De ce flaut?

Un articol de Ion Bogdan Stefanescu

Se spune ca la botezul meu se anuntasera patru ursitoare din cele patru zari, purtate de cele patru vânturi. Nici pâna astazi insa nu s-a aflat motivul  pentru care trei dintre ele nu au mai ajuns: n-au avut vânt prielnic, n-au avut toaletele gata la timp, n-au avut stare sau, pur si
simplu, n-au cutezat sa intre in biserica, fiind alergice la fum de lumânare. A ajuns numai cea care, spre uimirea tuturor, mi-a ursit:… ffffffflaut!

Botez
ffffffflaut!
vânt si ursitoare
vânt si ursitoare
ffffffflaut!
al treilea ochi
argint lacrimeaza
ursind si iar ursind
ffffffflaut!
parinti de straja
semn si nimb
ursind si iar ursind
fffffflaut!
si preotul
si ingerul
fffffflaut!

scâncetul a sarutat mâna
si aripa
usurat
flaaaaauuuuuuut
Si totusi, intrebarea: de ce flaut? revine insistent pe buzele tuturor: prieteni, melomani, ziaristi, sau simpli curiosi.  De-abia acum inteleg ca planul ursitoarei  prinsese viata odata cu plânsul sughitat stârnit de apa rece din cristelnita.  Mie, ocrotit pâna atunci la sânul cald al mamei, plânsul acela-mi paruse tare strident…  nu-mi auzisem vocea inainte atât de penetranta. Dar pentru parinti si invitati fusese primul meu recital. Apoi, când am deprins mersul biped,  duhul cel bun ma indemna sa fredonez intruna melodioare fel si fel. Iar un prieten apropiat al casei, care ma carase o luna-ntreaga in spinare pe plaja de la „2 Mai“, beneficiind in tot acest timp de „recitalurile“ mele vocale, a  insistat pe lânga ai mei sa-mi speculeze urechea muzicala si sa-mi angajeze o profesoara de pian – ca tot il aveam in casa – spre a nu-mi rata vocatia. Am inceput asadar sa studiez pianul la vârsta de cinci ani, dar nu pentru ca mi-as fi dorit-o eu neaparat, ci pentu ca mama a inteles, la rândul ei, ca aveam datele necesare ca sa ajung muzician. Dintre toate instrumentele, pianul este cel care poate revela, asemenea globului de clestar, datele solistice ale copilului, chiar de la vârste fragede; in acelasi timp, ii poate oferi satisfactii imediate, caci orice melodie fredonata este usor de reprodus la pian, spre bucuria odraslei si a paritilor.  Astfel ca inceputul pare unul fericit, in timp ce vioara, spre exemplu, descurajeaza in primii ani, pentru ca sunetul frumos e mult mai greu de obtinut, se intâmpla târziu, dupa ani de studiu. A nu se crede insa ca studiul pianului inseamna o bucurie continua. In general, copilului ii este greu in primii ani de scoala sa isi asume un program foarte riguros, care implica, pe lânga lectiile obisnuite, câteva ore de studiu la instrument… instrumentul ales de parinti! E greu sa tot repeti cu insistenta dificile si agasante exercitii de agilitate, in timp ce iti auzi prietenii batând cu pasiune mingea in fata blocului. Cei care au insa puterea de a renunta la copilarie merg mai departe pe drumul sinuos al cizelarii artistice. Asa am procedat si eu, numai ca sensibilitatea, ba chiar fragilitatea mea psihica in fata „probelor de foc“ ale examenelor trimestriale, au determinat-o pe mama sa aleaga pentru mine, atunci când s-a putut, un alt instrument. Flautul!
Trebuie sa spun ca, dupa parerea mea, unul dintre marile defecte ale scolii românesti de muzica este impunerea de performante de la vârste foarte fragede, adica de la sase – sapte ani. Esti aruncat in vâltoarea examenelor si a concursurilor pentru a satisface de fapt orgoliul profesorilor, dornici sa culeaga lauri prin intermediul fragililor lor discipoli. In fapt, copiii acumuleaza o multime de frustrari pentru ca, de cele mai multe ori, concursurile, chiar si examenele, sunt departe de a fi obiective. Se urmaresc interese de moment, iar copiii sufera ingrozitor. Cu timpul insa se obisnuiesc, dar cu ce pret! Un suflet tabacit si resemnat. Si  mai rau de atât e faptul ca, fortându-se performanta, se ard anumite etape necesare in evolutia tehnica si artistica a copilului, iar repercusiunile acestui tip de educatie pot deveni, mai târziu, catastrofale: depresii, renuntari, debusolari… o cariera ratata. Asa cum exista acuzatia de malpraxis in domeniul medical, tot asa ar trebui inventat un sistem care sa puna sub acuzatie felul in care foarte multi profesori isi fac meseria, pentru ca o buna parte dintre elevii ce-si incredinteaza intreaga lor personalitate acestor pretinsi dascali ajung peste ani niste ratati. Eu am reactionat la impulsurile negative pe care le simteam cu fiecare examen sau concurs: cu o saptamâna inainte nu mai dormeam noaptea, in ziua cu pricina tremuram, ma lua cu lesin si nu vroiam sub niciun chip sa intru in sala de tortura: profesori sobri, fete severe, voci seci, sau soapte continue iti creau un disconfort teribil pe toata durata interpretarii s.a.m.d. Ca sa nu pierd atâtia ani de educatie muzicala, odata ajuns in clasa a V-a – implinisem deja zece ani -,  mama s-a gândit, cum spuneam, ca era mai bine sa schimb instrumentul. Se vehicula ideea ca la instrumentele de suflat competitia e mai suportabila, iar pretentiile mai rezonabile. Nu a tinut cont de dorinta mea – trompeta sau percutie – si bine a facut. Desigur, pentru un pusti de zece ani, fascinat de muzica de jazz (aveam in casa, procurate din strainatate, o serie de discuri cu concerte memorabile de jazz) cele doua instrumente pomenite erau tentante. Au existat insa doua argumente puternice in decizia pe care mama a luat-o pentru mine: vecinii – o trompeta sau o baterie ne-ar fi fost fatale in blocul in care locuiam la acea vreme (ori, poate, am fi ramas singuri, ceea ce nu mi-ar fi convenit deloc, pentru ca aveam foarte multi prieteni de joaca) – si, argumentul suprem: in comparatie cu orice alt instrument de suflat sau percutie, flautul este acela care poate oferi o cariera solistica (repertoriu urias, sunet de invidiat, rol solistic in cadrul orchestrei, lesne de asociat cu alte instrumente, poate prelua mult din repertoriul viorii, confectionat din metale nobile: argint, aur sau platina). Doar ca teoria conform careia lucrurile sunt mai simple in zona instumentelor de suflat a fost infirmata la scurta vreme: copil pasionat, aruncat din nou in vârtejul examenelor si al concursurilor de catre noul profesor, am parcurs mult prea repede etapele in care se deprind reflexele de suflat la acest instrument. Victoria lui era cu atât mai mare cu cât un copil cu doar câteva luni de practica ajunsese sa participe la tot felul de activitati de profil. La auditiile de clasa nu se cuvenea sa ma prezint cu piese alese conform nivelului tehnic la care ma aflam, ci cu unele mult mai dificile. Eram tot timpul fortat sa demonstrez mai mult, sa fiu iesit din comun.

4 Cu alte cuvinte, am ajuns destul de repede de unde plecasem, numai ca experienta anilor anteriori ma intarise, imi „tabacise“ sufletul, devenisem aproape imun la jocurile de culise, ba incepusem chiar sa ma imbat cu apa rece, sa cred ca sunt foarte bun. Tactica folosita in scoala de unii dintre membrii comisiilor de examinare era ca, la faimoasele auditii trimestriale, sa-l laude pe copil in fata parintilor, si mai ales pe profesorul acestuia, astfel incât parintele pleca ametit de bucurie si convins ca fiul sau se afla pe cele mai bune mâini posible, ce trebuiau rasplatite. In felul acesta, domnii profesori se constituiau intr-o veritabila si impenetrabila casta, mai cu seama ca tot ei erau chemati sa alcatuiasca si juriile concursurilor nationale. Asadar: premii asigurate, confirmând progresul constant al propriilor elevi. Cu atâtea premii câstigate si atâtea laude din partea celor din jur, nu-mi mai statea nimic in cale. Eram, clar, cel mai bun! Ursitoarea imi turnase mult talent in cristelnita, ba chiar adaugase si ceva noroc… numai ca acesta din urma avea sa se arate mult mai târziu. Din pacate, pentru o lunga perioada de timp, am incaput pe mâna unor profesori care nu au stiut sa-mi creeze reflexele corecte prin care talentul meu sa se poata manifesta fara efort. De multe ori aveam senzatia ca nu sunt in stare sa exprim complexitatea sentimentelor launtrice pe care muzica mi le trezea, si asta din cauza unor carente tehnice. Profesorul pe care l-am avut la scoala medie nu putea fi un model demn de urmat, caci nu l-am auzit niciodata cântând la flaut.  Apoi, un altul, cu o buna experienta solistica, a reusit sa ma scoata din pasa proasta in care ma aflam, dar nu pentru mult timp. Lipsa lui de interes pentru evolutia tehnicilor instrumentului l-a facut sa piarda contactul cu lumea flautistica si, la un moment dat, solutiile sale s-au dovedit a fi depasite. Nu-mi ramasese decât sa ma zbat de unul singur, insa iata ca, intr-un moment de criza din care nu ma vedeam iesind cu nici un chip (pe vremea studentiei), o voce stranie mi-a soptit:
Vocea
-Ce doresti?
-Un cal si o lumina
-Ia praful
de pe aripa fluturelui
vei fi cel mai frumos
vei fi
-Un cal si o lumina
-Caldura pietrei
slefuite
picurata cu sudoare
de lauri
vei fi
cel mai puternic
vei fi
-Un cal si o lumina!
-Razele stelei
in sase colturi
vei fi
cel mai intelept
vei fi
-Un cal si o lumina!
-Un cal si o lumina!
-Un cal si o lumina!
-Vei fi
sunet de flaut
vei fi
Am zis!

Capatând dintr-o data puteri miraculoase, am reusit sa ma desprind din caldura ocrotitoare a caminului, din mrejele iubitei si din boemia savuros practicata in semn de protest la tot ce ma inconjura. Anii ’90 au deschis portile spre alte lumi si confruntarea cu ceilalti a fost inevitabila. Am plecat sa studiez la Nisa cu Alain Marion, la Darmstadt cu Pierre-Yves Araud, la München cu Wolfgang Schultz, si atunci am realizat cât de subreda era formatia cu care veneam din scoala, cât de sarace argumentele si teoriile pe care se sprijinea in plan instrumental. Dar abia in 1994 norocul de care vorbeam mi-a surâs cu adevarat. Am obtint o bursa pentru studiile de masterat in Statele Unite ale Americii, la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign.  Acolo l-am avut profesor pe Alexander Murray, flautist englez stabilit in America cu 30 de ani in urma. In tinerete fusese prim flautist al Filarmonicii londoneze si, printr-un mandat de patru ani, condusese, in postura de director general, redutabila institutie. Fusese si profesor la Conservatorul Regal din Amsterdam. Asadar, un adevarat muzician, trecut prin toate filtrele unei vieti profesionale foarte active. Tot el este si promotorul celebrei metode denumite „Alexander technique“, o modalitate infailibila de relaxare a trupului dupa orele epuizante de studiu. De la el am invatat enorm. Tot datorita lui l-am cunoscut pe Sir James Galway, idolul meu in materie de flaut inca din copilarie. Cu alte cuvinte, mi-am vazut visul cu ochii, am atins un ideal. E un sentiment foarte ciudat, care de multe ori chiar imi da frisoane. Am fost preluat de Sir Galway si destinul meu flautistic s-a schimbat de atunci: am inteles, urmarindu-l cântând, ce trebuia sa fac pentru a-mi indrepta defectele, am invatat ce trebuie sa cer de la instrument pentru ca acesta sa devina parte din mine, asemenea vocii umane. Lor le datorez aproape totul si – regret ca trebuie sa o spun – prea putin scolii românesti.
Se cuvine sa mai amintesc alte doua nume de prieteni, adusi in viata mea probabil de acelasi noroc ursit odinioara; ei se numesc Takashi Saito si Hiroshi Aoki. Primul este tot flautist, profesor in Elvetia. L-am cunoscut la cursurile de vara tinute de Sir Galway. Din ’95 sutem prieteni. Chiar daca vorbim destul de rar, macar o data pe an tot ne intâlnim. Am cântat mult impreuna, avem si imprimari realizate pentru Societatea Româna de Radio (SRR). El a fost cel care mi-a cumparat din Japonia primul meu flaut Muramatsu, in schimbul caruia i-am oferit un set de tacâmuri de argint, mostenire de familie (caci atâtia bani cât valora flautul, nu aveam). A fost un cadou frumos pentru nunta surorii lui, la Tokio. Cu siguranta flautul fusese mult mai scump, dar un japonez, daca vrea sa te ajute, o face cu discretie, netinând cont de costurile materiale. Pe al doilea, Hiroshi Aoki, l-am cunoscut tot prin Sir Galway. Este cel mai important constructor de flaute din lume. El este creierul firmei Muramatsu. Dupa interpretarea mea din cadrul cursurilor de vara tinute de James Galway in Italia – pentru care am fost rasplatit cu premiul Clubului Liones, pentru cea mai buna interpretare – m-a asteptat cu un set de zece capete de flaut, invitându-ma sa aleg pe oricare mi-l doream  (piesele acelea, de fabricatie manuala, valorau sume enorme).  In felul acesta isi arata pretuirea fata de calitatile mele muzicale. Mai târziu, când destinul meu parea rezolvat, totul a luat, brusc, o intorsatura dramatica: dupa o noapte de insomnie, urmata de o repetitie grea cu Orchestra Filarmonicii, m-am intors acasa frânt de oboseala; aveam mai multe flaute in mâna si nu mi-am dat seama ca cel mai valoros dintre ele, flautul Muramatsu, lipsea. Imi fusese furat. Când m-am dus sa declar furtul la politie, unul dintre angajati m-a intrebat suspicios: „De unde stiu eu ca era flautul dumneavoastra?“… fapt care m-a determinat sa scriu firmei Muramatsu, informându-i pe de o parte despre furt, astfel incât in orice atelier din lume unde ar fi putut aparea instrumentul pentru o eventuala reparatie, sa se stie ca seria apartinea flautului meu; iar pe de alta, rugându-i sa-mi trimita un act care sa confirme ca instrumentul imi apartinea. Am primit actul, dar am primit, totodata, si emotionanta veste ca boardul companiei hotarâse sa imi trimita un alt flaut in locul celui ce-mi fusese furat: acesta este cel mai mare premiu pe care l-am obtinut in viata mea. Un gest unic! Ingerul meu pazitor, Hiroshi Aoki, a fost acolo. Am mai primit cadou flaute si de la profesorul meu, Alexander Murray: flautul bas, flautul alto si cel piccolo. Dar surpriza cea mare a venit anul trecut, din partea Ancai, sotia mea, care mi-a daruit un senzational Muramatsu din aur de 18 K, pe care tot Hiroshi mi l-a confectionat, dupa o auditie de patru ore in care am incercat toate tipurile de flaute, din aur de 14, 18 si 24 K sau platina. Echipa Muramatsu a considerat ca cel de 18 K mi se potrivea cel mai bine si, cu toate ca in mod normal se asteapta mai bine de 2 ani pentru efectuarea comenzii, in cazul meu – gratie pretuirii de care ma bucur din partea lui Hiroshi Aoki – instrumentul a fost gata doar in 8 luni, astfel incât sa-mi parvina exact de ziua mea, pe 25 aprilie. Tot Anca a fost elementul-cheie intr-un alt episod legat de instrumentele mele, mai precis de cel care-mi fusese furat cu aproape 3 ani in urma: aflând ca un angajat al Orchestrei Radio, fost student de-al meu, vindea un flaut Muramatsu, s-a aratat interesata sa il cumpere si – surpriza! – am descoperit ca era vorba chiar de flautul meu. Entuziasmul nostru a fost atât de mare incât i-am platit suma cu care pretindea ca il cumparase de la magazinul domnului Barbulescu – n-avea nicio factura – (mare atentie: acest domn vinde instrumente furate!), ba chiar inca si pentru reparatiile pe care sustinea ca i le-a facut. Mi s-a parut insa destul de ciudat ca baiatul acela sa nu fi stiut ca era vorba de flautul meu (caci un asemenea model nu mai avea altcineva in România), cu atât mai mult cu cât ma vazuse cântând cu el la lectiile pe care i le dadusem. Bineinteles ca am returnat imediat instrumentul firmei Muramatsu, in ciuda unor voci care ma indemnau sa-l pastrez. Cu siguranta insa Dumnezeu ii ajuta pe oamenii cinstiti. Nu intâmplator norocul m-a urmarit in toata cariera mea.
Cum se vede, asadar, majoritatea flautelor pe care cânt de mai bine de 20 de ani mi-au fost daruite. Asta da, noroc! (Caci, datorita pretului lor ridicat, pentru instrumentistii români aceste instrumente au fost, si sunt in continuare, de neatins). Eu, la rându-mi, imi dau silinta sa le rasplatesc generozitatea si prietenia prin perseverenta muncii si calitatea interpretarilor mele, ca sa le demonstrez ca investitia lor a meritat.
Un alt mare noroc in cariera mea flautistica a fost si intâlnirea cu Doina Rotaru, cea care mi-a fost profesoara de armonie si contrapunct inca de pe bancile scolii si care, in semn de apreciere, mi-a dedicat prima sa lucrare pentru flaut: „Legenda“ – scrisa in 1984, an in care am si interpretat-o in prima auditie absoluta la Ateneul Român. Acela a fost momentul in care s-a declansat in sufletul meu dragostea pentru muzica contemporana. De atunci si pâna astazi, am interpretat sute de lucrari ale compozitorilor români si aproape toate lucrarile (peste 30) pe care Doina Rotaru le-a compus pentru flaut. De fapt, tehnica mea flautistica a evoluat si datorita scriiturii sale, cu siguranta cea mai solicitanta si complexa din tot ceea ce s-a scris pentru acest instrument. Si vreau sa ii multumesc Doinei – nume predestinat, incarcat de simboluri – nu doar interpretându-i cu daruire fiecare piesa, ci si intr-un alt mod:
Doina
Doinei Rotaru
Doooinaaaa
Trestiile suiera
La portile visului
Dooinaaaa
Nimeni n-a-ndraznit
Sa priveasca prin douazeci si
patru de vitralii
Nici ceasul mult prea chibzuit
Sa tulbure legenda
Ferecata in templul de fum
Doar dorul trestiei inalte
Ca un cristal  marturisit
In jocul de oglinzi
Vestind argint si zbor de libelula
A-ntors privirea sarpelui spre coada
Numindu-l Uroboros
Si sunetul flaut se facu
Si Doooinaaaa doina

Doina Rotaru a fost si cea care a „nasit“ colaborarea mea cu cei mai talentati interpreti români de muzica contemporana: pianistul Sorin Petrescu si percutionistul Doru Roman, fondatorii, alaturi de clarinetistul Emil Sain, ai trioului „Contraste“. Când Emil Sain a hotarât sa-si transfere destinul artistic pe tarâm spaniol, i-am luat locul in formatie, in anul 2000. Faptul ca am norocul sa dispun de intreaga familie a flautelor – piculina, flaut de concert, flaut alto si flaut bas – a facut nu doar posibila integrarea mea in aceasta echipa extraordinara, in care pretentiile din punct de vedere tehnic si artistic sunt la cea mai inalta cota, ci a contribuit si la imbogatirea repertoriului pe care il prezentam in toata lumea, in concertele noatre: cam 30 – 40  pe an.
De ce flaut, asadar?… Pentru ca asa a fost sa fie. Pentru ca trebuia sa-i intâlnesc pe Alexander Murray, pe James Galway, pe Takashi Saito, pe Hiroshi Aoki, pe Doina Rotaru si…pe Anca Vidaeff Stefanescu.

Si daca inca indoiala
Sau pur si simplu nepasarea
Nu v-au dat ghes de scormonit
Sau ati cascat de-atât citit
Eu va invit gonind sfiala
In frac purtându-mi reverenta
La un concert de flaut argintat
Cum n-ati mai auzit nici n-ati visat…
Pe seara daca nu va este greu
V-astept cu drag la Atheneu

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper