„Noi luptăm, nu gândim“

Un articol de SERGIU ANDON

Urmarind pasiunile – în oarecare masura atâtate, desigur – stârnite de prezenta fugitiva a locotenentului Alexandru Gheorghe sau Gheorghe Alexandru în Piata Universitatii, ma gândesc ce tsunami mondial ar fi stârnit Afacerea Dreyfus daca exista internetul. Tema  zbuciumarii publicului e oarecum diferita, dar exista si un element comun. În ambele cazuri, dilema vinovatiei sau nevinovatiei – întotdeauna ispititoare ca refugiu pentru spaima Judecatii de Apoi – este colorata strident cu existenta unui obiect. Nu e nici capodopera artistica, nici bijuterie faimoasa, nici corp ceresc cu urme de viata. E un produs de serie, foarte foarte de serie, haina numita uniforma.
Explicabil. De-a lungul vremurilor, vederea uniformei militare în actiune s-a asociat cu starile umane extreme, cu disperarea ori cu ultima speranta, s-a identificat cu soarta, a modelat istoria si, inerent, a inspirat copios artele. Ca tema de succes, n-a întârziat sa produca si creatori specializati care, la rândul lor au hiperbolizat totul, de la câmpurile de bataie pâna la pasmanteria îmbracamintii cazone. Chiar daca oameni de cultura remarcabili au abordat si aspectele non-eroice ale militariei, teme cum ar fi râvnita vitejie, nobilul patriotism, înduiosatorul avânt al jertfei de sine au lansat modele, au impus virtuti subestimate-n civilie si au sacralizat elementele exterioare, scenografice ale ostirii. Pitorescul asigurat al parazilor si rutina educatiei traditionale desavârsira arhetipologia.
Lucrurile nu au evoluat numai conform logicii intrinseci a sistemului, ea însasi întortocheata de vreme ce trebuie sa tina în frâu frica de moarte si remuscarea de a ucide. Suplimentar, dinspre lumea civila s-au insinuat interese si temeri. Pe civili i-a preocupat mai ales echilibrul dificil dintre abnegatia si docilitatea celor înarmati sau, mai brutal spus, dintre cultivarea dorintei de a fi carne de tun si descurajarea dorintei de a fi si altceva.
S-a cristalizat astfel un fel de cultura – în sensul larg al termenului – a militarismului bine controlat. Formula ei e simpla ca formula apei: doua  parti disciplina si o parte uniforma, iar cei doi atomi ai disciplinei sunt ierarhia si ordinul. Faimosul principiu cazon ordinul nu se discuta, se executa consacra pe sleau lasarea la vatra a gândirii proprii.
Probabil ca în conditii de lupta fara asta nu se poate. Dar ce te faci cu armata baltind în plictiseala ei pe timp de pace? Democratia moderna, ca panaceu universal al tuturor riscurilor si slabiciunilor sociale, a gasit solutia: armata nu se implica în politica. Indiscutabil corect. Dar tot democratia se poticneste ca o mireasa în frumoasa-i trena de drepturi si libertati. În numele altor principii de necontestat, recunoaste categoriilor cu acces interzis la implicarea în politica, între care se afla si armata, dreptul de vot. Daca pentru magistrati, care oricum actioneaza independent si dupa propria constiinta, optiunea electorala nu e o problema, în cazul militarului, care nu asculta decât de ordin, se naste o problema. Cum sa voteze universal, egal, direct si – atentie! – secret, daca nu primesti ordin?!
Respingând aluziile ce s-ar putea face în acest punct la sectiile de votare din cazarmi, care-si pierd actualitatea, sa retinem ca votul corect implica totusi un mic, foarte mic, cât de mic, proces de chibzuinta. Creându-se precedentul, se nasc alte întrebari: cât de mult, cât de larg si cât de adânc poate gândi militarul pe temele cetatii ca sa nu se implice în politica?
Întrebarea a devenit de interes general prin initiativa locotenentului A.G. de la Câmpia Turzii. El se prezinta cu numele de Alexandru, Cristian Tudor Popescu, luându-l de urechi, îl numeste Gheorghe. Oricum, trebuie sa remarcam ca pâna si numele alcatuit din doua prenume se potriveste destinului de victima anonima a unor mari înfruntari, iar Dl. Popescu, uliu al detaliilor, a ales reflex omonimia cu însusi patronul Armatei române.
A.G. s-a prezentat în uniforma printre manifestantii din Piata Universitatii apoi, dupa ce s-a anuntat excluderea sa din armata, a aparut tot în uniforma în timpul unei dezbateri televizate a propriului caz. Interventia Domnului Popescu, si-n emisiune si prin rubrica sa, a dat în clocot parerile si ipotezele, ofiterul fiind considerat de unii mucos, de altii erou. N-au lipsit cei care l-au considerat un mutant programat sa loveasca democratia, iar altii chiar ca potential complotist, stiut fiind ca în unele tari africane loviturile de stat au fost date chiar si de sergenti majori. N-au lipsit inexactitati juridice majore, menite sa-l înfunde pe ofiter, cum ar fi alegatiile ca uniforma e proprietatea statului sau ca ofiterul nu poate parasi garnizoana fara aprobare (regula existenta pe vremea lui Ceausescu, de care Dl. Popescu ne-a eliberat cu mâinile goale).
Pe noi ne intereseaza însa nu scenariul si scenografia acestor mici întâmplari, ci întrebarea esentiala: are sau nu voie militarul sa se gândeasca la treburile cetatii mai mult decât o data la patru ani, când i se acorda minutul sau electoral? Prin a gândi întelegem si dreptul conex de a se exprima, altminteri discutia e de prisos.
Dl. Popescu a oferit doua raspunsuri ce merita egala atentie.
Primul ar fi ca armata (iar prin armata, toti adeptii cultului cazon înteleg si fiecare militar, în individualitatea lui) se poate exprima în cetate numai în situatii de haos, cum ar fi în Siria actuala sau în România din decembrie ‘89. Nu ni se spune însa cine apreciaza starea de haos. Ministrul Apararii? Consiliul Superior de Aparare a Tarii? Freedom House? Fantoma lui Silviu Brucan? Am acorda aceasta încredere editorialistilor, dar ei se contrazic pe fiecare situatie. Hai ca l-am alege pe cel mai inteligent si mai prob, adica pe Cristian Tudor Popescu, dar ne vor sari în cap patimasii lui forumisti, care turbeaza daca nu-l bestelesc ori de câte ori scrie ceva. Dupa ei, editorialistul s-a si pronuntat adesea ca tara e-n haos. Asadar, criteriul însusi este haotic.
Noroc ca, în subsidiar, cum ar spune avocatii, C.T.P. accepta implicarea militarului într-un protest public, dar sa o faca în blugi si adidasi. Iata toata problema redusa pâna la urma la costumatie.
Din doua una: ori C.T.P., contrar aparentelor, da valoare la propriu zicalei tocite si nedrepte haina-l face pe om, ori pledeaza pentru o ostire de manechine decerebrate. Cea de a doua eventualitate ar trebui sa înspaimânte, pentru ca o armata de mutanti e mai periculoasa pentru democratie decât una de hahalere. Situatia dedublarii în functie de costumul purtat e schizofrenica: cum adica sa ai doua rânduri de minti si de simtire, unul pentru veston si altul pentru helanca …
Pentru limpezirea tuturor, si în primul rând a nostalgicilor serviciului militar obligatoriu, poate ca ar fi mai bine sa se regândeasca statutul civic al militarilor, posibilitatea de a se exprima individual ca membri ai comunitatii, regulile si limitele acestui drept. Desi armata s-a profesionalizat, deci disciplina nu mai reprezinta o restrictie de un an-doi, ci una pentru întreaga viata activa, spiritul cazon domina multe mentalitati ca pe vremea lui Mos Teaca sau a locotenentului Dub, cu care se confrunta mereu bietul cugetator Svejk. Motivatia capacitatii de jertfire s-a redus la maximum, locul sacrificiului corporal luându-l precizia tehnica. Dotarea trupelor se bazeaza tot mai putin pe curaj si tot mai mult pe arme sofisticate. Exceptie fac teroristii kamikaze, însa N.A.T.O. nu foloseste sinucigasi; dimpotriva, considera fiecare pierdere  umana un esec. Competenta presupune oameni cu I.Q. ridicat, ori nu poti baga în uniformele la vederea carora suspina Dl. Popescu orice tâmpit. Iar daca nu e tâmpit, nici nu-i poti stavili gândul. Exista oare ceva mai liber decât gândul (cu „g“ mic) domnule Popescu?
Eliberarea din dogmatism, pentru care-i multumim domnului Popescu, nu putea exclude emanciparea inclusiv a mintilor de sub chipiul uniformelor. În democratie nimeni nu poate monopoliza gândirea, nici macar liderii de opinie. Democratia nu se teme de controverse, iar fetisul petlitelor e prea de domeniul liricii de regiment ca sa poata tine loc de religie. La urma urmei, în registrul patetic specific domeniului, am spune ca nu este nici rusinos, nici periculos, nici las daca omul din uniforma, educat în spiritul sacrificiului suprem, are dreptul sa stie pentru ce, chiar pentru cine, trebuie sa fie gata sa moara.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper