Camilo José Cela. Tehnica, structura, interpretare

Un articol de RODICA GRIGORE

Camilo Jose Cela, Familia lui Pascual Duarte, traducere de Mona Tepeneag, Iasi, Editura Polirom, 2011.

 

Publicarea, in 1942, a romanului „Familia lui Pascual Duarte“, al lui Camilo José Cela (viitor laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, in anul 1989), a determinat aparitia aproape simultana a unor interpretari extrem de diferite, voci importante din spatiul cultural spaniol neezitând sa apropie cartea de debut a tânarului scriitor – pe atunci in vârsta de doar douazeci si sase de ani – de semnificatiile din „Strainul“ lui Camus, de strategiile narative ale marilor reprezentanti ai realismului rus (chiar Eugenio D’Ors mergând in aceasta directie), de atât de discutatul „tremendism hispan“, sau chiar de traditia prozei picaresti a secolului al XVI-lea ori de aceea a stralucitei Generatii de la ’98. Desigur, aceasta avalansa a interpretarilor de multe ori contradictorii a fost sustinuta si de profundul impact pe care cartea l-a avut asupra cititorilor, dar si de situatia sociala si politica a Spaniei imediat dupa incheierea Razboiului Civil. Deloc intâmplator, romanul „Familia lui Pascual Duarte“ a fost, uneori, pus in legatura, atât ca structura, cât si ca tematica, cu tulburarile cu care lumea spaniola se confrunta pe atunci, acest amanunt neimpiedicându-i, insa, pe alti exegeti sa aduca in discutie tocmai implicatiile unui protagonist care ar fi trebuit interpretat, dupa parerea lor, „ca un criminal prin excelenta inocent“.
Fiind, in mare, povestea vietii lui Pascual Duarte, un tânar care nu se da in laturi de la niciun act de violenta si care ajunge sa comita o serie de crime carora le cad victime apropiati ai sai si chiar unii membri ai familiei (uciderea mamei fiind, desigur, punctul culminant), romanul beneficiaza de o structura extrem de elaborata. Astfel, textul propriu-zis, care imbraca forma unei relatari confesive, la persoana intâi, a crudelor intâmplari ce marcheaza existenta lui Pascual, este insotit de doua note ale „transcriitorului“, cel care isi asuma misiunea de a face cunoscute cititorului toate aceste fapte, in urma descoperirii, „in anul 1939“, a unui straniu manuscris „intr-o farmacie din Almendralejo“, informatiile pe care acesta le furnizeaza fiind, insa, completate, de alte texte introductive, si anume o scrisoare a protagonistului adresata domnului Joaquín Barrera López, din Merida, care anunta trimiterea originalului, precum si o „clauza din testamentul olograf al lui don Joaquín Barrera López, care, murind fara urmasi, si-a lasat toate bunurile calugaritelor din ordinul Servicio Domestico“, cerând ca manuscrisul privind viata lui Pascual Duarte sa fie distrus sau, daca va scapa „optsprezece luni sfârsitului pe care i-l doresc, gasitorul sa-l ia in posesia sa si sa dispuna de el cum va crede de cuviinta, daca aceasta nu e in dezacord cu propria mea dorinta.“ Având in vedere aceasta strategie atât de bine pusa la punct si aceste rame succesive de care autorul se serveste pentru configurarea si evidentierea istoriei protagonistului sau, devine evident cel putin unul dintre motivele pentru care aceasta carte a suscitat interpretari atât de diverse. Caci „Familia lui Pascual Duarte“ combina, intr-o maniera rar intâlnita pâna atunci, mai multe calitati care deconcerteaza cititorul si exclud din capul locului judecatile simpliste sau simplificatoare: astfel, pe lânga forma remarcabila a textului romanesc, avem de-a face cu un continut marcat de problematica realismului (neexcluzând accente naturaliste) dar si cu secvente de subtila analiza psihologica, mizând pe evidentierea caracteristicilor unui personaj la rândul sau greu de prins in vreo formula unica sau intr-o definitie generalizanta. In plus, permanenta ambiguitate a operei, dublata de dislocarea cronologiei si de lipsa unor indicii clare care sa motiveze faptele crude ale protagonistului transforma romanul intr-o veritabila problema lasata deschisa in fata noilor generatii de critici literari.
Este, insa, evident faptul ca autorul a intentionat ca, dincolo de toate aceste subtilitati formale si de structura, sa ofere cititorilor o imagine cât mai completa – de aceea si contradictorie, uneori! – a unui protagonist care, pe lânga statutul sau de victima sau de criminal, pune implicit in discutie resorturile literaturii si ale pozitiei lui Camilo José Cela insusi fata de ilustra traditie a prozei picaresti spaniole. Caci, nu o data, pornindu-se de la o serie de date oarecum exterioare ale acestui roman (cum ar fi personajul vazut ca aflându-se in conflict cu o lume care il respinge si  ale carei reguli, in consecinta, el incearca sa le eludeze, trasându-si propriul cod de comportament), „Familia lui Pascual Duarte“ a fost raportat la tiparul picaresc, iar protagonistul a fost apropiat de Lazarillo de Tormes sau de Mateo Alemán, doi dintre eroii celebri ai genului. Numai ca, la o lectura atenta devine clar ca autorul se foloseste doar aparent de modelul picaresc, pe care, in fond, il submineaza, câta vreme el insusi, atunci când si-a dorit sa-l urmeze ori sa-l nuanteze, a scris utilizând chiar structura consacrata a secolului al XVI-lea, publicând in anul 1944, dupa cum se stie, „continuarea“ intitulata „Nuevas andanzas y desventuras de Lazarillo de Tormes“. Dar prin „Familia lui Pascual Duarte“, Cela urmareste sa dea impresia ca respecta traditia, vizând sa creeze, insa, doar iluzia marelui model picaresc, pentru ca, in acest fel, sa se poata indeparta cu atât mai mult de el. Caci, desi foloseste naratiunea la persoana intâi si aduce in prim plan un personaj aflat, practic, in afara regulilor societatii, romanul de fata nu urmeaza itinerarul consacrat al unui erou picaresc (inocenta, degradarea si necesara renastere spirituala), ci dimpotriva, configureaza un personaj egal cu sine de la inceput si pâna la sfârsit, care nu depaseste stadiul situarii in rau, ci se plaseaza in el de la prima si pâna la ultima pagina. Pascual Duarte devine, astfel, un veritabil antierou, care nu mai beneficiaza de strategia (specific picaresca!) a autorului care pledeaza subtextual in favoarea personajului, caci se vede clar ca Cela scrie, adesea, de-a dreptul impotriva lui Pascual Duarte, caruia nu ii scuza si nu ii justifica in mod real nici una dintre crime sau atitudini, nici indiferenta fata de sora ori sotia sa, nici dispretul fatis manifestat fata de fratele sau invalid si nici cruzimile gratuite fata de animalele din gospodarie ori fata de cunoscuti sau chiar binefacatori. Nu trebuie, apoi, sa uitam bresa intre actiunile si modul de a gândi (asa cum este el prezentat in mod explicit in carte) ale lui Pascual Duarte pe de o parte si, pe de alta, modul sau de a scrie, caci autobiografia pe care si-o face este si un excelent exemplu de functionare a stilului anticalofil, insa deloc lipsit de subtilitati, daca e sa avem in vedere doar deja amintita ambiguitate sub semnul careia este pus, practic, intregul text.
„Eu, domnule, nu sunt un om rau, desi as avea toate motivele“, isi incepe confesiunea Pascual Duarte, dovada ca el nu a acceptat niciodata condamnarea pe care societatea l-a silit sa o primeasca. (Posibila) regenerare spirituala pe care o accentuau romanele picaresti este, asadar, absenta din acest text, câta vreme protagonistul isi intemeiaza „adevarul“ nu pe fapte si pe semnificatiile acestora, ci doar pe vorbele pe care le scrie, incercând sa influenteze, in acest fel, atitudinea cititorului. Tocmai de aceea, el trece in mod deliberat sub tacere multe dintre actele sale reprobabile sau le prezinta intr-un asemenea mod incât ele sa para, cumva, obisnuite si, desigur, acceptabile, chiar daca este vorba despre momente de extrema violenta sau de crime comise cu sânge rece. Caci, sa nu uitam, in cele din urma, Pascual isi ucide chiar mama, sustinând, insa, pâna la capat, ca nu este rau… Pe de alta parte, nu exista, in acest roman, nicio diferenta intre eul-personaj si eul-narator, iar prezenta „transcriitorului“ face ca lucrurile (si, desigur, ansamblul creatiei lui Camilo José Cela!) sa fie si mai dificil de evaluat. Fara indoiala, semnificatiile unei astfel de aparitii au fost raportate la marele model (livresc) al lui Cervantes, insa ele sunt complicate si din cauza unei extrem de marcate lipse de inocenta: „transcriitorul“, sub pretextul ca pune in ordine hârtiile ramase de pe urma lui Pascual Duarte, rescrie tocmai discursul acestuia, reconfigurându-l si facându-l, asadar, altul – sau, in cel mai bun caz, altfel: „Si de atunci incoace n-am facut altceva decât sa le clasez, dat fiind ca manuscrisul – atât datorita scrisului urât, cât si faptului ca foile erau in dezordine si nenumerotate – era aproape ilizibil. Dar inainte de toate tin sa precizez ca n-am facut altceva decât sa transcriu textul pe care il prezint astazi cititorului curios. N-am suprimat si n-am adaugat nici macar o virgulita, desi in anumite pasaje prea crude ale textului am preferat sa ma folosesc de foarfece si sa tai in carne vie…“ Prin urmare, este impus, astfel, un criteriu de selectie, deopotriva estetic si moral, rezultatul fiind ca versiunea definitiva a textului este un mozaic de voci si de tonalitati narative (excelent exemplu de polifonie mascata) care nu pot fi judecate decât impreuna, nemaiputându-se sti cu exactitate când vorbeste doar protagonistul si când intervine – salvator sau nu – „transcriitorul“… Se creeaza, in plus, un perspectivism specific scriiturii lui Camilo José Cela, dovada a convingerii autorului ca doar cuvântul (respectiv discursul scris), cu toate posibilele sale imperfectiuni, poate crea un substitut viabil al realitatii exterioare reprezentate de lumea reala si poate conduce la intuirea adevarului din spatele tuturor aparentelor. Pascual Duarte nu va reusi, asadar, sa convinga pe nimeni ca nu este un om rau, caci libertatea umana este inteleasa si interpretata de scriitor drept posibilitatea si capacitatea de a lua decizii tinând seama si de binele celor din jur. Iar Pascual, desi intelegând, la nivel logic, notiunile de bine si de rau, nu va reusi niciodata sa le perceapa in conformitate cu nivelul moral, de care se considera liber sa se dispenseze oricând doreste. Astfel ca dislocarea cronologiei nu corespunde vreunei „dezordini“ psihice a personajului, ci tocmai intentiei clare a autorului de a evidentia un protagonist care isi taie el insusi legaturile cu lumea, excluzându-se, practic, dintre membrii acceptati sau acceptabili ai societatii, cu atât mai mult cu cât justificarile pe care incearca sa le gaseasca au in vedere un cod pe care el il incalca sistematic de la bun inceput.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper