Bufonul Mariei Sale

Un articol de C. STANESCU

În „Clipa“ Vartan Arachelian publica un serial despre Constantin Tanase si cartea pe care Nicolae Carandino a scris-o despre marele, legendarul comic popular al scenei românesti de la mijlocul secolului trecut. Gustul subtire si discriminator al estetilor de profesie descalifica si dispretuieste supraimpunerea genului usor al teatrului de revista pus nesmintit sub specia frivolitatii efemerului si divertismentului facil. În contra acestei prejudecati sta exemplul marilor artisti care si-au cucerit si si-au format publicul „cântându-i în struna“ acestui public, adica utilizându-i predispozitiile într-o directie neasteptata si fara ca sa-i jigneasca „analfabetismul“ estetic. Este chiar privilegiul marilor constiinte artistice de a-si pregati publicul si scena pe care sa joace în fata lui. Om de extractie joasa, artistul genuin dintr-un Constantin Tanase oarecare se întâlneste cu geniul prototipului, Matei Millo, om cu arbore aristocratic, dar artist „cântând“ si el pe claviatura instrumentelor populare cu larga accesibilitate într-un public atras de divertisment si distractie usoara. Vulgaritatea în care trage sa moara si se sfârseste azi genul „frivol“ al divertismentului ajuns în bratele maimutelor cu chip de om topaind pe ecranul televizoarelor nu-i un motiv sa dispretuim ciocoieste o specie atât de populara si cu o mare traditie. Vodevilul, farsa facila si plina de haz, „cânticelul comic“ si cupletul satiric au facut epoca si, peste toate cusururile ce supara ochii si urechile estetilor de cabinet, au imensul merit de a fi inventat si format publicul de teatru al lui Caragiale: mai întâi un „teatru de gradina“, pentru mahalagii, cu ecouri parodice pâna în Caragiale, apoi acela pretentios si înalt, oficiat pentru cei alesi în temple speciale, care azi se cam destrama si ele sub asaltul trotuarului, al asa-numitelor „spatii neconventionale“ (poduri, pivnite, baruri, fabrici dezafectate etc.). Primii nostri actori de uz popular sunt niste saltimbanci si aventurieri: carute cu paiate. Istoria lor poate începe cu Matei Millo de la Stolniceni care si-a distrat epoca si oamenii ei cu cânticele comice ca Baba Hârca, „opereta vrajitorie“ si cu Paraponisitul pus în slujba „de partidele Drepto-stângo-centralo-junimist si Libero-geliro-jumulist“ ale carui ecouri se vor simti ca vii pâna si în aventurile cu „cânticele“ din scurta istorie furtunoasa a unei formatiuni „liber schimbiste“ din noua noastra epoca postrevolutionara si postdecembrista. Nemuritoare, istoria teatrului frivol si popular l-a încântat pe G. Calinescu, iar una din genialele lui pagini îl are ca erou pe Matei Millo, stramosul viitorului mare actor comic Constantin Tanase si al câtorva congeniali precum Toma Caragiu ori Dem Radulescu. Iata-l pe memorabilul stramos evocat de pana divinului critic, el însusi tainuindu-si sub solemnitati de tip parodic umbra indelebila de mare cabotin si mare „aventurier“ doar de cabinet: „Actorul a compus, fireste, cânticele comice: «Paraponisitul fara slujba» «nemetahirisit si nechivernisit», «Haine vechi sau zdrentele politice», cu sugestii probabil din vieux habits! vieux galons! de Beranger («Haine vechi, haine purtate! / Haine vechi, haine patate!»). La reprezentarea din ianuarie 1877 a acestui din urma cânticel, pe care ca sa-l auda «chiar babele si-au deznodat paralutele lor de înmormântare», se petrecu un scandal ce ajunse în dezbaterea Adunarii deputatilor. Comitetul dadu ordin sa se întoarca surubul la gaz, pompierii arestara pe Millo, care, slobozit de public, juca totusi satira dramatica în fata cortinei între doua capete de lumânare de seu, fiind «ecrasat» cu aplauze. Ca urmare nu i se mai dau roluri… Invocând vârsta înaintata, Millo îsi prezenta demisia care, spre consternarea lui, îi e primita. Apoi si-o retrage, socotind-o nula si neavenita. Era de altfel si profesor la Scoala de muzica si declamatiune. N. Filimon, în concordanta cu alti cronicari, recunoscându-i „briliantul talent“, regreta mercantilismul lui. (…) Cu toate acestea, afacerile lui nu erau stralucite, datora bani în toate partile si creditorii, între care în 1860 un Toma Ciupitoare, fac reclamatie prin prefectura. Jean Wachmann însusi avea de primit în 1859 o suta de ducati“. Cu afacerile la pamânt si plin de datorii ca toti ilustri sai urmasi, Millo joaca în cuplete, cânticele si piese frivole de care s-a ales praful de n-ar fi fost G. Calinescu sa le puna în rama de aur a „Istoriei“ sale: coroana acestor printi ai scenei sarace e facuta din pietre false, dar cu câta naturalete si stralucire purtate de uriasul lor talent! „Din repertoriul lui Millo – scrie G. Calinescu – se afla în ms. «Vicontile de Letorier» de Bayard si Diumanuar, «Cuconita doarme», amândoua traduse de actor (cum va face si Caragiale cu «Roma învinsa» – n.n.), «Janco Jianul, capitan de haiduci» de I. Anestin, «Fatul haiducul», de I. Penescu, «Nebuna de la 7 turnuri» (actiunea în Egipt, 1799), «Prantasa Cacabu» (eroi: Urlebuc, Craulco, Beiul; decor oriental, turnuri, capete de nebuni iesind pe ferestre si hohotind: «ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, dura, dura, dura,») si altele. În 1861 – continua criticul însirarea abracadabrantului repertoriu al neantului – repertorul sau era: «Fermecatoarea», «Soldatul român Voiosila», «Fata cojocarului», «Pacatele cununiilor», «Caisachi», «Jan Janeton», «Trei dascali», «Marco Bozari», «O noapte pe ruinile Târgovisti», «Un trântor», «Umbra lui Mihai», «Caderea Misolonghii», «Sculptorul», «Memoriile a doa june maritate», «Diaconu». În acest an, la zece noiembrie, Eufrosina Pop, actrita, poate Eufrosina Popescu, cea adorata de Eminescu, nastea un copil nelegitim, Matei, probabil al lui Millo, care e nas.“ Recompusa asa de meticulos, cu date pozitive, biografia se încarca de nu stiu ce aer fabulos si fantastic: devine improbabila, urcându-si imperceptibil subiectul în mit. În fine, mai scrie G. Calinescu, parintele lui Millo murind în 1841, Matei, „care urmase Academia Mihaileana, trecu sub epitropia lui Iancu Prajescu, unchi dinspre mama. Millo plecase la Paris la 18 noiembrie 1840. Ce studii va fi facut anume tânarul comis în capitala Frantei, nu se stie. Ca sa smulga bani de la epitrop îi descria expeditii probabil imaginare prin munti cu scolarii si profesorii Universitatii de inginerie. Contracta datorii îngrozitoare si sezu la închisoare pentru neplata lor, dupa ce propusese înjghebarea sumei de 600 de galbeni prin împrumut de la cele cinci surori ale sale care salasluiau la manastire si prin anticiparea pe doi ani a partii sale de venit de pe mosia Spataresti.“ Amanetul pe viitor face puntea catre legenda si mit iar istoria se sfârseste aici. Asa „patesc“ toti marii artisti care încap sub ochiul patrunzator al marilor critici: intra pe nesimtite în tiparul legendei pe care o merita mai presus decât biografia pedestra compusa de pedanti ori amatorii de picanterii. Matei Millo al lui G. Calinescu este un prototip. În schema lui încap toti urmasii demni de acest nume ai marelui actor al propriului rol: Constantin Tanase, Toma Caragiu, Dem Radulescu, Amza Pellea si altii. De scandalul cu „întoarcerea surubului la gaz“ si arestarea actorului de catre pompieri (o forma primara de cenzura) în timpul reprezentatiei cu „Haine vechi sau zdrentele politice“ a lui Millo au suferit mai apoi, într-o forma sau alta, toti ceilalti de dupa el. „Slobozit de public“, Millo si-a jucat rolul mai departe, în fata cortinei între doua capete de lumânare de seu fiind „ecrosat“ cu aplauze. Cu aplauze a fost „ecrosat“ si Tanase când, în „Razboiul la santan“ sau, mai ales, în „Hora lui Ionel“, seful guvernului din 1914 spunea pe scena, prin gura lui Tanase, tot ce nu putea marturisi de pe banca ministeriala („Unii faceau multa gura / Ca dau nemtilor untura / Untura daca le-am dat / Iodoform în schimb am luat. / Mi-au mai dat pentru porumb / În schimb graunte de plumb / Nu va temeti fratii mei… / Le pastrez tot pentru ei.“) Acesti mari cupletisti „frivoli“ au fost mari patrioti si si-au „distrat“ publicul educându-l într-un fel în care putini au facut-o. Cum a facut Tanase, cel care a împacat Cazarma cu Conservatorul, un asemenea lucru? Ne spune doctorul în drept de la Paris, Nicolae Carandino, autorul unui roman-foileton din 1938, aparut mai întâi în ziarul România si acum, gratie lui Vartan Arachelian, într-o carte minunata editata de „Biblioteca Bucurestilor“: „Tanase este totusi altceva decât un simplu pretext de agreabila digestie. Tanase este un mare actor popular care de peste treizeci de ani reuseste sa placa taranilor si târgovetilor, analfabetilor si intelectualilor de rasa. Întreaga suflare româneasca a gasit în acest personagiu devenit legendar numitorul comun al supremei ei înfratiri. Tanase nu fura nici un spectator al vreunui teatru oarecare de stat sau particular. El formeaza, dimpotriva, pentru arta spectacolului un public hotarât altfel sa ramâna acasa, la poker, lânga bateria cu sprit la gheata. Nu sta nicaieri scris ca un admirator al lui Tanase asteapta doar prilejul binevenit pentru a merge la Hamlet, dar nu e mai putin adevarat ca obisnuinta de a merge la spectacol este un frumos început susceptibil câteodata de neasteptate dezvoltari. În acest scop, al adunarii publicului sa asculte un text însotit de muzica si în vederea ridicarii din neant (adica din pânza si vopsea) a unei lumi de iluzii, Tanase a cheltuit o viata de necurmata truda si a pus mereu la încercare destoinicia sa de sef, de comandant. Dumnezeu a dat nas lui Tanase; el însa a stiut sa-l poarte fara sa si-l ia la purtare. Dar ascultarea de gustul maselor, chiar neexprimat, i-a fost principala chezasie a succesului. Nimeni n-a stiut sa plece urechea mai atent la dorinta publicului si nimeni n-a stiut sa satisfaca aceasta dorinta cu mai multa repeziciune si cu mai mult simt al actualitatii spectaculare. Tanase, nascut din parinti saraci, a fost în realitate «copilul nimanui». Tot ce a reusit sa înfiripe se datoreste puterilor proprii si talentului care i-a permis sa ramâie vraciul neobosit al gradinilor de vara, bufon permanent al Mariei Sale Poporul“. În densa lui prefata, Vartan Arachelian da, pe urmele autorului, un nume potrivit acestui copil al nimanui: „Cum se vede, în aceasta poveste de haz si de necaz inteligenta, ca si gustul îndelung educat, îl ajuta pe Carandino sa faca punte peste prapastia în care alti confrati, daca l-ar fi abordat pe Constantin Tanase într-un registru frivol, pitoresc puteau sa cada cu usurinta. În carte, Constantin Tanase, în pofida hazului natural al artistului, dar si a teatrului de nisa, cum a fost si a ramas revista, apare ca un personaj complex, cu o biografie pe care si-a construit-o cu o înversunata ambitie; un self made man“. Copilul nimanui este asadar fiul talentului si al faptelor sale. Nu pot încheia fara a observa si pretui la justa ei valoare înclinatia sau aptitudinea lui Vartan Arachelian de a „dezgropa“ marii morti si a-i pregati prin asemenea restituiri pentru o noua viata: a facut-o cu un mare istoric armean din România, iubit si pretuit de Iorga, istoricul si arhivistul Hagop Djololian („Siruni. Odiseea unui proscris“, Ed. Niculescu, 2011), o face acum cu restituirea cartii „Viata de haz si de necaz a lui Constantin Tanase“, precum si a imaginii autorului ei, Nicolae Carandino, intelectual stralucit a carui amintire merita cu prisosinta sa ramâna vie în memoria nu foarte încarcata a tinerelor generatii de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper