Cine a mâncat salam de soia?

Intru, în centrul Atenei, la un Carrefour cât doua etaje. La parter, la mezeluri, ma întâmpina o vânzatoare machiata de scena. Fata sta în fata unei masute pe care sunt niste tavi. Si pe tavi, bucati de salam în scobitoare. „Gustati din acest salam de soia“, îmbie vânzatoarea cumparatorii. Si, în timp ce gura rosie ca o cireasa îi turuie cât de mult bine face omenirii consumul unui asemenea produs, eu privesc la tavile cu salamul în scobitoare, fara sa-mi cred ochilor si urechilor. Iata-l deci, vândut cu mare reclama! Iata-l deci recomandat de Carrefour! Iat-o pe fata care, numai zâmbete si ochiade, ne determina sa-l gustam. Fiindca e delicios. Si sanatos. Si ne foloseste la creier. Si ne scapa de bataturi. Fata, care nu stie ca ea de fapt vinde acolo nu un mezel oarecare, ci un simbol. Fata care n-a emigrat din România în anii dictaturii si nu s-a întors apoi în tara ei, unde sa i se reproseze, la fiecare pas, ca n-a mâncat salam de soia.
Acum dupa atâtia ani, retraiesc la parterul Carrefour-ului din Atena momentele dureroase ale primelor reveniri în tara. Senzatia de auto-repros de care cred ca n-a fost scapat niciunul dintre noi. Sentimentul ca celor ramasi acasa le-a fost foame si noua nu. Ca noi, chiar daca am stat în azile si-am primit mâncarea ca milogii, la tava, am avut-o totusi. Retraiesc rusinea noastra, a tuturor exilatilor, de-a nu fi dus pâna la capat jugul mizeriei alaturi de poporul nostru. De-a nu fi mâncat salam de soia.

Dar cine o fi mâncat oare salam de soia?
Am peste o ora o întâlnire cu niste români. Oameni în jur de 35-40 de ani. Si cum sunt înca sub puterea impresiei si a amintirilor, îi întreb: „Voi cum ati trecut prin anii de foame de dinainte de ‘89? Voi stiti ce gust are salamul de soia?“
„Tatal meu a stiut totdeauna sa se descurce“, îmi spune o domnisoara. „Mama lucra în comert“, îmi raspunde un tânar. „Tin minte cum ma trimitea mama prin dos, pe la Alimentara, unde lucra o matusa de-a mea. Îmi dadea de toate, doar sa nu ma fi vazut lumea“. „Ai mei lucrau la o fabrica de îmbracaminte pentru export. Scoteau de acolo haine elegante si le schimbau pe produse alimentare. Aveam frigiderul plin“. „Unchiul meu era director la crescatoriile de pui de la Crevedia“…
Uite deci ca bat la o usa închisa. Ba, mai mult, aflu ca nu atât lipsa, cât obraznicia celor din preajma si puterea de-a calca peste cadavre a dus la formarea sloganului.
Si daca cei pe care i-am întrebat si altii din tagma lor n-au dus greul, atunci cine a mâncat totusi salam de soia?
Citesc zilnic presa din tara. Care a luat obiceiul bun al publicarii biografiilor celor numiti prin diverse functii. O lectura care iarasi ma pune pe gânduri. Unul, dintre domnii de scoala noua, a avut tatal mare mahar în Comitetul Central al partidului. Altul a fost el însusi în fruntea comitetului tinerilor comunisti. Unul conducea o legatie. Altul ambarcatiuni care salasluiau prin marile porturi ale lumii. Si asa mai departe. Vor fi mâncat ei oare salam de soia la mesele oficiale sau la cele de protocol în strainatate?
Merg cu ochii si mai departe pe pagina de ziar. Citesc despre oameni de afaceri care în 20 de ani au ajuns la sute de milioane. Despre clinici particulare cu investitii de sute de milioane. Despre banci aparute precum ciupercile, zece pe-o strada. Vor fi fost directorii lor si manipulatorii tuturor acestor cifre colosale de afaceri printre cei care au mâncat salamul de soia? Greu de crezut. Si daca nici ei, atunci cine?

*
În 1987, mi-am invitat de Craciun o matusa în strainatate. Lucrase în cercetare, fusese chimista. Si iesise la pensie. Exista deci sansa sa i se dea un pasaport. Din când în când batrânilor li se mai permitea sa plece la rude. I-am trimis biletul de avion. Iesea pentru prima data din tara. Trebuia sa se descurce pe aeroportul din Zürich, unde schimba avionul. Traia cea mai mare aventura a vietii ei. Prietenii din exil, conationalii, asezati de multi ani în tara gazda, stiau ca am o musafira din România. Asa ca ne-au invitat la ei la masa din seara de Craciun. Si s-au pregatit sa ne serveasca cu o multime de bunatati.
Batrânica a ajuns cu o cursa de dimineata. De emotii n-a luat-o toata ziua somnul. Si seara ne-am dus în vizita. Gazdele ne-au asezat la o masa împodobita sarbatoreste. Ne-au îmbiat cu salate de fel de fel, cu fripturi de fel de fel, cu fel de fel de bauturi si fel de fel de deserturi.
Batrânica n-a vrut sa ia în gura nimic. Refuza îndaratnica orice i se punea în farfurie. Spunea multumesc la orice, dar nu se atingea de nimic. Rezistenta ei stârnea semne de întrebare. Gazdele o priveau surprinse. Si usor iritate.
Am ajuns acasa la noi dupa câteva ore. Am intrat pe coridorul îngust care dadea spre salon. Si pâna sa aprind eu lumina, am vazut-o rezemându-se cu cotul de un perete, cu fruntea lipita de zid. Si am auzit un hohot sfâsietor de plâns. Spinarea aceea încovoiata de anii de munca a matusii mele, bratul cu care-si acoperea fata lipita de perete, plânsul ei în hohote, pe întuneric, n-am sa le pot uita niciodata. Printre sughiturile de plâns, mi-a marturisit:
„N-am mai vazut de ani de zile atâta mâncare si atâtea lucruri bune la un loc. Mi-era pofta ca de-abia ma mai stapâneam. Dar m-am temut, doamne fereste, ca n-am sa ma pot abtine. Si o sa mânânc prea cu lacomie. Ar fi observat oamenii aceia. Si te-as fi facut de rusine“.

*
Iata, deci, cine mânca salam de soia, mi-am amintit acum. Cei care nu aveau nimic de schimbat la piata neagra. Cei care nu aveau decât rusinea de-a nu parea lacomi în ochii lumii. Si cei care nu vroiau sa-si faca neamul de râs. Ce putea da în schimb un om de stiinta ca sa primeasca un ciolan de porc? Era macelarul din colt înteresat de rezultatele lui de laborator? Ce putea oferi un scriitor pentru o sticla de lapte pentru copii? Era vânzatoarea de la Alimentara dornica sa primeasca în schimb un poem? Cum putea un chirurg sa-l opereze de sanatos pe vânzatorul de la statia de benzina, ca sa nu mearga dimineata la spital tinându-se cu o mâna de bara pe scara autobuzului? Ce bunuri se cautau pe piata, ca sa nu ajungi sa mânânci salamul de soia?
Si cine n-a posedat, nu poseda si nu va poseda niciodata asemenea bunuri?

Salamul de soia l-au mâncat atunci pâna la plecare, îmi vine parca sa cred, tocmai cei care si-au luat lumea în cap. Cei care nu aveau piesa de schimb si disperati de atâta umilinta s-au dus unde-au vazut cu ochii.
Acolo unde, dupa 20 de ani, la marile lanturi de magazine internationale, se face reclama la… salamul de soia.
Poate c-o fi altfel de produs cel de-aici si de-acum. Poate c-o fi altfel de salam. Ba, mai stii, s-ar putea sa vorbim si despre o altfel de soia. Una, probabil scoasa direct din calculator, fiindca nu mai e cazul sa ne miram de nimic. Poate ca o fi chiar gustos salamul asta, asa cum ne tot îmbie sa-l servim cu scobitoarea fata cea machiata de la Carrefour. Poate ca nu trebuie s-o privesc cu suspiciune. Doar ca eu, eu …n-am sa pot niciodata sa gust un simbol. Salamul de soia nu mai poate fi pentru mine un simplu produs culinar. El, pentru generatia mea, a devenit un concept.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper