C. Stere si actiunea sa în Basarabia anului 1906 (IV)

Un articol de VICTOR DURNEA

Evenimentele din Rusia sunt însa în genere urmarite cu atentie. Dupa ucazul imperial din 6 august, ce anunta constituirea în curând a Dumei imperiale cu rol doar consultativ, „Adevarul“ acorda spatii largi recrudescentei miscarilor revolutionare, precum si replicilor reactiunii. La 27 august 1905 informa pe larg despre „masacrele de la Chisinau“, apoi despre cele din Ungheni Rusi, Ismail si alte localitati, îndeobste caracterizându-le ca pogromuri organizate de politia rusa. (Trimitea chiar la 24 octombrie în nordul „guberniei“ – tinuturile Balti, Chisinau – pe reporterul Uhrynovski.)
Dar tot ziarul lui Const. Mille face intempestiv, la 1 septembrie 1905, o interventie în „chestiunea Calmutki“. În ziua respectiva (nr. 5 764), editorialul „Zemstwoul din Basarabia si guvernul român“, semnat A.W., aducea stirea conform careia „consiliul de ministri a fost sesizat de cererea zemstwoului Basarabiei de a i se recunoaste dreptul de mostenire a doua mosii din România“. Dupa un „istoric“ al „afacerii“ si precizarea cadrului legal, care interzicea strainilor sa detina proprietati rurale în România, gazetarul arata ca „de mai bine doua luni de zile avocati influenti de la noi staruiesc din rasputeri pe lânga guvernul român sa impuna consiliului de ministri si sanctiunei regale acordarea autorizarei“. Editorialul se încheia cu avertismentul adresat guvernului, ca, pe aceasta cale, „s-ar putea ca tot teritoriul român sa fie stapânit de particulari straini“.
Interventia primeste o replica foarte prompta din partea „Vointei nationale“, care, la 2 septembrie, da la iveala articolul „Zemstwoul din Basarabia si «Adevarul»“. Ironizând „strigatul de alarma“ al ziarului „independent“, cu care de altfel se afla într-o permanenta si violenta polemica, oficiosul liberal condus de Ioan Nadejde observa ca „zemstwoul e organ electiv al românilor din Basarabia“ si ca „venitul mosiilor testate trebuie sa serveasca la crearea si întretinerea unei scoli de agronomie pentru taranii basarabeni“, ceea ce justifica acordarea autorizarii. (Articolul se încheia cu sugestiva locutiune: „Sapienti sat!“)
Nici „Adevarul“ nu întârzie cu raspunsul si la 3 septembrie da un alt editorial – „«Vointa nationala» si zemstwoul din Basarabia“ –, în care afirma ca „afacerea are alt caracter decât cel national, e pur si simplu o afacere de mostenire“, ca „zemstwoul e eminamente rusesc“, iar scoala preconizata „nu va fi româneasca, ci va servi scopuri pur rusesti“. Ca atare, considera ca ar fi fost mai bine ca „venitul sa fie folosit pentru o scoala agronomica în România, unde sa fie primiti taranii basarabeni“. Evident, ziarul liberal n-a ramas dator, facând sa se remarce, pe de o parte, ilegalitatea solutiei, imposibilitatea de a o pune în practica (întrucât mosiile în cauza erau deja în posesia unui fin al defunctului) si, pe de alta, faptul ca ziarul advers era în fond cointeresat material în „afacere“ tocmai de un „supus strain“. „Adevarul“ contraataca, apoi, într-o notita, aratând ca e preferabil ca mosiile sa revina unui „supus strain“, român prin nastere, decât unei institutii rusesti. Polemica se termina astfel cu un avantaj sensibil de partea ziarului „independent“. Argumentele sale impresionasera în primul moment si pe redactorii liberalului „Secolul“, care intervin, cerând sa se dea numele „avocatilor influenti ce staruiesc pe lânga guvern“, lucru pe care „Adevarul“ îl face cu promptitudine, în 2 septembrie, dezvaluind ca „unul din avocati e d. C. Stere, fost deputat!“. Ziua urmatoare, liberalul „L’Indépendance roumaine“ (nr. 8922, p. 1) gazduia o scrisoare deschisa a lui C. Stere, care, la gestul ziarului condus de Const. Mille („«l’Adevarul» me «dénonce» comme étant l’avocat du «zemstwo»“), declara ca nu vede niciun inconvenient ca publicul sa stie acest lucru, întrucât „silt a l’honneur de défendre „en vertu d’une procuration en règle“ les intérêts de la province dans laquelle il est né“, si ca regreta „les procédés d’une presse «indépendante» qui se livre à des attaques sans autres objectif que de retarder encore plus la solutions à intervenir et l’espoir de spéculer sur la «situation politique» des avocats“.
Scrisoarea este comentata si ea de ziarul lui Const. Mille, în treacat (la rubrica „informatiuni“), în 4 septembrie. Pe marginea impresiei lasate de scrisoare („d. Stere are aerul de a se plânge s…t ca l-am fi «denuntat» ca e avocatul zemstwoului Basarabiei“), gazetarul „Adevarului“ declara ca n-a facut decât sa satisfaca cererea „confratelui“ „Secolul“ si atragea atentia ca „interesele provinciei în care sepistolierult s-a nascut nu se potrivesc deloc cu interesele zemstwoului rusesc, care i-a dat procura“. Mai departe, comentatorul parea sa disculpe într-o masura pe cel „denuntat“, a carui „situatie de avocat, de opozant s…t si de basarabean a fost în realitate speculata de zemstwoul Basarabiei, care a simtit ca sub platforma nationalismului s-ar putea face o buna afacere în România“. Evident, însa, ipostaza de unealta, de persoana ce se lasa „speculata“ nu era nici ea prea flatanta pentru C. Stere!
„Afacerii“ îi consacra o nota si primul numar al „Basarabiei“, despre care, cum am spus, „Adevarul“ afirma, la 25 septembrie, ca aparuse cu trei saptamâni înainte, deci pe la începutul lunii respective. „Hebdomadarul“ s-a rezumat sa puna o serie de întrebari institutiei de la Chisinau: „Întrebam pe zemstwo, oare cu banii mosceniti de la un boier român se vor întretine scoalele muscalesti!? Oare repausatul boier român, când a scris si subscris testamentul sau – de dorul rusoficarii ssict moldovenilor din Basarabia s-a îngrijit!? Sunt niste mosii pe care i-a ssic!t moscenit zemstwo, chiar dincolo de Prut, oare taranii români de pe acele mosii vor munci pentru a aduna bani albi, care vor servi a rusofica pe moldovenii din Basarabia!?“
Provocata de aceasta nota a „hebdomadarului“ gruparii din jurul lui Zamfir C. Arbore sau, cum sustine C. Stere, de „supusul strain“, interventia „Adevarului“ pe marginea „afacerii Calmutki“ a determinat – anunta victorios acesta – scoaterea „dosarului“ de pe ordinea de zi a guvernului.
Oricum, atentia tuturor era captata de încordarea relatiilor dintre România si Grecia, relatii care sunt de facto rupte la sfârsitul lui septembrie 1905, dar si de încheierea Pacii de la Portsmouth, între Rusia si Japonia (la 23 august/5 septembrie 1905), precum si de recrudescenta miscarilor revolutionare în Rusia, care obliga în cele din urma pe Tarul Nicolae II sa semneze Manifestul imperial din 17/30 octombrie. În acest context, „Adevarul“ arata aceeasi atitudine oscilanta. Astfel, el gazduieste articole, precum cel din 21 octombrie, al lui Const. Mille, intitulat „Traiasca libertatea!“, în care e salutata victoria obtinuta de revolutionari, ori amplul interviu „Marea Revolutie Ruseasca“, acordat de C. Dobrogeanu-Gherea lui B. sB. Branisteanut (în n-rele 5 820-5 825, din 28 octombrie-2 noiembrie 190512)), dar si ca altul, „Focul la fruntarii“, din 26 octombrie 1905, iscalit A.B., în care se cerea, din nou, politicienilor din România „sa deschida bine ochii“, caci „Focul e la granitele tarii si varsa scântei peste colibele de stuh ale taranilor nostri!“
În schimb, cam în aceeasi vreme, mai precis la 18 octombrie (nr. 1 873), „Secolul“ da la iveala o notita intitulata „Românii din Basarabia“, în care reaminteste de formarea, dupa „uciderea lui Theodosiu“, a „comitetului de nobili, compus din 30 persoane“, comitet ce si-a continuat lucrarea si „zilele acestea a dat un manifest catre populatiunea româna“. În acesta erau fixate „tintele miscarii“ („1. Basarabia apartine românilor; 2. Administratia si justitia, serviciul religios si instructia în scoli se face în limba româna; 3. Românii sa faca serviciul militar în Basarabia“) si se cerea ca „toti românii trebuie sa lupte cu cinovnicii, cazacii si spionii rusi“.
Mult mai târziu vor veni stiri despre întemeierea, la 30 octombrie 1905, asadar la numai doua saptamâni dupa Manifestul Imperial, a unei societati culturale „moldovenesti“, având în frunte pe maresalul nobilimii din judetul Chisinau, P.V. Dicescu. C. Stere va vorbi despre ea în „corespondentele“ sale din ianuarie-februarie 1906, însa cu putine detalii. Ceva mai mult aflam dintr-o scrisoare trimisa de mai sus amintitul Gh. V. Madan lui Ion Bianu la 29 noiembrie 1906. (Vezi Constantin Mohanu, „Gh.V. Madan «… sa lupt pentru cauza româneasca în Basarabia»“, în „Manuscriptum“, nr. 1-4, 1992. Originalele se pastreaza la BAR, fond I. Bianu.) Expeditorul anexase un statut al societatii si o «Informatiune I» si-l ruga pe destinatar „sa o dea spe cea din urmat sa fie publicata în ziare“. Acolo se spunea: „Aceasta societate a fost înfiintata în octombrie anul trecut (1905); fac parte din societate toti fruntasii români din Basarabia: C. Kiriac, decanul avocatilor; consilierul de stat G. Soare; Al. Grupensky sKrupenskit; protopopiii: I. Baltag si N. Lasco etc. Iar ca presedinte are pe domnul Pavel Dicescu, maresalul nobilimei din jud. Chisinau si membru în consiliul Imperial (…) Societatea este aprobata de guvernul rus.“ Urmau „câteva paragrafe din statutele societatii, acele privitoare la scopul ei: 1) Societatea se înfiinteaza pentru a contribui cu toate mijloacele la ridicarea nivelului cultural al moldovenilor din Basarabia si la studiarea cât mai complecta a Basarabiei. De baza se ia convingerea ca instructiunea e cu putinta numai în limba materna-moldoveneasca; limba rusa asemenea e obligatorie ca limba de stat. 2) Societatea e streina de orice tendinte politice. 3) Pentru ajungerea scopului sau, societatea are adunari periodice, redacteaza protocoale, referate, dari de seama; asemenea, comunicari si cercetari; alcatuieste expeditiuni savante, pentru a aduna si studia obiceiurile, cântecele, traditiunile; întemeiaza scoli permanente si duminicale, cursuri pentru adulti, lecturi populare, lectiuni publice si ajuta persoanele particulare întru aceasta.“
Gh.V. Madan nu a gasit de cuviinta sa retina din statut si titulatura exacta a societatii. Peste trei decenii, Gheorghe G. Bezviconi, în lucrarea citata deja (vol. II, 1943, p. 104 si passim), o numeste „Societatea Basarabeana pentru ajutorarea învatamântului poporului si studierea obiceiurilor tarii“. Acelasi cercetator da o schita biografica a presedintelui ei, mentionând ca s-a nascut în 1837 si a decedat în 1909, ca era doctor în filosofie si „magistru al artelor libere“ de la Universitatea din Heidelberg si ca fusese presedinte al zemstvei din Orhei (1869) si al Basarabiei (1873-1875), maresal al nobilimii din judetul Chisinau (1905-1908) si membru ales al Consiliului Imperial“. Alegerea în ultima functie pare sa fi avut loc chiar la sfârsitul anului 1905, fiind, poate, chiar consecinta întemeierii Societatii.
Desi Gh. V. Madan declara ca societatea cuprinde pe „toti fruntasii români din Basarabia“, între cei enumerati de el lipsesc „dvorenii“ ce l-au secondat pe maresalul Teodosiu. Se poate conchide, deci, ca sunt doua initiative diferite: cea de-a doua se marginea la câmpul cultural, pe când prima nazuia si la o afirmare în câmpul politicii. Se pune, însa, întrebarea daca pe acest ultim câmp nu s-au facut cumva si alti pasi.
Un raspuns pare sa vina dintr-un articol aparut la 21 decembrie 1905 în ziarul „Tara“ (anul III, nr. 903), care trecuse, între timp, în proprietatea lui Pavel Bratasanu, articol intitulat „Miscarea nationalista din Basarabia“ si semnat Basarabeanu. Sub titlu se precizeaza: „Scrisoare originala de la un român basarabean“. Din ea aflam ca în Basarabia ar fi existat, în acel moment, doua partide „nationaliste“ moldovenesti: unul – „Tânarul partid nationalist din Basarabia“, format de „tineri basarabeni, reveniti din închisori în urma amnistiei“, cu o „vechime de sapte ani“ (!); celalalt – format în toamna anului în curs de nobilii moldoveni, care, desi sunt în proportie de 10% din nobilimea basarabeana, „vor sa joace un rol mai mare“. În continuare, erau puse în evidenta si alte diferente, din care se deduce ca simpatia autorului mergea catre cei tineri. Sintagma pe care o foloseste pentru acestia („tânarul partid nationalist din Basarabia“) ne da un indiciu pe baza caruia putem ghici în Basarabeanu pe „corespondentul“ „Samanatorului“ pomenit mai sus – Teodor Porucic. Într-adevar, doar în articolul acestuia „Partidele politice din Rusia si miscarea nationala a românilor din Basarabia“ se vorbeste de „tânarul partid nationalist român“, format din „taranime, profesiile libere sliberalet si tineretul“ si „tinând“ de „partidul constitutional democrat“ (cadetii). Relatiile îmbracau, de fapt, un caracter mai complex decât simpla subordonare, caci Teodor Porucic scria: „Lasând întregului partid constitutional-democrat apararea intereselor Basarabiei în Duma Imperiala, «Tânarul partid nationalist român» îsi rezerva sarcina de a lucra direct în popor pentru ridicarea nivelului cultural, economic si intelectual al românilor din Rusia (nu numai al celor din Basarabia). Crearea de gazete românesti, biblioteci, scoli nationale, conferinte etc. – aceasta e munca «tânarului partid». A lucra în popor si a spune partidului constitutional-democrat ce vrea acest popor de la Duma Imperiala – iata rolul politic al tânarului partid.“
Articolul din „Samanatorul“ a prilejuit, cum am spus, o replica nimicitoare a lui C. Stere, în „Viata româneasca“, tocmai aparuta, la „Miscellanea“, sub pseudonimul colectiv Nicanor & co. Punctul vizat în aceasta replica era caracterizarea lui Pavel Crusevan drept „nationalist“, însa, în aceeasi masura îl suparase pe directorul „Vietii românesti“ afirmatia ca exista un „tânar partid nationalist român din Basarabia“. (Revista ieseana îi atragea atentia lui N. Iorga ca n-a raspuns nimic la sesizarea sa relativa la „elucubratiile lui Teodor Porucic“!) Tânarul basarabean a înteles acest lucru si într-un raspuns pe care, cu întârziere premeditata, N. Iorga i-l publica în „Neamul românesc“ (nr. 6, din 28 mai 1906), dupa ce aducea lamuriri cu privire la Crusevan, dar si la Dicescu („care si el jupoaie pe taranii români tot asa de nemilos ca si reactionarul Sinadino“ si care se deosebeste de Crusevan „doar prin antisemitismul salbatic al saceluiat“), preciza: „Într-un mod destul de evident, am facut sa se înteleaga ca adevaratii aparatori ai cauzei nationale putem sa-i gasim aproape numai printre membrii partidului constitutional-democrat, al carui sef e cunoscutul Petru Struve. Zeci de mii de martiri ai cauzei libertatii poporului sunt înscrise în rândurile acestui partid. Programul acestui partid îl împartaseste si acel tineret român din Basarabia, care pentru opiniile sale politice a fost exilat pe malul Oceanului Glacial, a fost trimes în Manciuria si în alte locuri. Acesti tineri n-au nimic comun cu salbaticul Crusevan sau d. Dicescu, sunt tovarasii mei de scoala, cu cari eu n-am întrerupt relatiunile de cea mai sincera prietenie. Ei s-au grupat în jurul revistei «Obnovlionaia scola», asupra careia un alt recenzent al «Vietii românesti» face aluzii jignitoare. Unul din redactorii acestei reviste, Bivol, a obtinut permisiunea sa scoata un ziar românesc «Lumina».“13)
Din expozeul lui Teodor Porucic se întelege însa ca, propriu-zis vorbind, nu exista în teritoriul dintre Prut si Nistru un „tânar partid nationalist“ (al fostilor sai colegi de scoala ramasi în Basarabia), cum nu exista nici cel „batrân“. Nu erau decât simple grupari, alaturi de o alta sau poate de altele, toate destul de instabile si cu orientari diferite, daca nu chiar contrarii, câta vreme una (cea „tânara“) împartasea vadit idei nu doar narodniciste, ci chiar socialiste, precum cea a claselor antagoniste.
Un punct de vedere asupra acestei situatii e de gasit anterior într-un editorial nesemnat, pe care îl da la lumina ziarul bucurestean „L’Indépendance roumaine“ la 30 noiembrie/13 decembrie 1905 (nr. 9 005, p. 1) sub titlul „Bessarabie“, editorial care, dupa Z. Ornea, ar putea sa-i apartina lui C. Stere. Din motive ce se înteleg lesne, biograful retinea doar finalul textului, consacrat rolului ce revine intelectualitatii române din Basarabia în noua faza politica din Rusia, posterioara Manifestului Imperial din 17/30 octombrie. În aceasta faza – „de transformare, conducând la o Rusie noua, în care fiecare neam sracet se va dezvolta dupa geniul sau“, sustine editorialistul, „rolul intelectualitatii române din Basarabia este trasat limpede s…t ea trebuie sa se puna în contact cu taranii, sa-si înalte spiritul la nivelul evolutiei istorice, sa propovaduiasca ordinea, pentru ca fructul politic ajuns la maturitate sa nu cada pe un câmp devastat de rascoale taranesti sjacqueriest“. Si asertiunea e reluata în final: „Datoria inteligentei române din Basarabia e sa se consacre astazi pastrarii neamului, cauzei civilizatiei si a ordinei.“
Ideea „rolului“ si a „datoriei“ ce revin intelectualitatii în genere fata de poporul caruia îi apartine se întâlneste, într-adevar, în scrisul lui C. Stere de pâna la aceasta data si se va întâlni si mai frecvent de acum încolo.
Însa si partea initiala a editorialului, oarecum fara legatura strânsa cu restul, pledeaza pentru paternitatea viitorului teoretician al poporanismului. În speta, în ea e abordata o problema de interes pentru România, anume a pericolului reprezentat de masiva imigrare a evreilor din Rusia, ca urmare a pogromurilor de acolo.
Autorul textului, exprimându-si compasiunea fata de cei care „îsi parasesc tara natala transformata în infern de catre faradelegile huliganilor si ale bandelor negre“, fata de „nefericitii pe care o soarta fatala i-a dezradacinat din tara lor“, atrage atentia ca „aceasta masa ce se mareste tot mai mult sfârseste prin a cauza serioase nelinisti“, dat fiind ca „deja Moldova sufera de un exces de populatie saraca si fara ocupatie“. Un mare pericol venea si din faptul ca mai erau si „fugari, care s-au strecurat sfaufilét clandestin, fara voia autoritatilor, în satele noastre si povestesc taranilor nostri despre expropriatorii spartageuxt rusi care se napustesc asupra proprietarilor incendiindu-le casele si jefuindu-le recoltele“, povestiri care au „deosebita putere de propaganda pentru capetele slabe“.
Este exact ce scria G. Ibraileanu, în articolasul „Situatie grava“, pe care l-am mentionat la început si acest lucru, date fiind relatiile dintre criticul iesean si C. Stere, pledeaza o data mai mult pentru faptul ca „Bessarabie“ îl are ca autor pe cel din urma.
Revenind însa la partea finala a editorialului respectiv, e de retinut un lucru semnifcativ. Dupa ce-si formuleaza punctul de vedere asupra situatiei din Rusia, în care „convulsia“ va mai dura, dar „coalizarea intereselor materiale va sfârsi prin a reactiona“ si aceasta reactie va fi „în sensul veritabilei Magna Charta pe care o constituie ucazul imperial din 17 octombrie“, adica în sensul înfiriparii unei vieti politice cât de cât democratice, si dupa ce precizeaza rolul si datoria intelectualitatii basarabene, autorul strecoara si doua conditii noi. Mai întâi, demersurile trebuie sa-si încorporeze „propovaduirea ordinii“, singura în stare sa asigure culegerea fructului cât de mic. Si, în al doilea rând, ele implica o anume colaborare cu cei aflati/vazuti îndeobste în tabara opusa. „Cine – întreaba retoric editorialistul – daca nu proprietarul si intelectualii, va lua cuvântul pentru apararea intereselor nationalitatii române în Duma Imperiala, unde atâtea neamuri sracest, polonezi, finlandezi, caucazieni, estonieni, lituanieni etc., vor înalta glasurile lor prin reprezentantii lor?“ ssubl. n.t
Negresit, în esenta, si ideea din urma îl indica drept autor pe C. Stere, care, cu 12 ani în urma, aducea în „Socialistii si miscarea nationala“ o pledoarie pe cât de bogata în argumente, pe atât de ardenta. De data aceasta, fiindca nu mai era vorba de o dezbatere de teorii, ci de relatii concrete, interumane, ea e lansata parca în treacat, abia conturata, fara argumente si completari.
Conchizând în acest sens cât priveste paternitatea editorialului „Bessarabie“, credem ca nu gresim prea mult daca afirmam ca el este primul pas în cadrul actiunii convenite în noiembrie 1905 între fostul deputat iesean si Gheorghe Gr. Cantacuzino. Nu stim si nu vom sti pâna ce nu se va descoperi memoriul prezentat de cel dintâi primului ministru daca acesta cuprindea, pe lânga considerentele asupra situatiei din Rusia14, proiectul mai mult sau mai putin detaliat al actiunii în Basarabia, cu obiectivele sale, sau daca acest proiect a fost prezentat separat, în scris sau doar oral, din motive de precautie, în cadrul unei întrevederi neoficiale, informale, poate chiar în casa lui Barbu Catargiu din strada Frumoasa nr. 32. (Întrucât, cum am precizat, ginerele primului ministru era membru în comitetul Bancilor populare, vizitarea lui de catre colegul liberal nu ar fi parut nimanui suspecta.)
Asa cum rezulta din articolul „Besserabie“, principalul obiectiv imediat al actiunii proiectate este împacarea diverselor grupari românesti dintre Prut si Nistru, ajutarea lor în gasirea unei platforme comune, în formarea unui partid national român, precum cel existent în Transilvania, dotat în chip necesar cu un organ de presa, totul în vederea luptei electorale anuntate pentru începutul anului 1906. În acelasi scop, dar si într-un orizont mai larg, era sprijinirea redesteptarii nationale a românilor basarabeni, printr-un acces mai larg la cultura nationala. Aceste obiective le va urmari
C. Stere peste Prut în cursul urmatoarelor sase luni si despre demersurile întreprinse în atingerea lor informeaza scrisorile trimise de el lui Barbu Catargiu. Însa e foarte probabil ca, alaturi de ele, au mai fost si altele, conditionate de anumite conjuncturi. Poate chiar si cel utopic, fixat nu de rationalitatea omului politic, ci de afectivitatea fostului deportat siberian si a exilatului. (O urma a acestui obiectiv pare sa fie marturisirea, într-una dintre scrisorile pomenite, a asteptarii unor rascoalele agrare, ce „nu mai pot întârzia prea mult în Basarabia“, rascoale deplorate, cum s-a vazut, de cel ce-si asumase sarcina de mediator între proprietari si „intelighentia“.)
Cert este ca Gh. Gr. Cantacuzino nu a fost doar convins, ci entuziasmat de proiectul lui C. Stere. Conform unei marturii ulterioare, având ca sursa pe cineva din preajma sa – ministrul justitiei Al. A. Badarau –, „timp de aproape trei luni de zile nu era consiliu de ministri în care Nababul, cuprins de o adevarata obsesie, sa nu fi staruit pentru aducerea la îndeplinire a cererii acestuia sa lui C. Stere, relativa la autorizarea zemstvoului din Basarabia ca mostenitort“15 si, în cele din urma, a determinat consiliul sa o acorde, în ciuda avizului nefavorabil dat de expertul Misu Antonescu si de ministrul Ion Lahovary. Mai mult, întelegând ca, în ciuda autorizarii, „afacerea Calmutki“ avea sa dureze, primul ministru a gasit (în fondurile secrete aflate la dispozitia sa) resurse financiare pentru a facilita actiunea lui Stere, resurse al caror cuantum (100 000 de lei) se cunoaste din aceleasi epistole trimise lui Barbu Catargiu.
Pornita astfel, actiunea lui C. Stere în Basarabia, desfasurata pe jumatate, daca nu chiar mai mult, în secret, poate fi totusi reconstituita în etapele ei mari. Acest lucru îl vom încerca altadata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper