, numai aplicarea lor la imediat are de suferit“. În consecinta, cartea „nu va putea ramâne decât ca o creatie, dar nu ca un îndreptar“. Cei preocupati de canon ar putea ricana ca factorul creatie e aici un neajuns. Dar Calinescu nu a scris si nici nu a avut în intentie (o atesta si corespondenta cu editorul sau Al. Rosetti) sa scrie un îndreptar sau un manual de literatura. E superfluu de a mai spune ca o asemenea miza, altminteri importanta, utila, mai ales utila, nu era de anvergura lui.
O atentie pe masura acorda Nicolae Mecu comentariilor criticilor profesionisti. Serban Cioculescu credea a-l fi prins pe Calinescu în „delict de logica“. Alegatiile lui sunt otioase si de multe ori, cum ar fi zis Maiorescu si contemporanul nostru Al. Paleologu, nu sunt în chestie. Ele cad ca nuca în perete si ascund, destul de inabil, umorile criticului poreclit „Serban cel Rau“. Cioculescu va reveni însa în timp asupra subiectului si oarecum se va revizui Nicolae Mecu semnaleaza ameliorarile unor opinii formulate de acesta la cald, modul cum „îsi depaseste sensibil reactiile umorale din primele articole“, încât va scrie, e drept parca rupându-si din suflet, ca „Istoria“ confratelui sau „ramâne o carte fermecatoare pentru lectorii avizati si inutila prin definitie, ca orice opera de arta“. Un alt critic de prim plan, Vladimir Streinu, s-a pronuntat în cadrul unei anchete, pendulând între aprecierea ca „Istoria“ e „o lucrare de romancier foarte dotat, care a reusit sa dea moliciuni plastice chiar celor mai înghetate valori ale culturii noastre…, admirabil când se apuca sa toarne viata în câte o mumie literara“ si remarci din care nu lipsesc expresii ca „proasta crestere indenegabila“, „lipsa de respect“, bârfeli vechi“. Mai detasat, E. Lovinescu considera ca lucrarea e „cea dintâi istorie estetica si deci critica“, iar Pompiliu Constantinescu, si el detasat si comprehensiv, scrie: „Inteligenta subtila, perceptie critica fina, sensibilitate mobila si talent plastic abundent, d. G. Calinescu este atât de dotat, încât se foloseste – simultan sau succesiv – de marile sale însusiri, oferindu-ne cel mai atractiv spectacol din critica noastra de astazi… Criticul este un artist inimitabil, care-si alege coltul de preferinta de unde scriitorul poate sa apara acoperit de umbre sau de lumina solara; obisnuit cu tehnica lui, pâna la sfârsit începi sa-i adopti punctele de vedere, într-atât este de personal, de ingenios si de insinuant; numai un cititor neinteligent sau ipocrit nu va recunoaste ca, oricâte divergente intime ar rascoli vasta panorama a istoriei literelor noastre, caleidoscopic înfatisata de d. Calinescu, ne impune prin excelenta si felurimea însusirilor sale atât de personale“. O caracterizare ce pare sa confirme, ceea ce enuntase principial Mihail Ralea în cronica sa din „Revista româna“, noiembrie-decembrie 1941, si anume ca despre „Istoria“ lui Calinescu „trebuie vorbit cu pudoare, cu seriozitate si cu spirit liber“, nu neaparat dupa criterii didactice, metodologice, morale etc. … În opinia lui Ralea, trebuie luat în considerare în primul rând ceea ce îl particularizeaza pe autor: „farmecul talentului si temperamentului sau“.
As mai retine doar opinia unuia dintre, pe atunci, tinerii fosti discipoli ai lui Calinescu la Universitatea din Iasi – Adrian Marino, care, asa cum remarca Nicolae Mecu, nu ezita sa alature numelui lui Calinescu epitetul „renascentist“ si sintagma „om universal“ si sa afirme ca acestea „vor deveni simple locuri comune“. A prevazut bine. Ce n-a prevazut însa este faptul de a fi devenit poate cel mai înversunat detractor al lui Calinescu. Dar despre Marino, fata de care Nicolae Mecu mi s-a parut a fi prea tolerant, va mai veni vorba.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper