Dreapta: ce crede stânga ca este dreapta si ce crede dreapta ca este ea

Un articol de ANA PETRACHE

Recent, parcurgând cartea lui René Rémond, Les droits en France, ma oprisem asupra capitolului legat de posibilitatea de a generaliza dezbaterea franceza despre dreapta si stânga la nivelul întregii lumi. În principiu, dupa Remond, exista trei forme de dreapta specifice secolului XIX francez : dreapta orleanista, bonapartista si legitimista, tradusa prin dreapta liberala, dreapta cezarista si dreapta contrarevolutionara. Adaptând discursul sau pentru epoca noastra, putem sesiza trei forme ale dreptei: liberala, nationalista si conservatoare.
Perspectiva stângii; câteva prejudecati comune
Toate plasate la dreapta, din perspectiva stângii, ele sintetizeaza o dreapta în economie, o dreapta în ceea ce priveste comunitatea si raportarea la etnicitate si una raportata la religie. Plasându-ma la dreapta conservatoare, nu simt nici un fior nationalist sau nici macar patriotic, iar cu liberalismul economic ma înteleg pâna când acesta va interfera cu libertatea mea religioasa. Interesant este ca dreapta economica se poate alia cu o conceptie de stânga asupra familiei si asupra dreptului minoritatilor, cum este cazul ALDE în UE. De altfel, nici dreapta nationalista nu a ezitat niciodata sa aplice politici de stânga economice. Prin urmare, tipurile de dreapta nu sunt atât de usor de coalizat între ele.
Dreapta pretinde ca stie foarte bine ce este stânga si ce vrea ea, în timp ce stânga pretinde ca stie ce vrea dreapta mai bine decât dreapta însasi. Cei cu viziuni de stânga au facut niste idoli din anumiti termeni care apar constant în discursul advers si, prin urmare, reactioneaza aproape biologic la ei. Îmi propun, în continuare, sa trec în revista câteva dintre miturile despre ce este dreapta.
Oricine citeste un text de pe Criticatac despre capitalism si dreapta începe sa creada ca ar fi vreo unitate indisolubila între cele doua, ca mariajul în biserica catolica. Or, nu-i deloc asa, esenta dreptei nu este capitalismul, ci este libertatea. Asumptia fundamentala a dreptei este nevoia de si dreptului natural al omului la libertate,  prin urmare, voi apara tot ceea ce garanteaza libertatea de gândire (religioasa), de actiune (economica), de exprimare, si ma voi opune oricarei masuri care o limiteaza, fie ca masura vine din partea statului, sau vine din partea minoritatilor/majoritatilor, deranjate de optiunea mea. Daca se întâmpla ca o forma a capitalismului sa îmi creeze conditii economice care sa avantajeze libera initiativa si, prin urmare, posibilitatea de a urma libertatea si creativitatea, o voi sustine; daca însa capitalismul respectiv se va uni cu statul în exploatarea cetateanului (cazul românesc fiind prototipul unei astfel de uniuni neconsimtite de cetateni), ma voi opune unui astfel de capitalism.
Se vorbeste enorm despre capitalism, dar de care capitalism vorbim? În UE, avem un capitalism dictat de Bruxelle, care afecteaza atât libertatea pescarului din Sicilia, cât si pe cea a furnizorului de programe de calculator, împreuna cu cea a suveranitatii statelor membre. Vorbim despre planuri economice de salvare a UE de criza, dar criza este datorata si interventiei statelor în economie, bancile sunt salvate de state, care se amesteca puternic în economie, si ceea ce era un rau mic, somajul angajatilor la banci, s-a transformat, prin grija si protectionismul statului, într-un mare rau amânat. Cultural, îmi e imposibil sa gândesc în afara spatiului public european, dar parca nu simt nevoia sa ma protejez de statul al carui cetatean sunt, inventând un supra-stat, mai mare, mai bine organizat si, prin urmare, mai eficient în a aplica politici de uniformizare.
Mila si compasiunea
– o diviziune a muncii
Stânga vorbeste foarte mult despre preferinta ei pentru cei saraci, pentru umilitii si obiditii sortii si, prin urmare, apare drept salvatoarea lor. Dreapta apare aliata cu bogatii acestei lumi – de unde o astfel de diviziune a muncii? Un liberal care vrea un stat minimal se gândeste si la muncitorul zilier care ar ramâne cu 40 la suta mai multi bani în mana daca nu i-ar darui statului în speranta unor servicii pe care acesta nu e în stare sa i le asigure. Fiind femeie (fara sa fiu feminista), sunt în mod natural înclinata catre protejarea vietii, mai ales în acele forme care, prin natura, sunt mai putin adaptate supravietuirii, copiii, batrânii, bolnavii, doar ca nu vreau sa arunc în gradina statului datoria de a avea grija de ei. Libertatea presupune în primul rând responsabilitate, si aceasta responsabilitate ma obliga sa fac ceva pentru ei, mai mult decât a plati impozitele si a astepta de la un sistem impersonal rezolvarea problemelor celorlalti.
Dreapta nu e împotriva sindicatelor, nu crede ca muncitorii nu au dreptul sa se uneasca. Crezând în libertatea mea, sunt obligata, pentru coerenta sistemului meu de gândire, sa cred ca toti suntem liberi în mod egal si sa valorizez libertatea celui de lânga mine, ca si pe a mea. În plus, cred ca unii au libertatea de a îsi uni libertatile, la fel cum si altii au libertatea de a si-o trai mai izolati, refuzând sindicatul sau scoala de stat (zic mai izolati, dar nu izolati de tot, pentru ca sunt obligati sa participe la comunitatea politica pentru a-si proteja libertatea).
Dreapta nu e lipsita de mila, compasiune si de dorinta de a ajuta aproapele doar pentru ca nu vrea sa o faca prin intermediul statului sau al sindicatului. Nu e nevoie sa deleg statul pentru a ajuta, prin servicii sociale, vecinul de la trei sau colegul de facultate; daca îmi pasa de ei, o pot face chiar eu, si daca nu pot sa o fac singur, ma pot alia cu altii pentru asta!
Mi-ar placea ca statul sa nu existe în forma lui nationala de azi, dar e imposibil sa renunti la el ca forma de manifestare a politicului. Nu putem sa renuntam la el nici inventând ceva în sus, UE, nici ceva în jos, comunitatea de baza care se autogestioneaza. Prima îti consuma resursele de libertate, cea de a doua poate parea o optiune mai rezonabila din perspectiva libertariana, doar ca, niciodata în istorie, comunitatile care si-au declarat autonomia în fata unui stat national nu au facut-o pe motive economice, ci doar pe motive etnic-nationaliste.
Sa fim onesti, si dreapta, si stânga îsi doresc sa traiasca mai bine, pentru ca traiul mai dulce înseamna si mai multa libertate, si mai multa egalitate. E o chestiune de eficienta, si atunci, care este solutia care va duce la cresterea nivelului de viata? (Stiu ca expresia e nivel de trai, dar asta parca presupune o viziune prea materialista asupra lucrurilor, un  nivel de viata mai bun presupune si mai multa educatie, si mai multa independenta în acte si gândire, nu doar mai mult unt.) În plus, daca eu nu am ocazia sa merg la universitate din cauza saraciei, va fi putin probabil sa pun mâna sa ma solidarizez cu oamenii din lumea a treia, din simplul motiv ca nu am ce sa le ofer.
Cine e societatea civila?
Stânga critica consumismul si propune ca alternativã o redistribuire a resurselor.
Dar consumismul înseamna productie, înseamna locuri de munca si, deci, cresterea nivelului de trai al muncitorului care a produs acel obiect considerat, poate, de lux de unii. Veti spune ca nu e adevarat, ca întreprinderile preiau tot profitul si se muta în tari din ce în ce mai sarace, ca sa nu plateasca mai mult mâna de lucru. Dar daca ei se muta din Italia în România, vor creste nivelul de viata al românilor, si daca se muta din România în Cambodgia, e si pentru a creste nivelul de viata al cambodgienilor. Ce fac somerii români sau francezi? Se reinventeaza, învata eventual o noua meserie. Aici, e adevarat, o pot face la 30, la 40 de ani, poate si mai târziu, dar exista un moment în care oamenii nu mai au energia sa tina pasul cu cerintele timpului, si nu vreau sa ne ucidem batrânii, ci sa gasim un sistem pentru a-i proteja.
În final trebuie subliniat ca dreapta autentica nu se poate coagula în afara unei societati civile. Hegel vorbeste despre trei forme de manifestare ale spiritului în istorie: familia, ce reprezinta spatiul privat, statul, ce reprezinta spatiul public, si societatea civila, plasata între ele, care face medierea între interesul privat si cel public. Iar societatea civila nu înseamna în primul rând ONG-urile, cum am fost educati sa credem azi, ci în primul rând corporatii economice si grupuri sociale cu interese comune, asadar aici ar intra atât patronatele, cât si sindicatele, si bisericile si asociatiile de binefacere. Si acelasi Hegel, acuzat de atât de multe voci de totalitarism, are pagini foarte frumoase în care arata cum statul nu trebuie sa fie gelos pe societatea civila si pe autonomia ei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper