Corpul nostru cel de toate zilele. Virtualizarea trupului in societatea contemporana

Un articol de CRISTINA POSIRCARU

„Pielea, simbol al intimitatii si al proximitatii, reprezinta
singurul simt care poate face obiectul tuturor celorlalte.“
(Louise Poissant)

In prezent, corpul este obiectul unor discursuri multiple: domenii precum estetica, sociologia, antropologia, istoria, medicina sau filozofia acorda o din ce in ce mai mare importanta trupului si reprezentarilor acestuia. Ce este corpul pentru noi astazi? Sau, mai degraba, ce a ajuns sa fie corpul pentru noi in societatea contemporana? Sunt intrebari la care putem gasi raspunsul numai printr-o retrospectie privind parcursul istoric al relatiei dintre persoana si trupul sau.
Omul si-a „câstigat“ corpul destul de târziu, in perioada Renasterii, atunci când s-a delimitat treptat de univers, de natura, dar si de ceilalti. A capatat astfel constiinta unei existente proprii, diferite de tot ceea ce il inconjoara. A descoperit in sine un microcosmos, pe care a inceput sa il guverneze dupa bunul plac, fara a se mai crede influentat de forte exterioare (naturale, divine etc.). Cu timpul insa, relatia de sinonimie dintre sine si trupul sau s-a fisurat. Omul a simtit nevoia sa mearga mai departe de identificarea cu propriul corp. A ajuns sa il transforme intr-un obiect pe care il poseda.
Scindarea dintre sine si trup, tratarea propriului corp drept o alteritate sau un accesoriu detasabil a condus la practici precum inchirierea sau vânzarea unor componente corporale. Astazi, ne putem detasa complet de trupul nostru, el a ajuns sa ne fie dispensabil. Prin virtualizarea trupului, putem exista fara a fi in mod fizic. Spatiul virtual, in general, si retelele de socializare, in particular, determina o noua raportare a sinelui la trup. Individul contemporan se detaseaza de corpul lui fizic, material, si traieste diferite experiente, pe care le percepe ca fiind la fel de autentice, prin intermediul unui corp-avatar. In acest context, al corpului-instrument sau „marfa“, a devenit posibila si practica vânzarii si cumpararii de spatiu publicitar pe piele pentru tatuarea logo-urilor si sloganurilor corporatiste.
Un corp al sau. Individualizarea si dobândirea identitatii
Multa vreme, invelisul corpului a parut sa fie strabatut de toate fortele din lume. In timpul Evului Mediu, exista conceptia potrivit careia transformarile periodice ale lumii naturale influenteaza ritmurile corpului omenesc. Scrierile hipocratice (secolul al V-lea i.Hr.) si opera lui Galenus (secolul al II-lea d. Hr.) au fost folosite inca mult timp drept surse pentru explicarea proceselor interne, fiziologice si patologice, ale trupului uman. Diferenta dintre sanatate si boala era data de echilibrul dintre principalele fluide ale corpului: sângele, bila (sau bila galbena), flegma si melancolia (sau bila/umoarea neagra).
Aceste lichide – factori de vitalitate – erau corelate cu trasaturi universale ale naturii: temperatura, culoare, textura. Astfel, sângele este cald, rosu si umed; bila – calda, galbena si uscata; flegma – rece, galbuie si umeda; umoarea neagra – rece, intunecata si uscata. Mai mult, cele patru umori erau asimilate celor patru mari substante elementare care intra intim in compozitia ansamblului Universului: sângele era considerat asemanator cu focul, bila cu aerul, flegma sugera apa, iar umoarea neagra sau melancolia se apropia de pamânt  Aceste analogii corespundeau altor fatete ale lumii naturale, precum fortele astrologice si variatiile de anotimp. De exemplu, iarna are afinitati cu flegma, fiind rece si umeda.
Asadar, pentru o lunga vreme, corpul a fost perceput ca fiind legat de mediul inconjurator, aflat in corespondenta cu lumea, in rezonanta cu ea. Natura era indisolubil conectata cu omul. Luna influenta sângerarile, vindecarea ranilor, determina momentul nasterii si chiar pe cel al mortii. De asemenea, clima, semnele zodiacale, divinitatea si toate fortele magice derivate de aici influentau corpul uman.
Treptat, omul s-a desprins de univers si de natura, considerându-se pe sine drept un microcosmos al carui conducator este.
Corpul modern apare atunci când mecanismele si sistemele sale sunt imaginate independent de influenta planetelor sau a fortelor oculte, a amuletelor ori a obiectelor pretioase. Odata cu Renasterea, corpul se singularizeaza, prin specificarea unor modalitati de functionare explicate numai si numai prin propriul sau resort. El exista prin sine, se descopera ca entitate singulara si, practic, se inventeaza. Inaintea acestui moment, se poate spune ca individul si corpul sau nu existau. Singurul care exista era universul, iar corpul uman facea parte din el, implinindu-l. Aceasta desacralizare a universului poate fi interpretata ca o „saracire“, dar ea a fost si o eliberare, o descatusare a individului de sub influenta fortelor exterioare.
Inventarea corpului a fost, de fapt, rezultatul unei mutatii a gândirii figurative. In arta datând din aceasta perioada, mai ales in pictura, trasaturile umane sunt reprezentate ca trasaturi individuale, proportiile sunt cele ale unor masuri materiale, formele si volumele sunt bine reliefate, iar masele fizice sunt clar conturate, delimitate. Inainte, volumele erau foarte fluide, nediferentiate, la fel cum nici la nivel mental nu exista un decupaj al acestora din ansamblul universului.
Elemente interesante care sugereaza o impunere a individualitatii si chiar o valorizare a acesteia sunt portretele personale gasite in inventarele dupa deces ale elitei pariziene. Intr-o lucrare dedicata Frantei Vechiului Regim, Pierre Goubert si Daniel Roche arata ca ponderea lor trece de la 18% in secolul al XVII-lea la 28% in veacul urmator, in timp ce imaginea religioasa cunoaste o scadere puternica (de la 29% la 12%). Prezenta din ce in ce mai frecventa in spatiul privat a unor obiecte precum cântarul si oglinda demonstreaza atentia tot mai mare acordata propriei persoane. In aceasta etapa, omul continua seria delimitarilor sinelui, despartindu-si trupul nu numai de univers, natura si divinitate, dar si de ceilalti. Astfel, el devine o identitate, el este corpul sau. Omul se transforma in individ, iar notiunea de corp nu mai apare asociata cu masa de oameni (corpul bisericesc, corpul politic, poporul etc.), ci cu un singur reprezentant al acesteia.
Omul devine din parte (a naturii, a universului, a creatiei) un intreg de sine statator care se opune celorlalti. Corpul se fixeaza drept limita a propriei individualitati. Cu cât se contureaza mai puternic ideea singularitatii si a independentei fiecarei fiinte umane, cu atât se inmultesc eforturile de diferentiere de ceilalti, de impunere a sinelui printr-un element emblematic, propriu. Dupa Renastere, omul isi câstiga independenta in raport cu toate entitatile care il subordonau pâna atunci (univers, natura, forte magice etc.), dar este nevoit sa faca in permanenta eforturi pentru a deveni independent, diferit de ceilalti indivizi. Ca atare, omul trebuie sa isi transforme individualitatea dobândita in identitate. La acest nivel, se produce mutatia dintre afirmatia moderna a individualitatii „Eu sunt corpul meu“ si afirmatia contemporana (postmoderna) a identitatii „Eu imi detin corpul“. In drumul de la individualitate la identitate, omul pierde sinonimia dintre sine si trupul sau, considerând mai avantajoasa o relatie de posesie, in care el isi detine corpul. Accesorizarea corpului ii permite sa efectueze modificari asupra lui, sa il transforme dupa bunul plac, dar si dupa cel al societatii in care traieste. Numai transformându-si corpul intr-un instrument, un obiect exterior siesi, omul poate sa actioneze din afara asupra lui, sa il modeleze, sa il controleze. Dar daca omul nu se mai defineste ca fiind corpul sau, ci il poarta ca pe un accesoriu, mereu altfel, mereu altul, unde este astazi concentrata esenta fiintei sale? Daca, in Evul Mediu, corpul era perfect integrat in natura, in perioada contemporana, el este separat si de univers si de ceilalti, dar si de sine, fiind mutat intr-un alt univers, cel virtual, care permite multiplicarea lui.
Corpul – avatar
O dovada a faptului ca devenim tot mai putin legati de corpul nostru fizic este amploarea pe care o ia existenta noastra virtuala in defavoarea celei materiale. Zilnic, ne dematerializam si capatam o forma virtuala atunci când interactionam online cu alte persoane sau când, pur si simplu, intram in spatiul virtual ca identitati umane.
Existenta online a individului este interesanta nu numai prin faptul ca se detaseaza de corpul sau material, dar mai ales pentru ca permite o multiplicare a identitatii prin diferitele ipostaze la interfata sau avataruri pe care le foloseste.
Termenul avatar este preluat in cybercultura din mitologia indiana, unde are intelesul de corp temporar al unui zeu care viziteaza pamântul, incarnându-se sau manifestându-se in lume. In tehnocultura actuala, avatarul are semnificatia de simulare a corpului uman digitalizat, situat la interfata computerului, si poate fi caracterizat ca un alter ego al fiintei virtuale. Un avatar poate sa imprumute identitatea unui vampir, a unei zeitati africane sau a unui animal ori sa hibrideze trasaturi ale acestora in crearea unei fiinte imaginare. Asadar, in spatiul virtual, libertatea definirii identitatii este infinita; individul poate fi oricine altcineva decât este in viata materiala sau poate lua chiar identitatea unei fiinte imaginare, mitice, poate sa isi asocieze trasaturi din registrul non-animatelor, al obiectelor.
In mediul virtual, problematica corpului material este fie suspendata, fie negata pâna la emergenta ideii de „destrupare“. Insa destruparea este numai atât – o idee sau o iluzie. La o prima analiza a fenomenului mutarii corpului in mediul virtual, tindem sa omitem faptul ca avatarul este o prelungire a corpului material si ca nu ar putea exista fara sa il aiba drept corespondent pe acesta in viata fizica. Simturile corporale sau miscarile trupului sunt prezente in mod necesar in obtinerea unei experiente virtuale. Avatarurile online sunt „proiectii electronice ale referentului lor material“ (D. S. Horner, „Cyborgs and Cyberspace: Personal Identity and Moral Agency“). Ar fi deci mai corect sa ne referim la o plonjare a corpului fizic in mediul virtual si nu la o destrupare totala. Atunci când traim diferite experiente prin intermediul unui corp-avatar, acesta este inca inradacinat in realitatea materiala. Metafora unui copac descrie destul de sugestiv si corect fenomenul de avatarizare a corpului. Radacina, corpul material, ramâne in realitatea fizica, dar copacul isi trimite multiplele ramurele in diferite zone ale spatiului virtual. Astfel, conectat totusi la corpul sau palpabil, dirijat si alimentat de acesta, individul exploreaza spatiul virtual prezentându-se cu diferite avataruri in diferite ferestre de interactiune.
Prin posibilitatea multiplicarii identitatii, omul contemporan nu se neaga neaparat pe sine, ci „este ceea ce pretinde a fi sau ceea ce poate sa fie“ (Sherry Turkle, „Life on the Screen. Identity in the Age of Internet“). In mediul online, sinele este deconstruit si reconstruit frecvent. Fragmentelor identitare fizice, cu care individul participa la viata sa materiala, li se adauga componente noi, dorite, dar imposibil de dobândit in realitate. Este vorba despre posibilitatea construirii unei identitati ideale, pe care subiectul uman nu o are in realitatea fizica, dar pe care doreste sa o aiba. Astfel, in spatiul virtual, individului ii este permis un control asupra corpului si asupra identitatii sale care nu ii sunt accesibile in viata reala.
Eurile multiple se afla insa in discordanta cu ceea ce inseamna in fapt identitatea, adica ideea de unu. Cautarea eului adevarat prin fragmentare, descentrare si realcatuire de sine in multiple ipostaze nu poate conduce la gasirea identitatii reale. Astfel, daca modernitatea este considerata epoca descoperirii eului, postmodernitatea este caracterizata drept era care dezintegreaza eul.
Intr-un fel, similar altor fenomene, si evolutia relatiei dintre om si corpul sau probeaza ciclicitatea istoriei. In Evul Mediu, nu exista o asociere directa, o egalitate intre subiectul uman si trupul sau. Corpul omenesc apartinea universului, nu siesi. Apoi, prin dobândirea individualitatii, omul a inceput sa se defineasca prin corp, sa fie chiar corpul sau. Trupul fizic era singura forma prin care eul se putea manifesta in lume si infatisa pentru alteritate. Apoi, omul s-a desprins de trupul sau, achizitionându-l si deci detinându-l. A intrat in posesia lui si s-a detasat de el. In acest moment, cercul s-a inchis: legatura dintre individ si corpul sau a revenit la stadiul in care era in perioada medievala. Nu mai exista astazi o legatura directa, de egalitate intre om si trup, situatie similara pâna la un punct celei din Evul Mediu.
Astazi, corpul nu mai este o conditie esentiala pentru manifestarea sinelui. Cel putin aparent, putem exista fara a ne intrupa in mod conventional. Este interesant de observat cât de departe a ajuns omul in misiunea sa de cucerire a propriului trup. De la a fi o parte a unui Corp universal, omul si-a cucerit trupul si, mai mult, detine acum mijloacele necesare pentru a-si crea propriul univers corporal, pe care il poate popula cu eurile sale multiple.
Detasarea de trup: de la dematerializare la dezintegrare
Posibilitatea intruparii multiple la nivel virtual a facut ca omul sa uite ca acest lucru nu este totusi posibil si in realitate. Atunci când ai un singur trup (asa cum se intâmpla in realitate), nu iti permiti sa il inlocuiesti, sa il inchiriezi sau sa il vinzi. Adevarul este ca nu dispunem de componente corporale de rezerva. Cu toate acestea, in societatea contemporana s-a format o relatie intre corp si posesorul sau care face posibila tranzactia cu diferite parti ale corpului.
Corpul a ajuns sa fie descompus in elemente componente, organele sunt detasabile, se pot dona sau vinde. Omul exploateaza astazi la maximum posibilitatile pe care i le ofera singura sa posesiune de necontestat – corpul. Desigur, multe dintre practicile de instrainare a componentelor corporale au un motiv financiar. In tari precum India, Brazilia sau Africa de Sud, se face comert cu fetusi pentru experimentele farmaceutice, iar placenta se vinde pentru fabricarea diverselor produse cosmetice. In India, se comercializeaza cranii si diferite alte parti ale scheletului uman. Acestea sunt folosite in laboratoare, universitati si licee pe post de exponate, iar in cazuri extreme, ajung chiar in casa unui colectionar (David Le Breton). Situatii mult mai impresionante sunt insa cele ale persoanelor care isi vând organele pentru a supravietui din contravaloarea lor. In mai multe orase din India, oamenii foarte saraci isi vând unul dintre rinichi sau un ochi pentru o suma derizorie pentru un occidental, dar care reprezinta venitul pe mai multi ani in tara lor.
De ce au ajuns oamenii sa isi vânda corpul? Lasând la o parte motivatia financiara, aceste practici extreme au la baza o noua relatie intre individ si corpul sau. Trupul este perceput ca o posesiune, un accesoriu, o marfa. Atunci când avem nevoie, il putem amaneta sau chiar vinde. Usurinta cu care se renunta la parti ale corpului sau se fac modificari (chirurgicale, tatuaje etc.) asupra lui arata ca nu suntem foarte atasati de corpul nostru, ca il folosim mai degraba decât il pretuim. Corpul, mai ales exteriorul, ceea ce se vede (pielea, forma corpului etc.), devine din ce in ce mai mult al celorlalti si nu al nostru. Toate modificarile efectuate la nivel corporal, fie ca sunt temporare sau permanente, sunt pentru ceilalti si adresate acestora. Poate de aceea inzestram corpul cu trasaturile unui instrument care ne faciliteaza existenta, care ne include in societate si care, la nevoie, ne furnizeaza chiar bani pentru supravietuire.
Mesaje publicitare
pe propria piele
Acest context permite si existenta unor persoane care isi pun la dispozitie corpul pentru tatuarea mesajelor publicitare. Cu alte cuvinte, in spatiul american, dar nu numai, sunt oameni care vând spatiu publicitar pe propria piele. In majoritatea cazurilor, este vorba despre tatuaje temporare, dar, chiar si asa, devine evidenta perceptia propriului corp drept o marfa, un bun instrainabil. Este interesant de analizat acest fenomen din perspectiva celui care isi inchiriaza sau vinde pielea. Daca recurgerea la tatuare din motive personale contribuie la consolidarea identitatii celui tatuat, a purta un semn (temporar sau permanent) care nu promoveaza identitatea proprie, ci pe a unei companii / institutii, poate fi considerat un comportament patologic. Mai ales atunci când se afla in locuri permanent vizibile (si de obicei, tatuajele cu scop publicitar se afla in astfel de spatii corporale), tatuajele pot influenta negativ perceptia de sine a celui care le poarta. Exista cazuri ale mai multor persoane care au regretat, si pe buna dreptate, ca si-au vândut pielea de pe frunte sau de pe gât pentru a fi tatuati cu sloganul si logo-ul unei companii.
Atunci când cumpara spatiu publicitar pe pielea cuiva, companiile mizeaza tocmai pe asocierea pe care receptorii mesajului tatuat o vor face intre tatuaj si persoana / personalitatea celui care il poarta. In contradictie, cel care accepta sa isi tatueze in schimbul unei sume (adesea importante) de bani un logo sau un slogan corporatist, porneste de la ideea ca intre sine si tatuaj nu exista o legatura profunda, ci una superficiala, comerciala. Pentru el, asocierea cu numele companiei este o afacere si nimic mai mult. Numai tatuajele facute din initiativa proprie, pornind de la niste credinte interioare profunde, pot realiza o conexiune intre individul tatuat si „insemnul“ sau.
Oricare ar fi motivatia din spatele unor acte precum inchirierea pielii pentru a fi tatuata, aceasta noua disponibilitate a oamenilor de a renunta la parti ale corpului lor denunta o profunda desconsiderare a trupului, o tentativa de lepadare de corp, de instrainare a acestuia prin instrumentalizare si exploatare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper