Adevarul literaturii

Un articol de RODICA GRIGORE

Herta Müller, „Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica“, traducere de Alexandru Al. Sahighian, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011.

 

„Literatura nu poate schimba toate acestea. Dar poate inventa prin limba un adevar – fie asta si dupa – care sa ne arate ce se-ntâmpla în noi si în jurul nostru atunci când valorile deraiaza“, spunea Herta Müller în decembrie 2009, la scurt timp dupa ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatura. În toamna acelui an, juriul si-a motivat alegerea, evidentiind valoarea si lirismul de substanta al creatiei scriitoarei, precum si „proza sa plina de sinceritate, în care descrie universul celor deposedati“. Tinând seama atât de ansamblul operei Hertei Müller, cât si de contextul în care aceasta se încadreaza, metafora „universului celor deposedati“ capata noi semnificatii si se dovedeste a fi cât se poate de potrivita pentru a descrie, sintetic, un tip aparte de proza, punctata adesea de ritmurile profunde ale poeziei, menita a oferi cititorului tabloul unei lumi în care individul e lipsit, progresiv, nu doar de libertatea personala si de drepturile politice, ci si de accesul la istoria reala a comunitatii din care face parte, de patrie si, în unele momente, chiar de un limbaj întemeiat pe adevar, care sa-i poata oferi sansa unei salvari, fie ea si una temporara. În plus, însa, Herta Müller plaseaza aceasta mare tema pierderii (si a pierderilor de orice fel) în cadrul oferit de lumea Europei de Est, protagonistii cartilor sale fiind, de fiecare data, oameni care traiesc acut aceasta dureroasa experienta. Astfel, fie ca e vorba despre tânara vulnerabila si atât de înstrainata (uneori de sine, iar mai adesea de ceilalti) din „Animalul inimii“, fie de Irene, cea din „Calatorie într-un picior“, sau de Leo Auberg din „Leaganul respiratiei“, singuratatea, imposibilitatea identificarii unor idealuri comune cu cele ale majoritatii semenilor, receptarea lumii înconjuratoare ca pe o amenintare vor fi notele caracteristice ale unui gen de proza greu de încadrat în formule simpliste ori simplificatoare sau de analizat în conformitate cu cliseele consacrate ale criticii literare.
Pe de alta parte, însa, situatia este complicata de o serie de date ale biografiei autoarei însasi, care, uneori, sunt incluse, cel putin ca punct de plecare, în numeroase dintre scrierile pe care aceasta le-a publicat, începând cu cele dintâi pagini ale sale, din volumul „Niederungen“, aparut în România în anul 1982, dupa o drastica cenzura (iar în 1984, în forma completa, în Germania). Caci, dupa anii copilariei petrecuti la Nitchidorf, în mijlocul unei comunitati etnice suficient de conservatoare, ca parte integranta a unei minoritati lingvistice marginalizate, urmeaza perioada existentei mature, petrecuta mai întâi la Timisoara, sub teroarea unui regim dictatorial, abia acum receptat ca atare, iar apoi în Germania de Vest, care, însa, nu e de la bun început chiar paradisul mult visat sub amenintarea cortinei de fier. Iar daca toate acestea constituie, în linii mari, datele existentei autoarei, ele sunt, deopotriva, si câteva dintre punctele de reper care au marcat istoria secolului trecut. De aici si dificultatea evaluarii discursului literar al Hertei Müller, câta vreme textele sale nu reprezinta simple încercari de a-si realiza o autobiografie frumoasa ori cosmetizata, care sa placa publicului, ci subliniaza, implicit, dorinta autoarei de a trece în revista adevaratele implicatii ale asa-numitului „discurs literar al grupurilor minoritare“, dar si de a depasi domeniul strict documentar, despre care o parte a criticii a vorbit în cazul sau. Aspectele acestea sunt evidente poate mai cu seama în volumele sale de eseuri, de la „Foame si matase“ (1995) sau „Regele se înclina si ucide“ (2003), si pâna la cel mai recent, „Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica“ (2011).
Pentru a vedea cum functioneaza raportul dintre realitatea amintirii personale si nivelul fictiunii pe care o construieste în cele mai reusite pagini ale sale, ajunge sa ne gândim la una dintre scenele tulburatoare din romanul „Animalul inimii“ (1994). Aici, protagonista constata, dupa ani de zile, ca cea care o tradase la Securitate era tocmai Tereza, prietena cea mai buna pe care o avusese vreodata si a carei delatiune îi devine evidenta în timpul unei vizite pe care aceasta i-o face în Germania. Toate mastile cad si orice ipocrizie e inutila acum, adevarul este rostit, dar sentimentul pierderii unei fiinte dragi e incomparabil mai dureros chiar decât teama de posibilele urmari ale acestei întâlniri. Iar într-unul dintre eseurile din „Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica“, si anume „Cristina si fantosa ei sau Ceea ce (nu) scrie în dosarele Securitatii“, Herta Müller relateaza o experienta personala care a marcat-o profund, si anume vizita pe care Jenny, singura prietena din fabrica timisoreana unde a lucrat ca traducatoare tehnica dupa terminarea facultatii, i-o face în Germania, dar si revelatia ca aceasta facea parte din numeroasa armata a turnatorilor si informatorilor regimului comunist… Poate ca în putine alte situatii experientele personajelor sunt mai apropiate de cea a autoarei însasi. Observatia este facuta, în fiecare caz în parte, cu o luciditate si cu o exactitate remarcabile, dar, cu toate posibilele asemanari sau identificari, Tereza nu este Jenny, dupa cum nici protagonista din Animalul inimii nu este, pâna la capat, Herta Müller. Iar autoarea stie cum sa evidentieze acest lucru tocmai prin intermediul unor astfel de scene construite dupa un soi de principiu al reduplicarii, caci realitatea faptelor petrecute este transpusa, de scriitoare, prin intermediul limbajului, pe tarâmul fictiunii. Si, nu o data, al unui lirism de substanta. De aici acea „privire straina“ si, deopotriva, acea perspectiva profund personala pe care Herta Müller o are asupra propriilor amintiri, dar si asupra discursului fictional pe care îl construieste cu o tehnica adesea ignorata de o parte însemnata a criticii. Toate acestea provin, însa – fapt de asemenea remarcat mai rar – din constiinta apartenentei la un grup minoritar si din aceea a asumarii existentei sub rigorile unui regim totalitar, iar nu din simplul impuls estetic de a adopta o perspectiva exterioara asupra faptelor relatate. Iar acuitatea observatiei din toate paginile incluse în recentul volum de eseuri provine, în egala masura, si dintr-o adevarata arta (stiinta?) a orchestrarii detaliilor semnificative, mereu gradate, asa cum se întâmpla, de fapt, si în romanul „Înca de pe atunci vulpea era vânatorul“ (1992).
Ceea ce caracterizeaza, însa, scrisul Hertei Müller este si permanentul efort al scriitoarei de a exprima inexprimabilul unor întâmplari grave sau dureroase prin intermediul unui limbaj doar aparent simplu, dar care se transforma, pe parcurs, în cel mai adecvat – si mai puternic – instrument poetic cu putinta. Faptul este evident înca din titlurile cartilor sale, de la „Atemschaukel (Leaganul respiratiei)“, ori chiar deja citatul „Niederungen (Tinuturile de Jos)“ si pâna la prezenta colectie de eseuri. Caci „Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica (Immer der selbe Schnee und immer der selbe Onkel)“ mizeaza mult pe jocurile de cuvinte (niciodata gratuite), pe combinatiile lexicale nu o data rare, pe o creativitate uluitoare a autoarei, mereu gata sa combine valentele expresive ale românei si ale germanei într-un mod care a deconcertat adesea exegeza. De altfel, pasiunea pentru cuvinte si mai ales pentru numele lucrurilor a marcat-o pe Herta Müller dintotdeauna, iar amanuntele biografice pe care le ofera ea însasi în eseuri precum „Orice cuvânt stie ceva despre cercul dracesc“, „Lalele, lalele, lalele sau Viata ar putea fi frumoasa ca nimic“ ori „Porumbu-i galben, nu e timp“, sau în textul care da chiar titlul volumului de fata cuceresc printr-o franchete a expresiei, dar si printr-o uluitoare plasticitate a formularii, care, însa, nu exclude niciodata simplitatea. Autoarea vorbeste despre anii copilariei, când încerca sa vorbeasca cu florile si sa le dea nume mai frumoase sau, poate, doar mai adecvate: „Mâncam frunze si flori ca sa fiu de-a lor, caci ele stiau sa traiasca, iar eu, nu. s…t Numele de „Milchdistel“ stextual: ciulin de laptet ar fi trebuit sa fie cu adevarat acea planta ghimpoasa cu lapte în tulpini.“ Dar ajunge, treptat, la alte amintiri, legate, acum, de tragica existenta a lui Oskar Pastior, cel care, deportat în Ucraina, dadea nume germane fiecarei flori, pentru a-si gasi posibile puncte de reper, spunând, astfel, „“Lavendel“ oricarei plante violete“, pentru a se simti acasa macar prin intermediul cuvintelor (combinând, în felul sau termenii de „lover“ si „Wendel“ – nume propriu atestat din substratul vechi germanic: Wendel dragastosul). Herta Müller însa nu crede în limba: „O stiu cel mai bine de la mine însami ca pentru a deveni cât mai precisa, ea trebuie tot mereu sa-si însuseasca ceea ce nu-i apartine.“ Cu toate acestea, poate ca una dintre cele mai durabile realizari artistice ale sale e de gasit tocmai la nivelul limbajului, care înceteaza, pentru ea si pentru unele dintre personajele ei privilegiate, sa mai fie simplul vehicul de exprimare a ideilor si se transforma în instrument de întelegere a lumii din jur, a sinelui si, deloc în ultimul rând, de evaluare a potentialitatilor tacerii: „Fiindca scrisul e un act mut, ceea ce nu poti spune, poti scrie. Scrisul a-nceput, pentru mine, în tacere.“ La fel si fascinatia pentru miracolul cuvintelor; ale limbii germane, dar si ale limbii române.
Nu (mai) poate fi, deci, deloc surprinzator ca în „Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica“, autoarea include câteva poeme-colaj proprii, versuri apartinând autorilor preferati, Oskar Pastior, Paul Celan, Theodor Kramer, dar si texte ale câtorva cântece interpretate de Maria Tanase, artista atât de admirata de laureata Nobel. Caci România nu înseamna, pentru Herta Müller, doar amintirea sicanelor puse la cale de reprezentantii Securitatii, si nici doar evolutia postdecembrista adesea sinuoasa si ezitanta a democratiilor din Europa de Est „care din 1989 încoace au tot îmbracat si dezbracat hainuta civica în asa hal, încât aproape s-a ferfenitit…“ Ci si proza cvasinecunoscuta în Occident a lui M. Blecher, pus alaturi fara vreo ezitare de marii autori ai literaturii moderne, ori muzica Mariei Tanase, cea careia îi sunt dedicate pagini extrem de bine documentate, dar si foarte personale în acest volum.
Textele incluse în cartea aceasta se dovedesc a fi si o veritabila lectie de lectura pe care Herta Müller o ofera fara a da vreodata impresia didacticismului. O lectura de natura a spune câteva adevaruri cu privire la imposibilitatea fiintei umane de a se detasa total de conditionarile istoriei si ale unui trecut tragic. Dar si o meditatie cu privire la rolul limbajului si conditia literaturii, privita, aici, ca fiind în stare a revela marile adevaruri ale lumii în care traim si ale ranilor pe care nici chiar trecerea anilor nu le poate sterge prea usor. Caci, dupa cum se exprima autoarea, „Literatura îi vorbeste fiecarui om în parte. Nu exista nimic altceva care sa ne vorbeasca tot atât de staruitor ca o carte. Si care sa nu ne ceara nimic în schimb, în afara de a gândi si a simti.“

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper