Blockbusteruri sud-coreene. Doua filme, 15 milioane de spectatori

Un articol de MIHAI FULGER

Asiawood

Asia nu este doar cel mai întins continent al lumii, ci si cel mai fascinant, inovator si variat, dintre toate, din punct de vedere filmic. Din nefericire, majoritatea propunerilor demne de atentie ale cinematografiilor asiatice ajung la noi tardiv sau deloc. Aceasta rubrica îsi propune sa remedieze inevitabilele lacune si sa stimuleze interesul pentru valorile cinematografice asiatice de ieri si de azi.

Într-o cinematografie functionala, filmele de autor sau de festival sunt sustinute de o industrie eficienta, adica de filme de gen, cu succes comercial. Daca în România acesta pare un deziderat imposibil de atins, am putea învata câte ceva de la industria cinematografica din Coreea de Sud. De exemplu, la ei 2011 a fost un an-record, conform Consiliului Filmului Coreean (KOFIC), cu vreo 159 de milioane de bilete vândute (cu 8,7% mai multe decât în 2010), care au generat o crestere a încasarilor de 7,4%, comparativ cu anul precedent. Mai mult, filmele coreene au acoperit 52% din piata, adica au batut blockbusterurile hollywoodiene (a fost prima data în ultimii patru ani când productia locala a obtinut peste jumatate din piata). Dintre titlurile locale, trei au adunat peste cinci milioane de bilete vândute (în conditiile în care un film românesc este declarat de succes daca are vreo 20 000 de spectatori), clasându-se si între primele cinci din clasamentul total de box-office, alaturi de noile episoade ale francizelor americane „Transformers“ si „Mission: Impossible“. Va recomand aici primele doua filme din top, care au în comun perspectiva subiectiva asupra istoriei tarii.
Razboiul sagetilor: superactiune în stil Apocalypto
Productia sud-coreeana cu cele mai multe bilete vândute în reteaua nationala de cinematografe (aproape 7,5 milioane) a fost „Choi-jong-byeong-gi Hwal“, film întâlnit sub trei titluri în engleza: „War of the Arrows“, „Arrow, the Ultimate Weapon“ si „Bow – The Ultimate Weapon“. Regizorul-scenarist Kim Han-min se facuse cunoscut prin doua thrilleruri, „Paradise Murdered“ (2007) si „Handphone“ (2009), înainte de a realiza acest film istoric. De fapt, „War of the Arrows“ este nu atât un film istoric (în genul serialelor coreene difuzate de TVR), cât un film de actiune (sau de „superactiune“, cum etichetau filmele cu Schwarzie, Stallone sau Van Damme videotecile românesti, aparute ca ciupercile dupa ploaie în primii ani ’90). Dat fiind ca vreo doua treimi din film cuprind scene de urmarire (fie „cel bun“ îi urmareste pe „cei rai“, fie „cei si mai rai“ îi urmaresc pe „cel bun“ si ai lui), „War of the Arrows“ a fost comparat si cu „Apocalypto“ al lui Mel Gibson.
În prologul filmului, care ne ofera de la bun început o imagine socanta (o copila e pe punctul de a fi sfâsiata de un câine înfricosator), tatal junelui Nam-yi, un neînfricat ofiter militar, îi cere cu limba de moarte fiului sau sa îsi protejeze sora mai mica, pe Ja-in, pâna ce îsi va da si el ultima suflare. Cei doi copii sunt adapostiti – si adoptati – de un vechi prieten si tovaras de arme al tatalui lor. Ne aflam în 1623, anul în care a ajuns la putere, printr-o lovitura de stat, regele Injo. Putem deduce, din faptul ca tatal celor doi copii a fost executat ca tradator al patriei, ca el era loial vechiului rege, Gwanghaegun, trimis în exil pe Insula Jeju.
Dupa 13 ani, Nam-yi (interpretat acum de Park Hae-il din „The Host“ sau „Moss“), ajuns un iscusit vânator cu arcul, dar si un om foarte blazat, si Ja-in (Moon Chae-won din multiubitul – inclusiv la noi – serial „The Princess’ Man“ / „Iubitul printesei“) locuiesc în continuare cu tatal lor adoptiv. Fratele lor vitreg, Seo-gun (Kim Moo-yeol), doreste s-o ia de sotie pe frumoasa Ja-in, pe care o iubea de mult, si, înainte de a-si întreba parintele, îi cere încuviintarea lui Nam-yi. Furios la început, acesta se convinge, prin lupta, ca Seo-gun va avea grija de sora sa la fel cum avusese el, asa ca accepta. În ziua nuntii, Nam-yi pleaca singur în lume, convins ca si-a încheiat misiunea…
Dar soarta face ca în aceeasi zi sa înceapa a doua invazie manciuriana în Chosun. Printul Dorgon, cu sprijinul marelui general Shinta al temutei armate Qing, patrunde în forta pe teritoriul coreean, fara a putea fi oprit de nimeni (sau cel putin asa pare, pâna când intra în actiune eroul nostru…). Istoria spune ca, în acel tragic an 1636, regele Injo a fugit pe Insula Ganghwa, lasându-si tara de izbeliste, în calea ostilor invadatoare (Chosun a devenit stat tributar fata de Dinastia Qing/Machu), iar, pe lânga nenumaratii morti, vreo 500 000 dintre supusii sai au fost luati prizonieri/sclavi si pusi sa marsaluiasca în lanturi.
De aici va închipuiti ce urmeaza. Dupa ce scapa de un grup de dusmani, gratie agilitatii si dibaciei sale la tras cu arcul, Nam-yi revine acasa, dar îsi gaseste tatal adoptiv mort. În acest timp, sora sa si sotul ei, separati, sunt ostateci ai trupelor manciuriene. Nam-yi pleaca imediat sa-i salveze, iar luptele pe care el le poarta pâna la a-si atinge telul îl impun ca pe un erou legendar, cel mai îndemânatic si viteaz arcas din Chosun.
Nam-yi nu lupta în primul rând pentru tara (de aceea, „War of the Arrows“ nu are patriotismul declamator al altor productii istorice) si nicidecum pentru ca îi place violenta („Ucisul nu este scopul arcului meu“, declara el în fata unui adversar învins), ci pentru a-si scapa sora, caruia îi devenise al doilea tata, prin vrerea parintelui lor mort (în paranteza fie spus, mama fratilor nici nu apare, nici nu este pomenita nicaieri în film). În al doilea rând, „negativii“ manciurieni dovedesc mult mai multe calitati decât ne-am astepta: camaraderie, curaj, tenacitate, onoare si respect pentru oponentii care li se dovedesc egali. Altfel spus, Kim Han-min, la fel ca multi alti cineasti coreeni ce au abordat recent subiecte istorice, nu are o perspectiva maniheista asupra personajelor sale, prezentându-le ca pe niste fiinte vii, cu bune si rele. Sugestiv e si faptul ca, desi toti actorii sunt coreeni, mai bine de jumatate din film se vorbeste în dialectul manciurian, adica într-o limba aproape disparuta (se pare, însa, ca subtitrarile nu i-au împiedicat pe spectatorii coreeni sa dea valma la acest film).
„War of the Arrows“ este un film de actiune cu un ritm trepidant, dar si cu frumoase pasaje poetice. Kim Han-min alterneaza bine secventele dinamice (filmate uneori cu camera în mâna) si cele în slow motion, recurgând si la efecte speciale pe computer (cel mai bun exemplu de CGI îl gasiti în secventa cu tigrul). Duelurile cu arcul ne impresioneaza (si vizual, si sonor), iar cel din final ne emotioneaza. Nu ma mira deloc ca „War of the Arrows“ a mai fost comparat cu filmele lui Zhang Yimou sau cu „Red Cliff“ al lui John Woo. În prima parte exista si momente comice, precum cele în care Nam-yi, ametit, încearca sa se bata cu prietenii sai sau vomita peste Seo-gun (care initial pare cam tantalau). Actorii sunt foarte bine alesi, în frunte cu Park Hae-il, care convinge fara sa întruchipeze un erou tipic, fara pata si prihana.
Sunny: o incursiune în trecut
„Sseo-ni“ / „Sunny“ este al doilea film scris si regizat de Kang Hyeong-cheol, venit la trei ani dupa comedia, care s-a bucurat de un urias succes, „Speed Scandal“ (film întâlnit si ca „Speedy Scandal“ sau „Scandal Makers“). Lansat primavara trecuta, „Sunny“ a vândut aproximativ 7,37 milioane de bilete. Ulterior, a mai fost lansata pe marile ecrane coreene o versiune „Director’s Cut“, putin mai lunga, incluzând câteva secvente mai violente, care fusesera scoase din varianta comerciala de doua ore.
Na-mi (interpretata de Yoo Ho-jeong, actrita cunoscuta mai degraba din seriale) duce o viata linistita, dar monotona, alaturi de un sot darnic, însa mai mereu absent, si de o fiica cu probleme la liceu, dar secretoasa fata de mama ei. Vizitându-si mama la spital, Na-mi îsi redescopera o prietena despre care nu mai stia nimic de vreun sfert de secol. Numai ca Ha Chun-hwa (Jin Hee-kyung) sufera de cancer în faza terminala, asa ca nu mai are prea mult de trait. Pentru ea, Na-mi porneste în cautarea celorlalte cinci prietene cu care, în liceul de fete Jindeok din anii ’80, alcatuiau gasca botezata „Sunny“ (dupa hitul compus de Bobby Hebb, preluat si de Boney M.), a carei lidera era Chun-hwa însasi.
Misiunea lui Na-mi presupune, dupa cum banuiti, o incursiune în trecut, iar filmul este construit pe doua planuri temporale distincte, juxtapuse subtil (si gratie contributiei aduse de monteuza Nam Na-young). Astfel, cele sapte personaje principale feminine ale acestui film coral ne sunt prezentate la doua vârste, în deceniul noua si în prezent. Trebuie spus ca anii ’80 au fost foarte dificili pentru coreeni. La sfârsitul lui 1979, un presedinte autocrat (Park Chung-hee) a fost asasinat si înlocuit de un altul si mai rau (Chun Doo-hwan), ulterior responsabil pentru masacrul de la Gwangju din 1988. A fost o epoca de fierbere politica, cu numeroase demonstratii pro-democratie reprimate de autoritatile statului. Si totusi, cu mici exceptii, acei ani par în film plini de culoare si de savoare, datorita încarcaturii nostalgice, în timp ce prezentul e monocrom si tern.
În planul trecut al povestii, personajele, chiar daca destul de idealizate, sunt bine caracterizate, prin trasaturile lor esentiale. Na-mi este nou-venita timida, stânjenita de accentul ei provincial si dornica de a se integra, mimetic, în noul mediu. Chun-hwa este un lider natural, drept si onest. Plinuta Jang-mi este obsedata de frumusete, de ochi mari si pleoape duble. Jin-hee este regina înjuraturilor creative. Geum-ok îmbina lecturile cu bataile. Bok-hee se viseaza Miss. Iar Su-ji este frumoasa rece, aroganta si taciturna. În prezent, cu 25 de ani mai vârstnice, aceste personaje se confrunta cu probleme complet diferite, în familie sau la serviciu. Cele 14 actrite au fost foarte bine alese de catre Kang Hyeong-cheol. La acest capitol, trebuie s-o mentionez si pe Shim Eun-gyung (adolescenta Na-mi), care, la numai 17 ani, are deja un portofoliu impresionant, cu roluri în filme precum „Hansel and Gretel“, „Possessed“, „The Quiz Show Scandal“ sau „Romantic Heaven“, si promite sa devina un star al cinematografiei coreene.
Regizorul-scenarist dovedeste o maturitate remarcabila în alternarea planurilor narative si a registrelor dramatice, precum si în revelarea semnificatiilor universale ale povestii sale despre prietenie si iubire. Kang Hyeong-cheol stie foarte bine când – si cum – sa ne amuze sau sa ne emotioneze, determinându-ne sa empatizam cu personajele de pe ecran, dar fara a renunta complet la realism. Din film se pot desprinde câteva secvente antologice: prima alunecare în trecut a lui Na-mi, suprapunerea unei batai între gastile rivale peste înfruntarea dintre protestatari si politisti (cu acompaniamentul neasteptat al unui hit Modern Talking, „Touch by Touch“) sau momentul în care baiatul de care pustoaica Na-mi s-a amorezat o ia prin suprindere si îi asaza castile sale pe urechi (iar coloana sonora, excelenta, se îmbogateste cu un cântec greu de uitat). Foarte atent la detaliile semnificative (cum sunt hainele si accesoriile personajelor) si la referintele culturale, Kang Hyeong-cheol nu se abtine sa ironizeze trupele K-pop, precum Girls’ Generation ori Fin.K.L., sau siropoasele K-dramas, pe care le devoreaza mama lui Na-mi si, totodata, toti cei din spitalul ei.
„Sunny“ este un model de film comercial, care a reunit spectatori coreeni din mai multe generatii (de la cei care copilareau în anii ’80 pâna la adolescentii de azi), dar care – la fel ca si „War of the Arrows“ – poate fi gustat si de români. Uneori comic, alteori dramatic, „Sunny“ suprinde cu tandrete nostalgica procesul ireversibil de maturizare, îndemnându-ne sa devenim si noi, la fel ca Na-mi si Chun-hwa, protagonisti ai propriilor vieti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper