Alegeri în Franta

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Patria este în pericol! – avertizeaza electoral presedintele Nicolas Sarcozy care ataca un al doilea mandat la Elysée.
Schimbare acum! – pretinde François Hollande, candidatul socialistilor francezi care nu au mai reusit sa cucereasca Palatul Elysée din 1995. Schimbare pentru redresare, justitie sociala si speranta.
Sa reconstruim statul! – cere Dominique de Villepin, candidatul Republicii Solidare. Numai onoarea ne face liberi!, adauga el.
Referendum pentru o societate morala! – promite François Bayrou, liderul Miscarii Democratice.
Limbajului disputelor electorale este mult mai bogat, mult mai variat. De la intrarea oficiala în competitie a presedintelui Sarkozy s-a observat o înasprire a acestuia. Cea mai mica greseala a competitorilor este taxata dur si neiertator. Violenta de limbaj i-a cucerit bine pe politicienii de pe malul Senei. Nu-i vedeam capabili de atacuri în registru de periferie tintind persoana, nu ideea. Cineva califica noul limbaj electoral ca unul ,,al frazelor ucigase“. Nu stiu daca s-a urmarit cu premeditare divizarea societatii franceze, dar se pare ca s-a reusit. Programele candidatilor (doisprezece, deocamdata) sunt mai bine articulate decât am încercat sa sugerez prin sloganurile electorale selectate mai sus. Francezii încearca acum sa ,,citeasca“ printre rânduri cât sunt de realiste. Aceasta conteaza la urne.
Alegerile din Franta, ca si cele de la anul din Germania, sunt importante pentru cursul Europei. Natura rezultatelor acestora transgreseaza frontierele celor doua mari state europene. Alegatorii vor trebui sa hotarasca soarta continuarii guvernarii partidelor de dreapta si eventuala necesitate a schimbarii regimului politic spre stânga. Daca anul acesta Franta, si în 2013 Germania, schimba regimul de putere, este posibil ca efectele sa aiba ecou în Europa. Dupa cum se stie, de un deceniu, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se afla la putere partide de dreapta. În unele cazuri la guvernare sunt asociate formatiuni de extrema-drepta (Finlanda, Olanda, Ungaria etc.). Întâmplare sau nu, în aceasta perioada Europa a intrat în cea mai profunda criza postbelica. Desigur, poate fi sustinuta ipoteza ca nu doctrina liberala sau neo-liberala este cauza crizei. Sunt însa greu de gasit argumente valabile pentru contracararea acuzatiilor potrivit carora, în aceasta perioada de dominare politica, dreapta nu a gasit solutii la degradarea mediului social (accentuarea saraciei), a celui economico-financiar (extinderea coruptiei la cercurile de vârf ale puterii) si la iesirea din criza (lipsa de eficienta a planurilor de austeritate). Toate acestea sunt asimilate tot mai mult cu proasta guvernare (situatiile din Grecia, Italia sunt elocvente) si au impus adoptarea unor masuri care exced Tratatul de la Lisabona si alte norme ale Uniunii Europene (Planul de stabilitate, Acordul pentru disciplina financiara, chiar si tentativa Germaniei de a pune Grecia sub tutela). O interpretare mai atenta poate conduce la concluzia – extrem de importanta pentru electorat –, ca pentru neputinta de a fi evitat aceste derapaje cineva trebuie sa plateasca. Aceasta ar însemna schimbare.
Sa revenim la batalia pentru fotoliul de Elysée. Pâna la 22 aprilie nu mai este mult. Marturisesc, cunosc multe trucuri electorale de extractie populista – le consumam curent în România, nu trebuie sa ne uitam în gradina altora –, dar ca un presedinte în functiune al unui stat sa strige ,,Patria este în pericol!“ nu m-am asteptat. Daca sloganul era lansat de opozitie ar fi fost oarecum de înteles. El este folosit de un sef de stat la sfârsitul propriului mandat. Alegatorii se pot întreba ce a facut acesta de le-a adus Patria în pericol? Sloganul are, în plus, o evidenta nocivitate politica pentru ca ,,pericolul“ este pus pe seama strainilor, a imigrantilor ilegali. Nu vine de la amenintarile bulversarii geostrategice prin care trece lumea, reale si mari, nici macar de la criza în care a intrat oarecum toata omenirea. Tema imigratiei este recurenta în Franta iar în primul mandat Sarkozy a transformat-o în obiectiv politic. În 2010 a avut un discurs fulminant, la Toulouse, împotriva tiganilor, acum l-a extins la toti imigrantii ilegali. Responsabilitatea solutiilor este aruncata în cârca francezilor chemati sa se pronunte, prin referendum, în privinta somajului si a imigratiei ilegale. Ma întreb daca pe timp de criza se gasesc multi francezi generosi cu strainii! Mai ales daca sunt si someri. Clamarea pericolului pentru Patrie si initiativa referendumului poate sa se transforme într-un atu pentru un al doilea mandat al lui Sarkozy. Strategic, ideea referendumului nu este lansata pentru clarificarea optiunilor francezilor fata de imigranti, legali sau ilegali, ci pentru atragerea electoratului Frontului National al doamnei Marine Le Pen, atât de sensibil, ca sa nu spun alergic, la prezenta strainilor în Franta. Campania este dusa sub deviza ,,O Franta puternica!“. Pe unde se duce, Sarkozy flutura drapelul gaullist al valorilor franceze si repeta obsedant ,,am fost mereu drept si sunt sincer“. Si-a construit demersul electoral pe ideea nevoii de aparare si de securitate a Frantei. Unii ziaristi au remarcat americanizarea stilului sau chiar mai mult decât în campania precedenta. Cu alte teme, specifice doctrinei liberale (fiscalitate, descentralizare etc.) intra în competitie Dominique de Villepin, seful partidului Republica Solidara. Desi gaullist, de Villepin este un anti-sarkozist declarat. Pentru ca dreapta sa ramâna la guvernare în continuare, protagonistii partidelor de centru-dreapta vor fi obligati sa-si strânga electoratul în turul doi, din 6 mai, în jurul unui singur candidat. Acela va fi, dupa cum spun observatorii, Nicolas Sarkozy.
Opozitia cere schimbarea. Nu numai Partidul Socialist, ci si alte forte de stânga si de centru. În aceasta orientare functioneaza nemultumirile sociale, criza si, mai ales, dorinta socialistilor de a reveni la putere. François Hollande vrea sa fie presedinte ,,într-o tara care nu va mai cunoaste criza“. Pe francezi, spune el, îi intereseaza sa auda cum vor fi reduse efectele crizei, cu ce pret, prin ce metode. El ironizeaza sloganul ,,Patria este în pericol“ reprosând contracandidatului ca a ajuns un supus al cancelarului Angela Merkel. Sa mai precizez ca socialistii au refuzat sa voteze în Adunarea Nationala Tratatul de stabilitate pus la punct de Sarkozy cu Merkel. Hollande se prezinta ca ,,om al vremurilor de pace“ si exploateaza sensibilitatea francezilor fata de antrenarea Frantei în razboaiele din Afganistan si Libia. O vreme, el a avut un galop de sanatate, sondajele îl aratau câstigator sigur. Diferenta s-a redus simtitor de îndata ce Sarkozy a intrat oficial în competitie. Acum presedintele imprima ritmul campaniei. Îi sunt la îndemâna pârghiile administrative. Asta a si vrut întârziind cât a putut de mult anuntarea candidaturii sale. Nu exista naivi care sa creada altceva. De cum nu a mai putut întârzia în block-start, a demarat batalia pentru a recupera terenul pierdut. Si, pâna prin februarie, pierduse destul. Francezii îi taxau cam de multisor lipsa de solutii la criza si excesul de putere.
Temele sociale intra abundent nu numai în programele socialistilor, ci si ale centrului. Ele vor contribui mai mult ca sigur la atragerea, în ultimul ceas, a nehotarâtilor. În al doilea tur de scrutin, socialistilor li se vor alatura nu numai comunistii (desi Hollande a spus ca nu mai exista comunisti în Franta, ,,scapare“ amendata imediat cu ,,nu mai sunt multi“) si trotkistii, câti or mai fi, ci si Verzii doamnei Eva Joly. Cumpana ar putea sa stea în mâinile lui François Bayrou. Dupa înfrângerea din 2007, acesta a reusit sa organizeze un partid de centru oarecum important, Miscarea Democratica-MoDem. Centristii au o alegere dificila: ori program social, deci de stânga, ori program liberal, de dreapta. Liderul MoDem se erijeaza în apostol al ,,moralitatii vietii publice“ si a lansat, în contrapartida la referendumul lui Sarkozy, tema consultarii francezilor pentru o adevarata reforma a statului. La consolidarea pozitiei stângii ar putea contribui si efectele miscarii ,,indignatilor“ care, în principiu, se opun starilor politice actuale. Franta are o traditie a marilor miscari de protest.
Sa ne oprim putin la pledoaria lui Sarkozy pentru valorile franceze. În jurul acestei teme si-a construit generalul de Gaulle programul celei de a V-a Republici. Valorile franceze: libertate, egalitate, fraternitate, independenta, suveranitate, mândria de a fi francez au redat energie Frantei învinse si, în buna parte, distruse de razboi. Aceasta este esenta gaullismului. Francezii sunt înca în interiorul celei de a V-a Republici. Pro-americanismul lui Sarkozy si reintegrarea Frantei în structurile operationale ale NATO au fost considerate ca îndepartare de la mostenirea gaullista. Cu toate aceste abateri, soarta Republicii gaulliste sub dreapta nu este în discutie. Dar daca, sa presupunem, ar câstiga François Hollande, care ar fi viitorul? În 2007, socialista Ségolène Rayal a amintit, în programul ei, de eventualitatea încheierii istoriei acesteia. O confesiune recenta a lui Hollande nu merge în aceasta directie. Iat-o: ,,Marturisesc ca… (chiar daca) sunt de stânga, l-am privit cu respect …pe generalul de Gaulle. El a fost omul care a ridicat Franta cazuta în prapastie, presedintele care a visat o natiune reconciliata în jurul mândriei, curajului, independentei, omul de stat care si-a identificat persoana cu destinul national. Mai mult decât stânga, dreapta l-a învins în 1969. El stia ca grandoarea personala nu se potrivea intereselor lui. De atunci, mostenirea gaullista a fost furata. Ceea ce mai ramasese a fost aruncat peste bord în 2007. Generalul iesise din Comandamentul militar integrat al NATO, acum (Franta) a reintrat. El vroia asociere, acum am uitat-o. Sustinuse ca politica Frantei nu se face de la balcon, (acum) am lasat sa triumfe piata financiara. Si, totusi, multi dintre francezi ramân sensibili la sensul pe care el l-a dat onoarei. Amintirea lui ne este pretioasa în aceste vremuri  în care numai vigilenta, efortul, (auto)depasirea pot sa ne ajute sa trecem de criza si sa ne eliberam de puterea ilegitima a finantelor“. Este un repros facut lui Sarkozy pentru abandonul gaullismului, inteligent plasat în campania electorala, este adevarat. Un repros pe care i-l face si Dominique de Villepin, gaullist din garda veche. În cartea-program electoral „Seul le devoir nous rendra libre“ de Villepin îl ataca pe presedinte ca se drapeaza în virtutile ortodoxiei germane, ca a îndatorat Franta si ca a slabit Republica. ,,Pentru datorii, sustine el, trebuie mai întâi sa atacam problema restaurarii suveranitatii noastre din interior“. În 2002, pe când era prim-ministru, de Villepin a lansat conceptul de ,,patriotism economic“ refuzând sa se alinieze unei masuri anti-protectioniste (Directiva OPA). Amintind aceste remarci, vreau sa spun ca chestiunea fidelitatii lui Sarkozy fata de gaullism poate fi exploatata în alegeri din ambele parti: si din dreapta, si din stânga.
Vor conduce rezultatele alegerilor din aprilie-mai la sfârsitul Republicii gauliste? Desi nu este o întrebare fundamentala, unul dintre raspunsuri ar fi: atâta timp cât la Elysée se vor afla presedinti de dreapta, nu. Dar, dupa cum s-a vazut, socialistul Hollande este un admirator al generalului. Ca de altfel si François Mitterrand care, ca si ceilalti cinci presedinti de dreapta, a servit institutiile Frantei asa cum le-a construit Charles de Gaulle cu o jumatate de secol în urma. Sub nici unul Patria nu a fost în pericol. De ce ar fi acum?!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper